{"id":15193,"date":"2013-04-04T11:33:09","date_gmt":"2013-04-04T09:33:09","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=15193"},"modified":"2013-04-04T11:33:09","modified_gmt":"2013-04-04T09:33:09","slug":"lungul-drum-spre-nicaieri-germanii-din-romania-deportati-in-urss-xxi","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/lungul-drum-spre-nicaieri-germanii-din-romania-deportati-in-urss-xxi\/","title":{"rendered":"Lungul drum spre nicaieri. Germanii din Romania deportati \u00een URSS (XXI)"},"content":{"rendered":"

Continuam publicarea \u00een foileton a lucrarii \u201eLungul drum spre nicaieri. Germanii din Rom\u00e2nia deportati \u00een URSS”, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.<\/strong> <\/em><\/p>\n

\n

\u00cen mina, la o ad\u00e2ncime de 320 de metri<\/strong><\/p>\n

\n

KATHARINA GILLICH, <\/strong>
\nnascuta SEIDL<\/strong><\/p>\n

Am fost deportata \u00een ianuarie 1945. Toata actiunea a \u00eenceput \u00een 15 ianuarie 1945. Tatal meu era \u00een armata rom\u00e2na. La Jandarmerie. C\u00e2nd s-a auzit ca au \u00eenceput ridicarile de persoane, mama si bunicii mei traiau \u00een Frumuseni. Eu m-am ascuns \u00een locuinta bunicii. Atunci au aparut doua persoane, un soldat rom\u00e2n \u00eensotit de o persoana care locuia \u00een Frumuseni, care stia limba germana si cunostea situatia la fata locului, care au cerut ridicarea mea. Si au spus ca daca nu se rezolva problema, o vor ridica pe mama. Eu am auzit discutia din ascunzis, am aparut si am fost ridicata. Am fost anuntati sa pregatim m\u00e2ncare pentru 14 zile, ca vom fi deportati \u00een Uniunea Sovietica. Dar nu stiam ca vom sta cinci ani acolo. \u00centreaga comuna a fost \u00eencercuita de soldati, pentru ca nimeni sa nu fuga.
\nNu aveam nici un bagaj. Bunica s-a deplasat la mama, au luat o valiza si lucruri necesare pe care le-au \u00eempachetat, \u00eembracaminte si ceva de m\u00e2ncare. Aceasta valiza a fost dusa la caminul cultural din Frumuseni.
\nDin familia mea nu a mai fost nimeni deportat. Eu nu eram casatorita.
\n\u00cen jurul orei 10 dimineata, am fost transportati la un loc de colectare unde am stat p\u00e2na \u00een jurul orei 15. Dupa care am fost transportati cu carute cu cai \u00een comuna F\u00e2nt\u00e2nele, un sat rom\u00e2nesc. Am stat p\u00e2na seara c\u00e2nd, \u00een jurul orei 22, am fost dusi la S\u00e2nnicolaul Mic, aproape de Arad. Am petrecut noaptea \u00eentr-un depou, unitate militara, cazarma, nu stiu exact ce era, unde am dormit pe paie. \u00cen ziua urmatoare, \u00een 16 ianuarie, \u00een jurul orei 16, am fost bagati \u00een vagoane pentru transportul vitelor si pe la 18 a pornit trenul.
\nCalatoria a durat \u00een total 2 saptam\u00e2ni. Am ajuns la destinatie \u00een 1 februarie 1945. A durat at\u00e2t de mult pentru faptul ca nu am calatorit tot timpul. Stateam doua zile \u00eentr-un loc, dupa care trenul se punea din nou \u00een miscare. Poate din cauza liniilor libere, nu stiu din ce motiv. Ne-am deplasat p\u00e2na la granita dintre Rom\u00e2nia si Uniunea Sovietica. Acolo am fost trecuti \u00een alte vagoane. Cred ca am fost la Iasi, dar nu sunt sigura. Si am continuat calatoria.
\nAm stat pe sc\u00e2nduri, ne-am bucurat c\u00e2nd trenul s-a oprit si am putut sa ne aprovizionam cu apa. Asta a fost o mare problema av\u00e2nd \u00een vedere ca am avut asupra noastra alimentele provenite din taierea porcilor. Erau sarate, sunca, clisa. Si am suferit de sete. Si c\u00e2nd trenul stationa, ni se permitea sa ne aprovizionam cu apa. \u00cen rest, dormeam.
\nTatal meu a fost la Jandarmerie, \u00een Aradul Nou. Era \u00eentr-o situatie privilegiata si a avut posibilitatea ca, la plecare, sa \u00eemi dea o p\u00e2ine mare, rotunda, si un bidon de 5 litri de lapte. C\u00e2nd laptele s-a terminat, am folosit recipientul pentru apa.
\nTransportul acesta a fost separat pentru femei si pentru barbati. \u00cen vagoane erau niste sc\u00e2nduri si pe ele am stat \u00eengramaditi. \u00cei cunosteam pe toti cei cu care am mers, erau din Frumuseni. \u00cen total erau 60 de vagoane. Si au fost patru asemenea transporturi. Si toti din vagonul meu erau consateni.
\n\u00cen vagoane erau un fel de sobe, cu care faceam ceva caldura, dar vagoanele erau pline de gauri si se pierdea caldura. Aveam stiuleti de porumb ca sa bagam \u00een foc. Dar nu a avut mare influenta aceasta caldura. Putin ne-am putut \u00eencalzi totusi. Situatia s-a \u00eembunatatit \u00eentr-o oarecare masura pe teritoriul Uniunii Sovietice, vagoanele erau mai bune.
\nAm ajuns \u00een Regiunea Stalino, la Ciulkovka. La sosire, foarte multi dintre consateni erau bolnavi, suferinzi de diaree din cauza apei pe care au consumat-o. Dar eu nu am fost bolnava, niciodata, \u00een Rusia, \u00een toti cei 5 ani. Eram si t\u00e2nara. Dar mi-era foarte frica, si frig, era zapada mare. Era si teama de necunoscut.
\nAm fost dusi \u00een lagar, am primit un fel de material din care ne-am facut saltele pe care l-am cusut si de pe c\u00e2mp am luat paie cu care am umplut saltelele. Erau doua r\u00e2nduri de paturi, suprapuse. De acasa aveam paturi, cu care ne-am acoperit, si haine. Era un dormitor mare. \u00cen jur de 100, poate si mai multe persoane au fost \u00een \u00eencapere. O problema neplacuta au fost insectele, paduchii si plosnitele. Si noaptea am dormit cu lumina aprinsa din cauza plosnitelor. Dar nu am avut nici un succes. Nu puteam sa dormim.
\nSe lucra ne\u00eencetat
\nSarcina noastra era sa lucram \u00een minele de carbuni. Lucram ne\u00eencetat, dar aveam dreptul la o zi libera. Nu neaparat duminica. Am fost \u00eentrebata daca doresc sa lucrez \u00een subteran sau la suprafata. Mi s-a spus ca, daca lucrez sub pam\u00e2nt, este mai cald, sunt conditii mai bune. Eu, \u00eempreuna cu alte 10 persoane mai tinere, am hotar\u00e2t sa lucram \u00een subteran. Pe parcursul timpului am ajuns la o ad\u00e2ncime de 320 de metri. Initial, munceam la 70 de metri. Lucram \u00een trei schimburi. P\u00e2na la o anumita ad\u00e2ncime, carbunii erau preluati din vagonete \u00eentr-un lift. Cele care veneau de sus, erau goale si trimise jos, la ad\u00e2ncime.
\nLocul de munca se numea tvisenia, \u00een limba rusa. Iar minele erau numerotate: mina numarul 1, mina numarul 2, etc. Erau, \u00een total, 4 puturi. \u00cen trei dintre ele, conditiile erau foarte rele, cu mare umezeala jos. Din aceasta cauza, oamenii au fost uzi si au \u00eenghetat hainele pe ei, c\u00e2nd ieseau la suprafata. La \u00eenceput, am lucrat \u00een unul dintre aceste puturi. Dar dupa o anumita perioada am lucrat \u00een putul al patrulea, unde era mai bine. Eram obisnuita sa lucrez, dar niciodata \u00eentr-o mina. Nici nu vazusem vreodata. Pentru prima data am vazut o mina acolo, \u00een Uniunea Sovietica.
\nA trebuit sa ma adaptez la conditiile de-acolo. N-aveam de ales. Timp de un an de zile, nu am avut posibilitatea sa comunic cu cei de-acasa. Ei nu stiau unde sunt, daca mai traiesc. Apoi mi s-a oferit posibilitatea sa scriu, erau carti postale duble. Aveam voie sa scriu pe o parte 25 de cuvinte. Aceasta carte postala a ajuns la destinatie. Pe cealalta parte, mama mea a avut posibilitatea sa raspunda, tot de 25 de cuvinte maxim.
\nExista concurenta \u00eentre puturi. Nu din partea deportatilor, ci din partea responsabililor rusi. Fiecare vroia sa demonstreze ca era mai productiv. Nu vreau sa ma laud, dar am fost foarte harnica. Si azi, la 88 de ani, sunt. Muncesc si acum, mai ales \u00een gradina mea, unde am multe flori. S-au petrecut multe accidente acolo. Unele mortale. Dar eu nu am fost afectata. Au fost adunati din multe localitati banatene. Aceste conditii de munca erau catastrofale. Dar \u00een putul 4 erau mai bune. Timp de un an de zile am lucrat numai \u00een schimburi de noapte. Am \u00eencercat sa ma \u00eentorc la primul loc de munca, dar un nacealnic nu a fost de acord. Desi nu am fost bolnava, am fost extenuata si slabita, din cauza acestei munci istovitoare.
\nM\u00e2ncarea a fost sub orice critica. O supa, o zeama lunga, de multe ori de varza, cu un fel de arpacas. P\u00e2ine putina. Cei care au lucrat \u00een subteran au primit pe zi, un kilogram jumatate de p\u00e2ine. Ceea ce a fost c\u00e2t de c\u00e2t bine. Dar era umeda.
\nLa \u00eenceput nu am primit bani pentru munca prestata. Dupa un timp, nu mai stiu exact din ce moment, am primit bani. Era un salariu diferentiat \u00een functie de munca, \u00een subteran se platea mai bine. Cu acest salariu trebuia sa platim m\u00e2ncarea. Datorita muncii am avut bani care mi-au ramas. Dar altora nu le ajungeau si se \u00eemprumutau. Am avut posibilitatea sa ne completam alimentele cumpar\u00e2nd de la acest mic bazar care era \u00een interiorul lagarului sau de la piata care se afla \u00een apropierea lagarului. Dar ca sa ajungi \u00een piata trebuia sa ai acordul nacealnicului. Ne \u00eensoteau responsabili din lagar, c\u00e2nd ieseam. Asta la \u00eenceput.
\nAveam \u00eembracaminte curata \u00eenainte sa intram \u00een schimb, \u00een mina. Am primit \u00eembracaminte de lucru si la sf\u00e2rsitul schimbului, ne luam hainele \u00eenapoi. C\u00e2nd se termina ziua de munca eram foarte murdari. Faceam baie \u00een baia comuna si ne schimbam hainele. Pe parcurs, lucrurile n-au mai fost at\u00e2t de restrictive. Puteam sa ne deplasam \u00een afara lagarului, sa ne cumparam c\u00e2te ceva.
\n\u00cemi vine foarte greu sa explic cum se desfasura munca. Fiecare activitatea avea o denumire.
\n16 ore \u00een subteran
\nExperienta cu rusii a fost relativ buna. Cu cei cu care am muncit, dar si \u00een afara, m-am \u00eenteles bine. Am avut contact cu oameni din localitate. Am cumparat lapte de la oameni din comuna. Experienta a fost \u00een mare parte pozitiva. A fost bine at\u00e2ta vreme c\u00e2t ai putut sa muncesti. Problematic a fost c\u00e2nd oamenii s-au \u00eembolnavit si nu mai puteau munci. Probleme n-au creat rusii, ci oameni din propria comunitate carora li s-a acordat o anumita raspundere. Acestia s-au comportat rau! Uneori trebuia sa stau 16 ore \u00een subteran sa lucrez, c\u00e2nd n-am avut schimb. Si nu am putut sa man\u00e2nc ceva.
\nMunca a avut un anumit sens. Rusii au fost nevoiti sa procedeze astfel, nu aveau oameni, aveau nevoie de carbuni.
\nUn an si jumatate situatia a fost mai buna, am putut sa facem singure de m\u00e2ncare, am putut sa ne aprovizionam \u00eentr-o oarecare masura. Am cumparat \u00eembracaminte si \u00eencaltaminte. Acolo mi-am cunoscut viitorul sot, \u00een ultimul an de deportare. Pe sotul meu nu-l cunosteam dinainte. Era cu trei ani mai t\u00e2nar. Si el provenea dintr-o comuna din Rom\u00e2nia.
\nTatal meu a fost si el deportat, cu ultimul transport. S-a gasit asupra lui o fotografie care \u00eel prezenta ca jandarm. Cei de acolo au crezut ca a facut parte din elita militara a Rom\u00e2niei si a ajuns \u00eentr-un lagar de prizonieri de razboi. El s-a \u00eentors abia \u00een 1956 din Rusia, dupa ce a fost condamnat la 25 de ani de munca silnica.
\nExistau mereu zvonuri ca putem merge acasa. \u00cen toamna anului 1949 ni s-a spus ca plecam acasa si ca vom lucra p\u00e2na pe 1 octombrie. Dupa care se va organiza transportul acasa. Asa s-a si \u00eent\u00e2mplat. Din 1 octombrie timp de 2 saptam\u00e2ni nu s-a mai muncit. Si pe 16 octombrie s-a pornit transportul spre casa. Nu am platit transportul spre casa.
\nAm fost toti obligati sa parasim teritoriul Uniunii Sovietice. \u00cen prealabil, am fost \u00eentrebati daca vrem sa ne \u00eentoarcem \u00een Rom\u00e2nia sau daca vrem sa ne stabilim \u00een Germania. Si asa s-a \u00eent\u00e2mplat ca unii sa ram\u00e2na \u00een Germania. \u00cen total, la sf\u00e2rsit, au fost 4 transporturi dintre care doua spre Germania. C\u00e2nd au ajuns acolo, au fost trimisi \u00een zona de ocupatie sovietica. Au lucrat acolo. Unii au ramas, altii s-au \u00eentors \u00een Rom\u00e2nia, altii au plecat \u00een partea vestica.
\n\u00cen octombrie 1949, la Sighet, am fost despartita de viitorul meu sot. Pe 25, am ajuns la Frumuseni si, de ziua mea, \u00een 28 octombrie, a ajuns si logodnicul meu. Dar datorita faptului ca tatal meu era deportat \u00een Rusia, am asteptat un timp p\u00e2na m-am casatorit, \u00een ianuarie 1950.
\n\u201eVina este a partii rom\u00e2ne\u201c
\nPresupun ca familiile au fost \u00eenstiintate \u00een prealabil. Dar nu stiu exact cum au decurs lucrurile. Dar ma asteptau. Au fost foarte bucuroase mama si bunica c\u00e2nd ne-am revazut dupa at\u00e2tia ani. P\u00e2na la Sighet, transportul a fost tot \u00een vagoane de animale, dar nu mai eram supravegheati. Eram liberi. De la Sighet am ajuns la Baia Mare de unde ne-a preluat \u201eCrucea Rosie” si, tot cu trenul, am ajuns la domiciliu.
\nNu am auzit de cazuri de sterilizare care sa se fi petrecut \u00een lagar. Mie nu mi s-a \u00eent\u00e2mplat nimic, nici de la alte femei nu am auzit asa ceva. Dar au fost cazuri \u00een care menstruatia s-a stopat. Dar nu stiu care a fost cauza. C\u00e2nd aveau perioada de menstruatie, femeile aveau doua zile libere. Atitudinea medicilor si a celor responsabili pe linie militara a fost buna \u00een aceste situatii. Foarte dur s-au comportat ofiterii politici care ne luau la interogatorii, uneori bateau ca sa afle diverse lucruri de la deportati, chiar acolo \u00een lagar. Sa afle informatii despre alti deportati, sa se denunte.
\n\u00cen Rom\u00e2nia, c\u00e2nd m-am \u00eentors, fiind zona rurala, am putut lucra \u00een agricultura, la IAS sau la CAP. \u00cen 1950, am nascut un fiu, deci a durat o perioada p\u00e2na am lucrat. Timp de 20 de ani am lucrat \u00een cadrul unei tesatorii de cosuri de nuiele, \u00een Frumuseni. Erau 500 de angajati. Si mi s-au recunoscut \u00eenca din perioada comunista cei 5 ani de munca \u00een Uniunea Sovietica, care s-au adaugat la vechime, \u00een cartea de munca. \u00cen 1985, am emigrat \u00een Germania. Nu mi s-a interzis sa vorbesc despre perioada petrecuta \u00een Rusia. Dar \u00een familie, cu prietenii, se putea vorbi.
\nVina este a partii rom\u00e2ne. Uniunea Sovietica a cerut Rom\u00e2niei un contingent pentru munca de reconstructie, iar partea rom\u00e2na nu i-a dat pe propriii conationali, ci pe minoritarii germani.<\/p>\n

\nA consemnat Florin-Razvan Mihai<\/em><\/strong><\/p>\n

 <\/p>\n

 <\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Continuam publicarea \u00een foileton a lucrarii \u201eLungul drum spre nicaieri. Germanii din Rom\u00e2nia deportati \u00een URSS”, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu. \u00cen mina, la o ad\u00e2ncime de 320 de metri KATHARINA GILLICH, nascuta SEIDL Am fost deportata \u00een ianuarie 1945. Toata actiunea a \u00eenceput \u00een 15 ianuarie 1945. Tatal meu… Cite\u0219te mai mult »Lungul drum spre nicaieri. Germanii din Romania deportati \u00een URSS (XXI)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[],"class_list":["post-15193","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic"],"views":844,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15193","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=15193"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15193\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=15193"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=15193"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=15193"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}