{"id":15525,"date":"2013-05-16T11:54:13","date_gmt":"2013-05-16T09:54:13","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=15525"},"modified":"2013-05-16T11:54:13","modified_gmt":"2013-05-16T09:54:13","slug":"dumitru-tepeneag-conventia-firescului-intre-politica-si-literatura","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/dumitru-tepeneag-conventia-firescului-intre-politica-si-literatura\/","title":{"rendered":"Dumitru Tepeneag. Conventia firescului, \u00eentre politica si literatura"},"content":{"rendered":"

Una din problemele actuale ale lumii literare rom\u00e2nesti este felul \u00een care trateaza \u2013 aproape fara exceptie \u2013 literatura exilului. Fara ca discutia despre gen sa lipseasca neaparat din studiile literare curente, organizarii istorice (a se \u00eentelege canonice) a literaturii rom\u00e2nesti \u00eei lipseste \u00eenca integrarea responsabila a unuia din cele mai importante fenomene culturale postbelice \u00een ierarhii literare autonome. La fel cum \u00eei lipseste discutia nealterata de infuziunile mediatice supradimensionale ale personajelor exilului. Ciudat, mai ales pentru ca studiile monografice pentru autorii deja trecuti \u00een zonele de \u201elegende\u201c literare nu \u00eent\u00e2rzie sa apara. Comunicarea cu Vestul \u2013 mai ales necesitatea de racordare la nivelul literar occidental \u2013 impune aproape mereu criticii literare o prea mare atentie dirijata \u00een studierea acestor scrieri. Mai mult, ca sa preluam ideea manolesciana din \u201eIstoria critica\u201c, uneori dimensiunile manifestului social exersat de autori avantajeaza incorect literatura acestora.
\nStramosul optzecismului<\/strong>
\nDumitru Tepeneag pare, dupa 1989, sa nu rateze nicio ocazie \u00een interviurile acordate revistelor literare rom\u00e2nesti de a relua discutia depre importanta onirismului \u00een literatura rom\u00e2na. Mai mult chiar, de a-si asigura (corect, de altfel) pozitia \u00eentre initiatorii proiectului. Daca initial poate parea susceptibila autoproclamarea, ea este cu totul explicabila odata cu parcurgerea jurnalului sau \u201eUn rom\u00e2n la Paris\u201c (1997): Tepeneag e pur si simplu un om al cailor proprii. Obsesia justitiei istoric-literare, de asemenea notata atent \u00een jurnal, \u00eel va urmari pe autor pe \u00eentreg parcursul sau publicistic \u2013 obsesia reevaluarii onirismului. Distanta creata de contextul politico-social, context care \u00eel \u00eendepartase \u00een anii ’70 si ’80 pentru cititori si pentru critici pe autor de acest curent, pare pentru teoreticianul manifestului recuperabila la \u00eenceputul anilor ’90. Desi e cel putin ciudat faptul ca \u00eensusi Tepeneag trebuie sa-si refaca imaginea \u00een fata istoriei literare (critica evit\u00e2nd atunci parca sa riste revizionismul patentei si importantei onirismului, singura antologie notabila fiind cea a lui Corin Braga), argumentele invocate permanent de autor \u00een interviuri par sa completeze imaginea conceperii curentului: \u201eCa sa poata, totusi, scrie despre onirism, criticii literari au fost siliti sa-i atribuie lui Dimov si ideile exprimate de mine. Am fost sters, radiat din literatura rom\u00e2na. Numele meu nu putea fi mentionat nicaieri, nici macar c\u00e2nd figuram ca traducator al unor carti care continuau sa circule. Asa se face ca generatia foarte t\u00e2nara nu m-a cunoscut, iar generatia optzecista a putut pretinde ca nu-mi datoreaza nimic\u201c. Refuzul acceptarii terminologiei actuale (postmodernism, textualism etc.) \u00eel aduce pe Tepeneag \u00een fata cititorilor cu o teza cel putin intriganta \u00een istoria literaturii recente: autoproclamarea, alaturi de grupul onirist, ca stramos al optzecismului (generatie care se confunda \u00een mare parte \u00een literatura rom\u00e2na cu postmodernismul) si neacceptarea terminologiilor criticii: \u201etextualismul am impresia ca e un termen inventat de rom\u00e2ni si, desi l-am preluat si eu din mers si l-am folosit, nici astazi nu stiu exact ce acopera; banuiesc ca dedesubt se afla unele idei telqueliene dezvoltate dupa ureche. \u00cen Rom\u00e2nia, cei mai multi asa zisi textualisti nici n-au auzit de Raymond Roussel. s\u2026t C\u00e2nd se va sf\u00e2rsi acest post al modernismului? La pastele cailor? Nu, mult mai cur\u00e2nd (mai aproape). \u00cen ultima carte a lui Eugen Simion, \u00abFragmente critice 2\u00bb, presedintele Academiei vorbeste deja de post-postmodernism.\u201c \u00censa, fara a intra prea mult \u00een detalii, este necesara semnalarea a cel putin unui studiu important (tradus la noi abia \u00een 2012), Perry Anderson, \u201eOriginile postmodernitatii\u201c, care plaseaza aparitia termenului \u00een interbelicul Americii Latine, preluat apoi de Europa \u00een postbelic. \u00cen fine, evolutia conceptului de postmodernitate a capatat amploarea vitala, iar teoretizarea acestuia \u00eel poate plasa fara mari probleme \u00eentre termenii deja bine definiti ai ultimului secol. C\u00e2t despre textualism, Tepeneag are toate motivele sa denunte artificialul conceptului, excesiv promovat de Marin Mincu, Gheorghe Iova si secvential de Gheorghe Craciun.
\nDe fapt, dupa ce Bucurestiul intrase deja \u00een atentia suprarealistilor europeni imediat dupa razboi (Breton \u00eensusi discut\u00e2nd despre Virgil Teodorescu sau Gellu Naum ca despre noii suprarealisti ai Europei, din moment ce saturatia interna a registrelor avangardiste le \u00eendepartase de publicul francez), onirismul apare \u00een anii ’60, profit\u00e2nd de gustul pentru suprarealism instaurat \u00een Rom\u00e2nia, \u00eensa ca revolta \u00eempotriva procedeelor artificiale ale curentului. Din acest punct de vedere (lucru mentionat permanent si \u00een \u201eUn rom\u00e2n la Paris\u201c), Tepeneag este fair-play: tine de voracitatea sa specifica refuzul constant al c\u00e2torva formule (terminologii) si metode literare. Va deveni emblematica pentru Tepeneag formularea \u201eonirismul a cobor\u00e2t din maimuta suprarealismului, prin negare\u201c, care comprima de fapt dubletul mostenirii suprarealiste si al distantei specifice fata de gen. \u00cen interviurile ulterioare, explicatia pentru aceasta distantare de metoda dicteului automat vine chiar \u00een interiorul teoretizarilor onirice: noua avangarda nu tine de hazardul compozitional, ci de capacitatea autorului de a construi lumi alternative. Onirismul, dupa cum declara romancierul, a pornit de la dorinta de a ataca subversiv un regim al cenzurii ideologice, unde realitatea sociala, mascata de formulele deja consacrate ale \u201ecrearii visului\u201c putea fi criticata subtil prin intermediul acestora. Din acest punct de vedere, jurnalul devine \u201emanualul\u201c manifestulului oniric.
\nIstoric, \u00eent\u00e2lnirile decisive capata, odata cu parcurgerea jurnalului si a interviurilor lui Tepeneag, mai multa limpezime: \u201eS-o luam de la \u00eent\u00e2lnirea mea cu Dimov. L-am cunoscut \u00een 58’… El statea pe atunci \u00eentr-un subsol al Observatorului Astronomic de pe Ana Ipatescu. \u00cempreuna, ca sa zic asa, am pus la cale notiunea de onirism, care, desi pleca de la suprarealism, de fapt \u00eel contrazicea, pentru ca noi respingeam de la bun \u00eenceput dicteul automat. Visul pentru noi era un model legislativ, nu o sursa de inspiratie; era deci un model de structura. Nu povesteam vise, ci le produceam\u201c. Pe \u00eentreg parcursul jurnalului, aceasta nostalgie a \u201esubsolului de pe Ana Ipatescu\u201c functioneaza ca laitmotiv, deopotriva pentru confesiune, c\u00e2t si pentru angajamentul politic si moral. Ceea ce regimul a gasit necorespunzator obiectivelor de partid (mai ales dupa \u201eTezele din iulie\u201c) este exact alura nonconformista a genului, pretentia acestuia de a lucra \u00een afara formulelor realiste, adica de a nu se supune conventiei descifrarii imediate. C\u00e2t despre discipolatul artistic al promotorilor onirismului, acesta \u2013 pretinde autorul \u00eensusi \u2013 era exersat mai mult dinspre artele plastice, unde \u00eensasi dicteul automat pica din start \u00een fata compozitiei: \u201eAfisam fata de suprarealism un oarecare dispret. \u00cen schimb, ne placea pictura suprarealista care de fapt nu respecta \u00ablegile\u00bb manifestului bretonian. Unde e dicteul automat la Magritte, la Chirico? Chiar si Dal\u00ec, cel care miza cel mai mult pe incongruenta e obligat sa aleaga, sa decida plastic\u201c, \u201eAdevarat suprarealist era Masson care se lasa \u00een voia gestului sau, mai t\u00e2rziu, abstractionistii lirici ca Pollock \u2013 care era si el un gestualist \u00eenrait\u201c.
\nCereri de retrocedare culturala<\/strong>
\n\u00censa plecarea lui Tepeneag la Paris a \u00eensemnat si marginalizarea imaginii acestuia. Daca nu doar printr-o politica organizata a interzicerii textelor si numelui sau, mai mult din cauza preluarii meritelor acestuia de catre Dimov si de cei ramasi \u00een tara. \u00centrebarea legitima pe care si-o pune \u00een astfel de momente critica literara trebuie sa urmareasca interesul lui Tepeneag de a-si revitaliza imaginea dupa ’89: de unde, dupa doua decenii de absenta din peisajul literar rom\u00e2nesc, asa o manie a reinstituirii sale \u00een canon? Se poate ca avalansa de interviuri si publicatii de la \u00eenceputul anilor ’90 (unde, desi poate fi pusa pe seama unei revendicari firesti a meritelor proprii, minimalizate p\u00e2na atunci de regim, intra si publicarea jurnalului) sa denote interesul pentru compensarea receptarii din Franta. \u00censusi autorul jurnalului recunoaste constant ca nu se simte \u00een largul sau \u00een Paris, ca \u201enu are ce face aici\u201c, ca \u00eesi doreste sa se \u00eentoarca \u00een tara. Situatia financiara proasta, esecurile editoriale constante si incongruenta cu anumite personaje culturale din Paris \u00eel determina mai mereu sa judece aspru, uneori neconvingator, mai mereu subiectiv: \u201eUn lucru e cert: oral, Cioran nu are nici pe departe stralucirea \u2013 si aceea cam superficiala: lucium, nu stralucire \u2013 pe care o are \u00een scris. Iar \u00een frantuzeste mi s-a parut mai fad dec\u00e2t \u00een rom\u00e2neste\u201c. Aceste note de jurnal vin dupa ce Cioran evitase sa-i scrie lui Tepeneag un referat pentru editura Gallimard. Din acest punct de vedere, jurnalul este plin de schimbari de optica, costisitoare pentru imaginea de ansamblu a confesiunii. Acest lucru este \u00eensa firesc si explicabil, din moment ce sarja sociala a lui Tepeneag este extrem de activa: scriitorul nu \u00eenceteaza nicio clipa sa se zbata \u00eentre politici culturale si teme personale.
\nDincolo de pledoaria aparatorilor convinsi ai lui Tepeneag, exista si voci care, chiar si dupa ’90, \u00eei contesta valoarea literara si programul manifest. Eugen Negrici, unul din criticii care au minimalizat operele prozatorului, nu trecea literatura onirica mai sus de \u201egrupare de mansarda\u201c (\u201eLiteratura rom\u00e2na sub comunism\u201c). Pentru el, meritele \u201emosirii\u201c postmodernismului (fara a-l fi numit astfel), scoase la \u00eenaintare de Ion Simut sunt inexistente. Mai ciudata \u00een discutia aceasta este chiar afirmatia lui Tepeneag: \u201eNu exista termen care sa ma enerveze mai tare dec\u00e2t termenul de postmodern. Ba da! Si mai tare ma enerveaza termenul de textualism. Cel putin \u00abpostmodern\u00bb are o circulatie internationala (destul de slaba \u00een Franta!) si de bine, de rau, un sens acceptat, desi destul de vag\u201c. Deci ceea ce Ion Simut insinueaza, cum ca parintele postmodernismului rom\u00e2nesc ar fi de fapt teoreticianul onirismului, alaturi de ceilalti promotori ai curentului, poate sta \u00een picioare numai ca insinuare trans-istorica, \u201eparintele \u00eenchipuit\u201c \u00eensusi reneg\u00e2nd o astfel de ipoteza (cel putin sub aceaste denumiri). De fapt, pozitia lui Tepeneag este clara: lucrul pe care i-l datoreaza (dupa spusele autorului \u00eensusi) generatiile care i-au urmat \u00een Rom\u00e2nia tine de implicarea sa masiva \u00een proiectul onirismului. Celelalte voci sceptice cu privire la importanta lui Tepeneag \u00een constituirea canonului rom\u00e2nesc, Nicolae Manolescu si Alex. Stefanescu, pun \u00eensa sub semnul \u00eentrebarii exact aceasta verva autojustitiara a autorului. Primul, \u00een \u201eIstoria critica\u201c, \u00eel prezinta ca pe un autor favorizat conjunctural de critica anilor ’60 si mai apoi imposibil de recuperat \u2013 \u00een ciuda eforturilor sale din debutul anilor ’90 \u2013, iar al doilea pune sub semnul \u00eentrebarii atitudinea de autopromovare a scriitorului onirist: \u201ePe Dumitru Tepeneag \u00eel preocupa \u2013 si chiar \u00eel obsedeaza \u2013 sa readuca \u00een memoria contemporanilor onirismul, curent literar pe care \u00eel considera important, iar lui sa i se recunoasca rolul de ideolog al onirismului s\u2026t revine de nenumarate ori asupra subiectului, manifest\u00e2ndu-se ca un infatigabil propagandist al onirismului. Aceasta insistenta ne provoaca, inevitabil, un z\u00e2mbet ironic. Unui nonconformist nu-i sta bine sa-si administreze at\u00e2t de atent nonconformismul\u201c.
\nCererile de retrocedare culturala vin, fireste, dintr-o marginalizare de doua decenii: Tepeneag si-ar fi dorit mereu recunoasterea influentei manifestului oniric asupra generatiilor urmatoare. Aici intervin si mirarile lui Nicolae B\u00e2rna: \u201eDatorita ostracismului care \u00eel viza, s-a ajuns la ciudata situatie \u00een care tinerele generatii, \u00abcarturaresti\u00bb de scriitori si teoreticieni ai literaturii ajunse la maturitate intelectuala si culturala deplina cam catre 1980 sa stie mai multe lucruri despre, de pilda, Robbe-Grillet si Claude Simon, despre Queneau si Perec, despre Kerouac, despre Barth, Pynchon si alti postmoderni americani, ori despre Vargas Llosa si alti latinoamericani, dec\u00e2t despre compatriotul lor, competitiv \u00een materie de modernitate prozastica, dar \u00abobliterat\u00bb de \u00abvremi\u00bb\u201c. Fireste ca, dincolo de influentele interne, literatura rom\u00e2na (complexul periferiei, nu?) a avut mereu antenele deschise catre formulele occidentale. Nu e de mirare ca, spre exemplu, Cartarescu se va revendica mereu de la Pynchon si M\u00e1rquez, nu de la autorii rom\u00e2ni ai generatiei ’60.
\nIntuitia lui Cristea-Enache \u00een legatura cu jurnalul lui Tepeneag este una c\u00e2t se poate de nimerita: \u201eExista, fireste, riscul supradimensionarii, frecvent \u00eent\u00e2lnit \u00een jurnalele si memorialistica unei epoci, din care se desprinde c\u00e2te o silueta urieseasca, vazuta asa \u00een lentilele vanitatii omenesti. X sau Y fie a suferit cel mai tare, fie s-a \u00eempotrivit cel mai mult, fie a luptat si a suferit \u2013 simultan \u2013 ca nimeni altul\u201c. Totusi, de remarcat este faptul ca aerul personal \u2013 confesiv-violent \u2013 reuseste sa surprinda bine imaginea perioadei: comunicarea cu Rom\u00e2nia, vizitele lui Breban, Preda, Dimov etc. si actiunile \u00abpe sub m\u00e2na\u00bb \u00eentreprinse de scriitorii rom\u00e2ni, la limita conventionalului politic: \u201eDupa ce-a oscilat, mai bine zis, pendulat at\u00e2ta timp, Breban s-a hotar\u00e2t sa aleaga o cale de mijloc. Va da un interviu \u00een \u00abLe Monde\u00bb (Ierunca i-a promis ca-l sprijina) \u00een care-i va raspunde indirect lui nea Nicu (foarte indirect). De vorbit la Europa Libera nici nu vrea sa auda. Si-a trimis \u00eensa demisia de la \u00abRom\u00e2nia Literara\u00bb.\u201c; \u201eTrebuie sa-i dau impresia lui Breban ca ar face succes literar \u00een Occident daca se opune exceselor ceausiste. Parca as muta un dulap din fata unei usi\u201c.
\nNimic supradimensionat (desigur, \u00een afara confesiunii patetice uneori), nimic gonflat, at\u00e2t \u00een prezentarea regimului, c\u00e2t si \u00een raportarea individ-aparat politic. De fapt, specificul lui Tepeneag este dat de distanta specific occidentala (aproape bizara pentru un nou-venit \u00een Paris), \u00eemprumutata extrem de rapid. Discursul social-politic este degajat, frust, taios. \u201eUn rom\u00e2n la Paris\u201c este, de fapt, jurnalul unui cititor de literatura, al unui om de cultura permanent conectat la evenimentele politice si literare care decid mersul unui \u00eentreg deceniu. Maximalismul apare \u00een momentele de conflict intern si mai ales \u00een discutiile despre alti membri ai exilului rom\u00e2nesc, de fapt, notarile initiale ale unui \u201ecalator\u201c \u00een Franta se transforma \u00eentr-o adevarata confesiune violenta. Aici intervine dificultatea \u00een a analiza traiectoria lui Tepeneag: tocmai din cauza faptului ca, mai mult dec\u00e2t exil, plecarea sa arata, macar initial, ca un proiect de calatorie. La \u00eenceput plecat cu o bursa \u00een Paris, \u00eentors apoi \u00een tara, interzis ca autor si fortat sa se retraga \u00een exil. C\u00e2nd situatia devine mai tensionata, o scrisoare cordiala trimisa lui Manescu este portita de scapare. \u00cen ultimii ani de jurnal, greva foamei este, spre exemplu, este anuntata conventional: \u201eOricum nu-mi face nicio placere sa anunt greva foamei. Nu ca n-as putea sa suport foamea din primele zile si anemierea din urmatoarele. Dar e un spectacol destul de penibil\u201c. De aici si spulberarea imaginii de disidenta cu sufletul la gura. Evident, tensiunile exista constant, articolele sale dure nu sunt trecute usor cu vederea de conducerea aparatului de stat, \u00eensa naturaletea discursului si lipsa unui program violent \u00een lupta cu regimul (admiratia pentru capacitatea lui Goma de a rezista conflictului direct cu autoritatile este una evidenta) scad din intensitatea \u201eluptei cu regimul\u201c. Disidenta, mai mult dec\u00e2t ofensiva, ram\u00e2ne mai mult refuzul scriitorului de a se compromite \u00een vreun fel anume: \u201eDaca sunt m\u00e2ndru de ceva, sunt m\u00e2ndru ca \u00een Rom\u00e2nia ceausista n-am facut niciodata ce n-am vrut. Iar pentru asta, bine\u00eenteles, am platit: exil, eliminare totala din literatura rom\u00e2na etc.\u201c. \u00censa, imediat dupa revolutie, aceste asumari speculative (faptul ca receptarea critica lipsita uneori de entuziasm este rezultatul ostracizarii sale politice) vor fi taxate \u00een prezentarile critice, dupa cum am mentionat deja.
\n\u00cen cautarea disidentei corecte<\/strong>
\nJurnalul parizian este contaminat (si asta este calitatea sa principala, alaturi de confesiunile auctoriale) de analize teoretice asupra situatiilor politice externe. La fel, notatiile permanente cu privire la personaje politice si literare ale vremii construiesc imaginea panoramica a situatiei din exil. Unul dintre cele mai interesante momente \u2013 si asupra unor astfel de momente este directionata mereu atentia cititorilor \u2013 este acela al publicarii unui articol dur \u00een \u201eNew York Times\u201c (12 noiembrie 1971): \u201eCulmea ar fi ca \u00abNew York Times\u00bb sa nu-mi publice articolul. Si sa le fi dat de pomana (baietilor!) o proba \u00een plus pentru dosar s\u2026t Doamne fereste! Si-apoi mai e ceva: suport destul de bine ceea ce se cheama durere morala. Si chiar cu cea fizica ma descurc\u201c. Astfel de secvente sunt relevante pentru atitudinea degajata a lui Tepeneag. Desi optica \u00eei este schimbata usor de conflicte care \u00eel vizeaza direct, scriitorul lasa mereu impresia unui stoic, mai ales c\u00e2nd vine vorba de politici macro-sociale: \u201e\u00cen sf\u00e2rsit, s-a \u00eent\u00e2mplat si asta! Taina mi-a telefonat sa-mi spuna ca am fost arestat. s\u2026t Lui Goma n-au ce sa-i faca: el e \u00een tara, n-au cum sa-l scoata fara sa provoace un scandal international. Daca n-au avut curaj sa-l dea afara de la \u00abRom\u00e2nia Literara\u00bb ori din Partid! Si \u00een felul asta vor sa-l izoleze, iar pe urma, \u00eel vor curata, probabil chiar \u00eel vor \u00eenchide. \u00cenca nu stiu ce trebuie sa fac…\u201c. Relatia cu Goma este una speciala: fluctuatiile si inconsecventele de atitudine arata o str\u00e2nsa \u201econcurenta\u201c (desi termenul e mai mult dec\u00e2t cutezator) \u00een cautarea disidentei corecte: \u00eentrebarea pe care \u00eencearca Tepeneag sa o lamureasca \u00een aceste momente pare a fi \u201ecare este atitudinea corecta?\u201c. Un joc c\u00e2t se poate de ciudat, mai ales \u00een contextul politic alunecos al vremii, care arata diferit de la jurnal la interviurile ulterioare: \u201eA-l traduce pe Goma, mai ales \u00een anii ’70, era mai mult dec\u00e2t a promova literatura rom\u00e2na. Paul Goma a avut curajul sa scrie si sa trimita spre publicare carti interzise de Cenzura. A fost publicat mai \u00eent\u00e2i \u00een Germania unde, cu prima carte, \u00abOstinato\u00bb, a avut si succes. E drept ca a contribuit la asta si imbecilitatea autoritatilor rom\u00e2ne care au protestat si n-au gasit altceva mai bun de facut dec\u00e2t sa se retraga de la T\u00e2rgul de Carte de la Frankfurt\u201c, \u201e(…) subiectul Goma e pentru mine o rana deschisa s\u2026t Sa stergem cu buretele cei zece ani \u00een care el nu numai ca n-a facut nicio tentativa de reconciliere, n-a schitat nicio autocritica, dar a profitat de orgoliul meu, de eleganta mea (fortata!), pe scurt de tacerea mea, ca sa ma gomeze de peste tot, mai mult: sa ma inventeze ca personaj, sa ma \u00eenglobeze deci \u00een opera: caramida slujind la ridicarea edificiului Goma (stil realist-socialist sau kitsch, cum vrei…)\u201c. Aceasta tendinta specifica lui Tepeneag (dupa cum observa si Manolescu, relatia prozatorului cu mediul literar este oscilanta \u2013 de \u00eenteles pentru un personaj din exil) de a fi inconsecvent \u00een judecarea evenimentelor, nu se aplica \u00eensa c\u00e2nd vine vorba de viziunile politice si sociale (cel putin nu declarativ). \u00censa exact aceste inegalitati \u00een cadrul discursului arata situatia ciudata \u00een care se afla Tepeneag: pe de-o parte colabor\u00e2nd cu autori din tara si astept\u00e2nd mereu interventiile acestora pe l\u00e2nga autoritatile rom\u00e2ne, pe de alta milit\u00e2nd \u00eempotriva politicii de stat si a Cenzurii \u2013 un ping-pong politic, mereu \u00een limitele legalitatii: \u201ePreda a plecat ieri. A acceptat sa-mi care un pachet cu carti si s-a oferit sa se intereseze \u00abc\u00e2t mai sus\u00bb despre situatia mea; daca e ceva mai grava dec\u00e2t ne \u00eenchipuim noi, \u00eemi va da de veste imediat\u201c (5 decembrie 1971).
\nAproape nimic altceva nu \u00eent\u00e2lnim \u00een confesiunea directa (poate doar c\u00e2teva evenimente macro-sociale si mici amanunte personale) dec\u00e2t relatia dintre exilul rom\u00e2nesc (vazut, desigur, prin prisma scriitorului) si politicile externe. Indicii vietii personale sunt ne\u00eensemnati. \u00cen afara problemelor materiale si a c\u00e2torva secvente din viata privata, nu avem de-a face cu cine stie ce desfasurare evenimentiala: (27 iulie 1974) \u201eDiscutie penibila cu Sanda \u00een legatura cu partea financiara a revistei, mai precis: salariul meu. Eu nu pot face \u00abmunca patriotica\u00bb pentru simplul motiv ca n-am din ce sa traiesc. \u00cen definitiv, daca vor sa faca o revista \u2013 sa plateasca!\u201c, (6 ianuarie 1971) \u201ePentru ca n-am bani sa-mi cumpar carti si mi-e lene si afara e prea frig sa ma duc la Arsenal, citesc din cartile primite din partea Fundatiei \u00abCarol\u00bb\u201c. Interesant de urmarit este de asemenea evolutia raportului dintre Dumitru Tepeneag si literatura sa. Oscil\u00e2nd \u00eentre entuziasm total si deceptie auctoriala, suferind de spleen c\u00e2nd vine vorba de productiile proprii de care nu reuseste sa se apropie, entuziasmat la culme de momentele inspirate, c\u00e2nd, dupa cuvintele autorului, poate sta \u00eenchis \u00een casa p\u00e2na la terminarea romanului (ceva ce tine de scrierea febrila si spontana a romancierului de 35 de ani), Tepeneag devine uneori un existentialist pur-s\u00e2nge: (3 mai 1974) \u201eSunt puturos, abulic, dezordonat, risipit. Pierd timpul \u00eentr-un mod stupid. Nu reusesc nici macar sa scriu scenariul pentru film. Si-l am foarte bine \u00een cap. Poate tocmai din cauza asta… s\u2026t Iar romanul pe care \u00eel scriu \u00een rom\u00e2neste nu prea avanseaza nici el. Si nu sunt prea multumit de ce-am scris p\u00e2na acum. Ma tot \u00eentreb daca nu e un regres fata de Arpi\u00e8ges.\u201c, (26 iulie 1974) \u201eMi-am recitit scenariul. Nu stiu ce sa zic: nu pare formidabil. Sunt tentat sa cred ca faptul de a-l fi scris \u00een frantuzeste a fost de-a dreptul nociv. s\u2026t Sa scriu un alt scenariu?\u201c. Uneori, aceasta stare de dezgust contamineaza si atitudinea politica a scriitorului, \u00een ceea ce devin momentele-cheie ale atitudinii anticeausiste: \u201ePaunescu ma sfatuieste sa-i scriu lui Ceao. C\u00e2t mai repede. N-am deloc chef…\u201c (7 februarie 1972).
\nDetasarea de modele<\/strong>
\nImposibil aproape de stabilit totusi niste modele morale sau creatore \u00een jurnalul lui Tepeneag. \u00cen afara de mici exercitii de admiratie (Kundera, Soljenit\u00een, Gunter Grass, Marcel), pe care le exerseaza tocmai \u00een cadrul unui paralelism constant \u00eentre situatia lor si cea a celor din sfera literara rom\u00e2neasca, sau datorita apropierii personale fata de acestia (spre exemplu, Kundera devine subiect \u00een momentul \u00een care \u00eei \u201efura\u201c un premiu mult sperat lui Tepeneag), niciun indiciu de \u201ecateheza\u201c culturala. Ceea ce este, \u00een fond, un act aproape unic \u00een diaristica rom\u00e2neasca. Niciun alt autor de jurnal nu pare sa fi ajuns la nivelul lui Tepeneag cu detasarea fata de modele. Adimiratie, respect, dar niciodata discipolat. De fapt, singura explicatie plauzibila este data de detasarea culturala a autorului de jurnal pentru a face loc propriei autoritati, exersata mereu \u00een eseistica din cadrul confesiunii. Teoriile politice, socio-literare si macro-sociale sunt expuse cu nerv si voracitate culturala. Iata, spre exemplu, cum descrie autorul membrii ambasadei rom\u00e2ne de la Paris: (10 noiembrie 1971) \u201eOricum tot ei sunt cei mai tari. Baietii! cum zice Dimov. A venit din nou vremea lor. Aici la Paris se poarta \u00eensa cu manusi. Sunt \u00een Occident. Si le place! \u00cen orice caz mai mult dec\u00e2t \u00eemi place mie: man\u00e2nca bine, se \u00eembraca bine, str\u00e2ng bani ca sa-si cumpere \u00abbunuri de consum\u00bb. C\u00e2nd se \u00eentorc, \u00een concediu, acasa, se lauda catre ceilalti c\u00e2t de bine o duc ei la Paris. s\u2026t Dar o adora din posturile privilegiate pe care le au (societatea de consum, n.m., S.B.) \u2013 si de asta cred ca-si dau seama \u2013 n-o vor si la ei acasa, sa nu-si piarda p\u00e2inea si simulacrul de putere\u201c. Acesta este, \u00een general, tonul lui Tepeneag, c\u00e2nd simte nevoia sa scrie \u00een registre expansive. La polul opus, scurtele momente de vacanta sunt redate minimal, uneori printr-o singura propozitie. E ca si cum viata personala \u2013 pentru Dumitru Tepeneag \u2013 nu are ce cauta prea mult \u00een jurnal daca nu tine de miscari politice si culturale: (8 februarie 1972) \u201eSi tot asa \u00een fiecare seara. Daca nu ruleta, atunci poker.\u201c, (9 februarie 1972) \u201eSinaia. Ruleta, poker. Engleza fara profesor.\u201c, (10 februarie 1972) \u201eSinaia. Scrisori pentru Franta. Toata noaptea ruleta si poker. Televizor.\u201c
\nEvenimential, lucrurile nu pot fi judecate maniheist. Pretentia revizuirii (dupa cum declara \u00eensusi Dumitru Tepeneag, \u201eam un singur scop, dar foarte precis: sa fiu reintegrat la locul care mi se cuvine \u00een literatura rom\u00e2na\u201c) trebuie \u00eensa sa tina cont de ambele aspecte, unde jurnalul lui Tepeneag ni-l prezinta ca pe unul din autorii exilului rom\u00e2nesc care a contestat direct politica impusa de regim. Aceste atitudini, desi precaute, mereu la adapost, determina ca imaginea lui Dumitru Tepeneag sa fie aceea a omului de cultura care nu a facut niciodata compromisuri. Dupa ’90, alonja sociala a evenimentelor politice a permis reintrarea acestuia \u00een lumea literara rom\u00e2neaca, unde a revenit cu imaginea autorului subversiv care a pastrat mereu g\u00e2ndul de \u00eentoarcere \u00een tara.
\nMeritele lui Tepeneag sunt clare: faptul ca nu a facut compromisuri majore \u00een relatia dintre politica si literatura, faptul ca a decis sa se \u00eentoarca \u00een Rom\u00e2nia dupa caderea regimului si faptul ca a dovedit constant de atunci dorinta de a continua activitatea de romancier \u00een tara. Este de datoria criticii literare, mai departe, sa hotarasca locul acestuia \u00een ierarhiile literare. Un lucru e cert: \u201elegenda\u201c autorului exista si se leaga de vremurile incerte ale politicii comuniste. Distanta aparuta \u00eensa \u00een raportul sau cu publicul rom\u00e2nesc de carte reuseste cu greu sa fie recuperata, mai ales \u00een actualitatea at\u00e2t de zbuciumata a pietei de carte si a lumii literare.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Una din problemele actuale ale lumii literare rom\u00e2nesti este felul \u00een care trateaza \u2013 aproape fara exceptie \u2013 literatura exilului. Fara ca discutia despre gen sa lipseasca neaparat din studiile literare curente, organizarii istorice (a se \u00eentelege canonice) a literaturii rom\u00e2nesti \u00eei lipseste \u00eenca integrarea responsabila a unuia din cele mai importante fenomene culturale postbelice… Cite\u0219te mai mult »Dumitru Tepeneag. Conventia firescului, \u00eentre politica si literatura<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[8852,6389],"class_list":["post-15525","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-un-roman-la-paris","tag-dumitru-tepeneag"],"views":2310,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15525","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=15525"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15525\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=15525"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=15525"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=15525"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}