{"id":1530,"date":"2010-02-18T05:14:13","date_gmt":"2010-02-18T03:14:13","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=1530"},"modified":"2010-02-18T05:14:33","modified_gmt":"2010-02-18T03:14:33","slug":"raportoru","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/raportoru\/","title":{"rendered":"Raportoru"},"content":{"rendered":"

Datele povestii sunt simple. Pe la mijlocul deceniului sapte al secolului trecut, un pusti oaches, de vreo 12 ani, elev la \u201eTonitza\u201c, si-a cautat un maestru, un model. Pe cel mai bun. Pentru ca a simtit ca nu poate trai altfel dec\u00e2t pict\u00e2nd. Si cum in acea vreme unul dintre cei mai importanti artisti vizuali rom\u00e2ni in viata era Corneliu Baba, a intrat in atelierul lui. Nu sa-si gaseasca drumul \u2013 il stia \u2013 ci sa invete, fara intermediari, cum sa inainteze, pas cu pas, pe acest drum.<\/strong><\/em>
\nPentru baietandrul de mahala bucuresteana viata n-a avut o curgere lina. Chiar daca si-a deschis prima personala la 14 ani, la Cinematograful Grivita, si are in palmares peste 20 de expozitii, in tara si in strainatate, a terminat liceul \u201ebatr\u00e2n\u201c si facultatea la v\u00e2rsta caruntetii. Acum, la 47 de ani, e masterand al artistului si profesorului Marcel Bunea, la Universitatea Nationala de Arte. Toate acestea le-a facut si le face firesc, asa cum a atras atentia breslei de timpuriu si a ucenicit in atelierele unor maestri. Intre ei, Mihai Cizmaru si Ion Brodeala.
\nAsa cum se bucura de prietenia si sprijinul confratilor din prima linie a artelor vizuale autohtone, precum graficianul si universitarul Mircia Dumitrescu.
\nSi, nu in cele din urma, asa cum poarta numele neobisnuit, care te poate duce cu g\u00e2ndul fie la porecla unui scolar, primita in orele de geometrie, fie la vreun personaj din scrierile absurde semnate de Urmuz ori Apunake \u2013 Eugen Raportoru.
\nNeobisnuit e si parcursul sau in artele vizuale contemporane. In priza directa cu interbelicii, in primul r\u00e2nd, dar si parca anticip\u00e2nd, simultan, un fel de avangarda ce are drept experiment fundamental revizitarea, resuscitarea clasicilor. Daca nu stii nimic despre artist si ii privesti p\u00e2nzele, ai o stranie senzatie de… recunoastere a cuiva necunoscut. Aflat intr-o bucla (artistica) temporala, un fel de calator in timp care a experimentat dus-intors, viitor-trecut si retur aceasta peregrinare (deocamdata) de domeniul fictiunii.
\nAutodidactul intrat de cur\u00e2nd, cu acte in regula, printre artistii cu \u201epatalama\u201c, nu e deloc epigon al unor nume ilustre. Mestesugul invatat \u2013 furat e sublimat in retorta proprie. Si cartografiaza energetic, autentic, reflexiv lumea lui Raportoru. Cu decupaje si narativitate ce nu se confunda cu ale altora si nici nu se lasa umbrite, strivite de boala imitatiei \u201ela maestru\u201c.
\nArtistul pune pe p\u00e2nza ceea ce cunoaste bine, ceea ce ii nutreste, organic, arta si, cu toate acestea, inca il mai poate surprinde. Mahalaua bucuresteana. Dezghiocata din pitorescul anecdotic si din conventionalismul l\u00e2nced. Volume robuste se contureaza cu retinuta somptuozitate pe fundalul otelit, in care griul isi expune nuantele multiple si luminozitatea inghetata. Case si ziduri, decoruri dintr-o lume fantomatica, inca in picioare, fie parasite, fie cu c\u00e2te un personaj in trecere prin preajma ori ghemuit in fata portilor inchise. Nave abandonate, suferinta impietrita ce-si refuza patetismul. Ca artist inascut, Eugen Raportoru isi asuma calitatea de martor si tine la distanta retorica \u00een ebulitie. Instinctul artistic il fereste de anecdoticul facil, de \u201etrucurile\u201c meseriei si atunci c\u00e2nd picteaza peisaje din zona Sibiului, Sighisoarei, Brasovului, Homorodului ori Rupei, sau c\u00e2nd se lasa inspirat de lunca si delta Dunarii. Transparenta subsumata transcendentei si o descriptivitate reflexiva, in tuse calde, ii particularizeaza portretele (intre ele, un surprinzator autoportret in toga) si naturile statice.
\nIn ateliere incropite prin garaje si subsoluri, departe de boema\u00a0 galagios agresiva si de superbia negatoare a celor ce au putin de infaptuit si mult de vorbit, Eugen Raportoru are opera impresionanta prin organicitate si orginalitate nefortata. Colectionarii il pretuiesc si ii achizitioneaza p\u00e2nzele, deocamdata mai mult dec\u00e2t cei ce au in grija sporirea patrimoniului muzeelor de profil.
\nChiar daca nu-si vinde imaginea si nu se (auto)promoveaza galagios si insistent, artistul a inceput sa fie cunoscut si in afara cercului restr\u00e2ns de specialisti. Bunacuviinta si modestia netrucata care-i caracterizeaza iesirile in lume au razbit p\u00e2na la urma.
\nIn 2004, doua dintre lucrarile lui Eugen Raportoru au fost expuse la Vatican, sub egida UNESCO. In 2005, a avut o personala la Stockholm. Din pacate, n-a putut sa-si insoteasca p\u00e2nzele in aceste calatorii.
\nIntr-o vreme in care originalitatea (si, implicit, valoarea) se confunda prea des cu sfidarea traditiei, cu gestul iconoclast, Eugen Raportoru nu se teme sa fie un continuator. Arta sa i-a fost si ii este casa si masa, fara sa-l b\u00e2ntuie obsesia cotei, a recunoasterii. Vorbeste despre el cu parcimonie si, cu siguranta, nu i-ar placea sa fie considerat un \u201ecaz\u201c.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Datele povestii sunt simple. Pe la mijlocul deceniului sapte al secolului trecut, un pusti oaches, de vreo 12 ani, elev la \u201eTonitza\u201c, si-a cautat un maestru, un model. Pe cel mai bun. Pentru ca a simtit ca nu poate trai altfel dec\u00e2t pict\u00e2nd. Si cum in acea vreme unul dintre cei mai importanti artisti vizuali… Cite\u0219te mai mult »Raportoru<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[],"class_list":["post-1530","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media"],"views":3430,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/1530","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=1530"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/1530\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=1530"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=1530"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=1530"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}