\u201eCum stam cu recoltatul?\u201c \u2013 iata \u00eentrebarea, obsedanta, pe care Centrul conducator o adresa, \u00een comunism, oamenilor muncii si sefilor lor din toata tara p\u00e2na la ultimul catun. Proverbialul Bula, anonimul majoritar de atunci, de care azi putini \u00eesi mai amintesc, nu \u00eent\u00e2rzia cu raspunsul: \u201eLa televizor stam bine, foarte bine, suta la suta \u00eendeplinit, plus depasirile cu recoltele bogate din Baragan si Banat!\u201c. De-ar mai trai, acest Bula comunitar, \u00eentruchipare populara, hilara si grotesca a \u201eboicotului istoriei\u201c din explicatia filozofului, ar zice ca singura recolta la care \u201estam bine\u201c, mai bine ca niciodata, si nu doar la televizor, recolta cu productie record pe cap de locuitor, ar fi secerisul: secerisul mortilor. Recolta a celor care se pregatesc si se \u00eenghesuie sa moara si pe care nici cimitirele nu-i mai \u00eencap. Din aceasta cauza au \u00eenceput sa apara, cum e normal, \u00eentr-o economie de piata prospera si sensibila la cerintele vietii, \u201ecimitirele private\u201c: la Bellu, ca si la Izvorul Nou, nu mai e loc. \u00censa odata cu aparitia acestei noi forme de proprietate \u00een \u00eemparatia mortilor, apar si \u00eencurcaturile, contradictiile. Traditionalist, rom\u00e2nul vrea sa-si petreaca mortul, fie el si sinucis ori cu loc de veci \u201eprivat\u201c, cu alai de preoti si slujba pe marginea gropii. Dar si Biserica, mai ales ea, e aparatoarea \u00eendrituita a traditiei, imposibil de calcat. Dupa cei sinucisi, e r\u00e2ndul celor cu \u201eloc\u201c \u00een cimitirul privat sa sufere din pricina legii. N-as vrea sa-mi aud vorbe pe o tema delicata ca aceasta despre care am prins c\u00e2teva fr\u00e2nturi \u00eentr-o conversatie la televizor: \u201eParinte, mi-a murit mama, la cimitirul vechi nu mai e loc, m-am dus la privat, am platit si i-am facut mamei loc. Acum, te rog, Sfintia ta, sa sfintesti locul, cu slujba, dupa datina, si nu va fi degeaba, cum e obiceiul la noi, la rom\u00e2ni…\u201c Preotul, om milos, dar neputincios \u00een fata mai marilor sai \u2013 povestea mai departe omul din Moldova lui Stefan cel Mare si Sf\u00e2nt, un om care, respectuos cu cele sfinte, apucase a plati \u00een avans slujba de la capat\u00e2iul maicii sale moarte \u2013 preotul, deci, i-a raspuns petentului: \u201e\u00cemi pare nespus de rau. Nu se mai poate. Am primit chiar ieri ordin de sus, de la parintii mei ierarhici: nu pot face slujba \u00eentr-un cimitir privat! Acolo nu-i lumea noastra, e alta lume…\u201c Si-a ridicat m\u00e2inile \u00een sus, spre tavan, \u00een Cerul neputintei sale, de unde abia picase ordinul, interdictia de a mai face slujba la \u201eprivat\u201c. G\u00e2rbovit si el de nedumerire si neputinta, omul, de undeva din Moldova si-ar fi pus m\u00e2inile \u00een cap, plec\u00e2nd sa-si privegheze, dupa datina, maica moarta si \u00eentinsa pe nasalie, astept\u00e2nd ca datina sa se \u00eemplineasca. Nu stiu ce o fi facut mai departe omul nostrucu cimitirul sau privat interzis de la slujba. Poate ca reflecteaza pe marginea gropii din cimitirul privat la aceasta noua \u00eempartire a lumii: o despartire, de fapt, a lumii de dupa moarte. Ei si noi, comunitarii si \u201eprivatii\u201c, cei din urma privati printr-un ordin de sus de oficiul religios al ambasadorilor lui Dumnezeu pe pam\u00e2nt. \u00cemi vine \u00een minte ca Rusia, ortodoxa si ea, dar mai milostiva, admite derogari: Lev Nikolaevici Tolstoi, autorul \u201e\u00cenvierii\u201c, \u00eesi doarme somnul de veci \u00een gradina casei lui de la Iasnaia Poliana, asadar un cimitir privat pe care slujitorii lui Dumnezeu nu l-au ocolit. Dar si la noi, \u00een Rom\u00e2nia, ortodoxia \u00eengaduia si acorda derogari \u00een privinta somnului de veci: \u00een timpul comunismului ateu, dupa ce Tudor Arghezi si-a dat obstescul sf\u00e2rsit, poetul si sotia lui, prea buna Paraschiva, odihnesc \u00eentru slava lui Dumnezeu \u00een gradina lor privata de la Martisor, dupa ce un sobor de preoti le-a c\u00e2ntat la capat\u00e2i vesnica lor pomenire. Omul din Moldova cu maica lui moarta de la poarta \u201ecimitirului privat\u201c nu se mai bucura de acest privilegiu, ultimul p\u00e2na la \u00eenvierea din morti. \u00cemi trec pe sub ochi crucile de pe marginea soselelor, unde stau \u00eengropati at\u00e2tia morti, fiecare unde a apucat sa moara strivit de vreo masina sau dobor\u00e2t, \u00een mijlocul c\u00e2mpului, de vreun copac traznit: \u201ecimitire private\u201c cu un singur chirias la capat\u00e2iul caruia s-o fi c\u00e2ntat \u201eVesnica lui pomenire\u201c. Acum, \u00een cimitirul privat despre care se vorbea la televizor nu va mai rasuna iar \u201eVesnica lui pomenire\u201c din pricina unei circulare care taie acest drept al omului mort. \u00cemi vine \u00een minte si r\u00e2pa ad\u00e2nca \u00een care s-a prapadit Nechifor, ucis, ca \u00een Miorita, de doi \u201eciobanei\u201c, si gasit la capatul lungii ei anchete si expeditii de Vitoria Lipan: or fi venit preotii la capat\u00e2iul mortului, a rasunat si \u00een r\u00e2pa ad\u00e2nca a mortii sale cuv\u00e2ntul cel potrivit?! Daca murea azi, preotul n-ar fi venit: r\u00e2pa e un cimitir privat… Lipsiti de ultimul lor drept pe acest pam\u00e2nt, mortii devin astfel un fel de \u201eazilanti\u201c si \u00een viata de dupa moarte. Acolo, sub pam\u00e2nt, sinucigasii, ca si mortii de la \u201eprivati\u201c, vor fi priviti cu rautate, chior\u00e2s, de mortii obisnuiti, morti mai adevarati dec\u00e2t ceilalti, care s-au bucurat la sf\u00e2rsitul tristei lor vieti de cele cuvenite. Ajunsi, prin ordin, la \u201eazil\u201c e ca si cum aceia decad \u00een \u201ecetateni de rangul doi\u201c si priviti precum \u201eciumatii\u201c de ceilalti: semn sigur, dar \u00eengrozitor, ca stravechea \u201elupta de clasa\u201c continua aprig si acolo, p\u00e2na la sf\u00e2rsitul veacurilor. N-am alt raspuns la at\u00e2ta nedreptate dec\u00e2t o… poezie, un poem senzational, o capodopera lirica pe tema \u201eluptei de clasa\u201c din \u00eemparatia mortilor. Desi face parte din antologia mea \u201eprivata\u201c, o ofer, cu umilinta si speranta, lecturii binevoitoare si simtitoare a ierarhilor, acelora dintre ei care sunt pe cale de a scoate slujba de \u00eenmorm\u00e2ntare din \u201ecimitirul privat\u201c. Nu exclud c\u00e2tusi de putin posibilitatea ori sansa ca o simpla poezie sa-i poata \u00eentari si ea \u00een misionarismul lor exercitat ca sarcina de capetenie \u00eencredintata lor de divinitate \u00eentru pastorirea cuviincioasa a calatorilor prin aceasta viata spre cealalta or\u00e2nduire, mai buna si mai dreapta. Revoltata de inegalitatea celor din lumea de sub pam\u00e2nt si de s\u00e2rma ghimpata ce-i desparte si acolo ca \u00eentr-un lagar pe cei ce au fost vii \u2013 a scris poezia ce urmeaza, o capodopera, poeta Lidija Dimkovska, nascuta \u00een 1971, la Skopje, \u00een Macedonia, \u201ebutoiului de pulbere\u201c din sud-estul nostru totusi european. Poezia se intituleaza \u201eAzilantii\u201c si am cules-o toamna trecuta dintr-o revista rom\u00e2neasca. N-as \u00eenstraina-o nici mort, o dau cu \u00eemprumut doar \u00een copie.<\/p>\n
\nAzilantii<\/strong>
\nCel mai mare centru de azilanti e sub pam\u00e2nt.
\nSunt sinucigasii, emigrantii pe lumea cealalta,
\nneacceptati, reprimati si torturati \u00een lumea asta.
\nCentrul subteran al azilantilor ofera libertate de miscare
\nde la periferie spre centru si invers,
\ntrei mese pe zi si permis zilnic de plimbare.
\nAzilantii au la bratara etichete standard.
\nDar, ia te uita, mortii obisnuiti fac greva foamei
\nimpotriva excedentului de sinucigasi din jur.
\nEi nu vor azilanti pe l\u00e2nga casele lor \u00eengrijite,
\nnu vor sa vada streanguri peste tot, flacoane goale,
\noasele rupte ale celor ce s-au aruncat \u00een gol, burtile umflate ale \u00eenecatilor.
\n\u00cen gradinile lor \u00eenverzite planteaza cruci, nu sperietori de ciori
\npentru cei morti fara voia Domnului. Azilantii
\nsunt nedumeriti si furiosi, t\u00e2r\u00e2ndu-si mereu c\u00e2te un picior.
\nUnii au uitat sa lase mesaj, altii sa-si sarute fiica,
\nunii au lasat costumul la curatatorie, altii nu si-au facut
\ntestamentul,
\nunii n-au contramandat calatoriile, altii n-au stabilit
\n\u00eent\u00e2lnirea cu moartea.
\nDar iata-i aici. Cu traducatorii pe coridor
\nsi dosarele \u00een m\u00e2ini asteapta sa-i primeasca functionarul de azil.
\nNationalitate, sex, religie. Multi au parinti,
\ndar n-au tara parinteasca. Unii au avut alergie la pam\u00e2ntul arat
\nsi neput\u00e2nd saruta tar\u00e2na au fost siliti sa plece dedesubt.
\nUnii au fugit de ei \u00eensisi o viata \u00eentreaga
\nsi n-a avut cine le plati pilule sa nu \u00eembatr\u00e2neasca.
\nUnii au risipit si nenorocul, nu doar norocul.
\nAltii n-au facut dragoste ani \u00een sir cu dragostea vietii lor. Unii au fost
\nucisi de cei apropiati si dragi nu cu un cutit, ci cu un ac sau o penseta.
\nExista printre ei unii care-s vii abia dupa ce au murit.
\nCentrul azilantilor e plin, separat cu s\u00e2rma ghimpata de lumea mortilor obisnuiti.
\nEu am sosit ieri. Am doua permise de libera trecere.
\nZiua voi sta \u00een centrul azilantilor,
\nnoaptea \u00een casa mortilor obisnuiti.
\nNu stiu din care n-am sa ma mai \u00eentorc.<\/p>\n(\u00cen rom\u00e2neste: Ioana Ieronim si autoarea)<\/em><\/p><\/blockquote>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
\u201eCum stam cu recoltatul?\u201c \u2013 iata \u00eentrebarea, obsedanta, pe care Centrul conducator o adresa, \u00een comunism, oamenilor muncii si sefilor lor din toata tara p\u00e2na la ultimul catun. Proverbialul Bula, anonimul majoritar de atunci, de care azi putini \u00eesi mai amintesc, nu \u00eent\u00e2rzia cu raspunsul: \u201eLa televizor stam bine, foarte bine, suta la suta \u00eendeplinit,… Cite\u0219te mai mult »Azilantii din cimitirul privat<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[],"class_list":["post-15007","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara"],"views":863,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15007","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=15007"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/15007\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=15007"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=15007"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=15007"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}