{"id":14990,"date":"2013-03-19T21:30:30","date_gmt":"2013-03-19T19:30:30","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=14990"},"modified":"2013-03-19T21:33:47","modified_gmt":"2013-03-19T19:33:47","slug":"hopper-sau-realismul-prea-putin-capitalist","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/hopper-sau-realismul-prea-putin-capitalist\/","title":{"rendered":"Hopper sau realismul prea putin capitalist"},"content":{"rendered":"

Datorita enormului succes, surprinzator \u00een orice caz, al importantei expozitii cu lucrari de Edward Hopper, deschise \u00een Paris, la Grand Palais (1), organizatorii au decis prelungirea ei p\u00e2na pe 7 februarie. \u00cen ce ma priveste, Hopper \u00eemi este cunoscut de multa vreme, \u00een special prin unele dintre cele mai celebre tablouri din a doua parte a vietii sale, dintre anii 1930 p\u00e2na la moartea sa, survenita \u00een 1967, la New York, lucrari reprezent\u00e2nd fragmente de viata urbana americana, privelisti de tara si de pe coastele de est ale Statelor Unite. <\/strong><\/em>
\nNu voi face aici o analiza exhaustiva a artei lui Hopper \u2013 altii \u00eencercat-o \u00eenaintea mea, unii dintre ei chiar cu pricepere (2). Ceea ce ma intereseaza este ratiunea acestui succes tardiv, \u00een Franta, al unui artist american, destul de putin cunoscut marelui public francez din ultimii ani.<\/strong><\/em>
\nSigur, aceasta expozitie a constituit obiectul unei intense campanii de publicitate, at\u00e2t \u00een presa, c\u00e2t si la radio si la televiziune, \u00eensa aceasta agitatie mediatica nu poate explica ea singura cauza cozilor at\u00e2t de lungi, la care, chiar cu un permis special de intrare, trebuia sa astepti uneori chiar o ora! Un succes de aceeasi anvergura cu cel \u00eenregistrat, cu c\u00e2tiva ani \u00een urma, de expozitia Renoir. Totusi, cazul Renoir e mult mai simplu: este impresionistul cel mai iubit, cel mai admirat, cel mai putin straniu, cel mai apropiat de imaginea pe care si-o fac francezii, europenii si americanii despre dulceata traiului \u00een Franta sf\u00e2rsitului de secol XIX si \u00eenceputul secolului al XX-lea. Adica exact ce nu exprima opera lui Hopper.
\nAcest succes ar putea fi delegat faptului ca Hopper, \u00eentr-un stil deopotriva realist si sintetic, folosind culori reci, umbre si contraste puternic marcate, arata \u2013 ex-pune \u2013 o America aparent calma si senina: America claselor medii, America upper middle class, dar si o America mai enigmatica \u2013 aceea a noptilor urbane, si chiar \u2013 \u00eensa nimic nu e sigur, fiindca \u00een aparenta nimic din ce este aratat nu sugereaza asta \u2013 o America mai periculoasa, a vagabonzilor nocturni, poate chiar a gangsterilor, nopti at\u00e2t de prezente \u00een romane si \u00een filmele noir. Fie ca e vorba de oras, periferie sau zone de tara, din aceasta opera se degaja o impresie de insondabila solitudine, de izolare a individului pierdut \u00een ambianta minerala a marelui oras ori al cuplului izolat \u00een casa de vacanta.
\nHopper este \u00eentr-adevar un pictor al tuturor straturilor din clasa de mijloc americana, al acestor grupuri sociale nascute din proiectul capitalismului fordian si keynesian, \u00eenceput \u00een Statele Unite prin New Deal si dezvoltat \u00een Europa Occidentala dupa al Doilea Razboi Mondial. E greu de imaginat, asadar, un realism mai imediat, mai crud, dec\u00e2t \u201eHotel Room\u201c (1931). \u00centr-o camera oarecare, lipsita de lux, dar nu saraca, banala, dar nu neaparat ur\u00e2ta, undeva \u00eentr-un oras care ar fi putut exista oriunde si niciunde \u00een Statele Unite \u2013 o camera fara alte caracteristici dec\u00e2t un pat, bagajele depuse \u00eentr-un colt, o rochie si o pereche de pantofi pusi alaturi. Acolo, asezata pe pat, o femeie \u00een lenjerie roz-somon citeste o scrisoare\u2026 De ce se afla ea acolo? Nimic nu sugereaza motivul. Se ghicesc asteptarea si apatia, \u00eensa fara marcile tristetii sau angoasei. Nici un semn de agitatie; drama personala sau sociala nu transpar din trasaturile fetei. Universul camerei si ceea ce se presupune ca se afla dincolo de camera par netede, tranchilizate, plate, fara asperitati. Un an mai t\u00e2rziu, Hopper picteaza \u201eRoom in Brooklyn\u201c (1932), doisprezece ani mai t\u00e2rziu, \u201eMorning in a City\u201c (1944), iar peste douazeci de ani, \u201eMorning Sun\u201c (1952): fiecare dintre aceste lucrari \u00eenfatiseaza o femeie care priveste pe fereastra orasul sugerat fie prin linia unor ferestre conturate pe zidul din fata, fie prin c\u00e2teva cosuri ridicate pe acoperisurile vecine.
\nCulori simple si ferme, galben, brun, verde, sau albul unei raze de soare, ori reflexul cearsafurilor care lumineaza un segment al camerei sau partea de sus a coapsei femeii. Aceeasi torpoare calma si aproape detasata si \u00een alt tablou \u00eenfatis\u00e2nd o femeie st\u00e2nd pe scaun, la cafenea, cu o ceasca \u00een m\u00e2na, al carui titlu, c\u00e2t de sugestiv! \u2013, \u201eAutomat\u201c (1927) \u2013 vorbeste despre aceeasi solitudine si vacuitate repetitiva, fara tensiune. Din aceste opere se degaja mereu calmul unei tristeti profunde, fara drama explicita; totul e lins, precis, \u00eensa fara obsesia detaliului, ca la Dal\u00ec, de pilda, mostenitorul direct al Renasterii italiene si flamande, si fara simbolurile dramatice sau tragice sintetizate \u00een opera lui Chirico.
\nTotusi, ceea ce da probabil tonul general al picturii lui Hopper se afla \u00een admirabilul \u201eNighthawks\u201c (1942). Cum de-si va fi primit un astfel de nume \u2013 \u201eSoimii de noapte\u201c \u2013 acest restaurant de la coltul strazii, vazut din exterior de un trecator \u00eent\u00e2rziat? Este t\u00e2rziu, iar prin sticla vastei vitrine se zaresc trei persoane asezate la bar, un barbat st\u00e2nd cu spatele si un cuplu tacut asezat cu fata, iar barmanul, \u00eembracat \u00een alb, cu boneta pe crestet, spala c\u00e2teva farfurii; \u00een fundal, doua aparate de facut cafea, pe jumatate pline \u2013 sau pe jumatate goale. Doar lumina electrica si alburie a barului strapunge \u00eentunericul noptii si cade pe rochia rosie a femeii, rup\u00e2nd monotonia brunurilor \u00eennegrite si a rosului sumbru de pe zidurile imobilelor de vizavi. Singuratate abisala a noptii \u00een marele oras.
\nCe angoasa, ce frica \u00eei m\u00e2na pe acesti oameni \u00eentr-acolo, \u00een acel loc lugubru, ce-i face sa plece noaptea de acasa? Poate dorinta de a \u00eent\u00e2lni pe cineva, oricine, o fiinta umana? A fi \u00een oras, la un bar, a tacea, a privi (cu) ochi goi sau a discuta banalitati, nici macar cu vecinul, ci cu barmanul, raspunsuri previzibil laconice: \u201eIt’s OK!\u201c, \u201eBeen a long day to day!\u201c, \u201eOut late tonight, huh?\u201c. Teama de a se duce acasa, de a se regasi fata \u00een fata cu sine fara a avea nimic de spus, ori pur si simplu a astepta un eveniment desigur improbabil.
\nLucrari ce functioneaza ca tot at\u00e2tea imagini sintetice, condensate si fixate de aceasta inventie nord-americana extrem de originala care e filmul noir, filmul cu gangsteri \u2013 el \u00eensusi provenit din marea literatura a romanului politist, autentica saga americana (alaturi de western) \u2013 deopotriva poezie a vietii urbane, cu latura ei violenta, criminala, hidoasa, macinata de viciu, vulgara, dar uneori purtata cu at\u00e2ta maretie, pasionala si cvasi-epica, precum si sociografie a claselor sociale. Hopper pare a se opri la prima pagina a unui capitol ori la imaginea unui prim-plan ce ar putea fi cel din \u201eSoimul maltez\u201c sau din \u201eThe Big Sleep\u201c \u2013 \u00eei si vad parca pe Humphrey Bogart si Lauren Bacall\u2026; ori amintirea scenei sumbre de la cafenea, la ore t\u00e2rzii, cu care \u00eencepe si cu care se termina ultimul film al lui Robert Altman, \u201eA Prairie Home Companion\u201c (2006) (3).
\nSa-l mai privim o data pe acest barbat singur, cu tigara \u00een gura, asezat pe trotuarul din lemn dintr-un oras oarecare, mediu ca marime, sau chiar mare, un oras pierdut \u00een Middle West, sau dintr-o zona de periferie, cu m\u00e2necile camasii prinse cu un soi de jartiera, cum poarta jucatorii profesionisti. Sta acolo, nemiscat, \u00eenfasurat \u00eentr-un lintoliu de lumina verde si galben-spalacita, \u00een bataia soarelui: aceeasi cautatura pierduta, cufundata \u00een golul existential al asteptarii nimicului \u2013 \u201eSunday\u201c (1926). Acest barbat singur, astept\u00e2nd, ma trimite cu g\u00e2ndul la un personaj al romanului noir \u201eNo Orchid for Miss Blandish\u201c, de James Hadley Chase \u2013 cel mai faulknerian, fara \u00eendoiala, dintre toate romanele politiste pe care le-am citit \u2013 cu al sau batr\u00e2n fermier chior\u00e2ndu-se la lume din fotoliul sau balansoar, fum\u00e2nd o pipa din panusa de porumb si legan\u00e2du-se pe podeaua unei verande \u00een ruina, cu ochiul beteag curg\u00e2ndu-i purulent, \u201eca un scuipat pe fata\u201c\u2026
\nExista si un Hopper din afara orasului, un Hopper care-i surprinde pe oraseni la tara, \u00een case confortabile, zugravite \u00een culori sterse ori de-a dreptul albe, ridicate pe coline domoale sau pe malul marii. Viziuni simple: o casa facuta cu stil, mereu trimit\u00e2nd la upper middle class, un peisaj linistit, fara zbatere, o zi \u00eensorita, o atmosfera calma, calda, oameni de v\u00e2rsta medie juc\u00e2ndu-se cu catelul, \u00een preria \u00eengalbenita din fata casei \u2013 \u201eCape Cod Evening\u201c (1939). O femeie t\u00e2nara, pe jumatate dezbracata, \u00een halat de baie, st\u00e2nd \u00een picioare, pe prag, \u00een timp ce soarele atinge zenitul \u2013 asezata acolo, fara scop, \u00een aceleasi culori simple si umbre decise; ori fata \u00een haine de duminica \u2013 o rochie usoara, vag transparenta \u2013, astept\u00e2nd pe pragul unei verande cu coloane sosirea unui t\u00e2nar care s-o ia la plimbare \u2013 \u201eSummertime\u201c (1943); ori un cuplu t\u00e2nar, el \u2013 \u00een picioare pe pragul casei, ea \u2013 asezata pe rampa scarii care duce spre peluza marginita \u00een departare de o padure \u00eentunecata, cu frunzis indistinct, \u00een clar-obscurul unei zile \u00eensorite, am\u00e2ndoi scrut\u00e2nd zarile, \u00eenveliti \u00een tonalitati de galben si verde stins, unde numai rochia viorie a femeii mai curma din apatie \u2013 \u201eSunlight on Brownstones\u201c (1956).
\nCeea ce surprinde la Hopper este \u00eensa faptul ca realismul abordat \u00een anii sai de maturitate si de batr\u00e2nete \u2013 acest realism deopotriva urban si rural \u2013, realism ce sintetizeaza viata cotidiana a claselor de mijloc ale visului american, e absolut rupt de gravele evenimente care au marcat America celor doua decenii scurse \u00eentre finele anilor 1920 si anii 1950 ai secolului trecut. Ca t\u00e2nar artist, Hopper avusese optiuni mai eclectice: \u00eentr-unul dintre primele sale sejururi pariziene, t\u00e2narul pictor ilustrase poemele consacrate de Victor Hugo Comunei din Paris, \u201eL’ann\u00e9e terrible, 1870-1871\u201c (1906-1907). Apoi, la revenirea \u00een Statele Unite, spre 1914, ne ofera, de pilda, o marina \u00een culori deschise, aproape vesela, cu un mal molcom, \u00eensa animat de mici ambarcatiuni de pescuit, de o albeata imaculata, suger\u00e2nd via activitate a pescarilor marini de coasta \u2013 \u201eThe Dories, Ogunquit\u201c (1914). Tot un realism si acesta, \u00eensa unul extrem de selectiv, caci picturile lui Hopper nu dezvaluie niciodata nimic despre marea criza de la finele anilor 1920 si despre ravagiile acesteia asupra societatii americane, asa cum o fac filmele si romanele inspirate din saracia cauzata de marea depresiune (v. John Steinbeck\/ John Ford, \u201eGrapes of Wrath\u201c, de pilda, sau Eskine Caldwell\/ Anthony Mann, \u201eGod’s Little Acre\u201c).
\nOpera lui Hopper nu spune un cuv\u00e2nt nici despre negrii asasinati \u00eenca \u00een mod curent la acea vreme, si nu numai \u00een Sud \u2013 \u00een 1930, doi negri fiind linsati la Marion, \u00een Indiana. Nici despre al Doilea Razboi Mondial, care a aruncat tara \u00een lupta pe doua fronturi. \u00censa, daca ne lasam pe seama tablourilor lui Hopper, e la fel de evident ca viziunea calma asupra claselor de mijloc pe care Hopper o ofera privirii, sensibilitatii si \u00eentelegerii noastre, lasa sa transpara un soi de glacialitate, de distanta ce atinge culorile si subiectele, unghiurile de vedere, personajele. Contempl\u00e2ndu-le intens, am simtit un fel de apasare \u2013 e ceva acolo slefuit prea mult sub imperiul racelii. Nicio bucurie de a trai nu emana aceste tablouri care-i \u00eenfatiseaza, sub diverse tematici, pe beneficiarii visului american. Dimpotriva, transpare, din scenele cu personaje, o totala absenta a comunicarii \u00eentre fiinte, ceva apropiat de ceea ce, mai t\u00e2rziu, Antonioni va ilustra \u00eentr-un film ca \u201eIl Deserto Rosso\u201c. Personajele care populeaza peisajele lui Hopper nu par a se bucura ca traiesc unii alaturi de altii, nicio caldura umana nu strabate spatiul dintre ele, nici un entuziasm, dar nici expresii ale m\u00e2niei, ale urii, individuale sau colective, nu apar.
\nCeea ce domina ansamblul e reprezentarea unui confort mediu sau superior; chiar \u00een inima noptii, la barul \u201eSoimilor\u201c totul e lin, smooth, nimic care sa trimita spre un stabiliment al lumpenilor cazuti \u00een gheara alcoolului. Totul exprima a kind of cosiness amestecata cu mornitudinea repetitiva a unui spatiu identic, care se arata ici si acolo \u2013 \u201eWestern Motel\u201c (1957) sau \u201eHotel Lobby\u201c (1943); un confort simplu \u00een morozitatea muncii cotidiene \u2013 \u201eNew York Movie\u201c (1939) sau \u201eNew York Office\u201c (1962), una dintre ultimele sale p\u00e2nze. Totusi, viziunea pe care Hopper o are despre America nu e deloc atinsa de gravitate, nici macar de indiciul unor oarecare drame. America lui Hopper e pur si simplu cu umoarea joasa, terna, \u2013 dar nu kitsch, vesela sau sinistra ca \u00een hiper-realism. Plictisul sau e simplu si familiar, aplatizat ca ideal protestant al unei vieti cotidiene cinstite sau reprezentat cu raceala si distanta \u00een cazul noptilor angoasante si traversate de primejdii, c\u00e2nd oamenii se arunca \u00een jungla oraselor (\u00eenca o expresie a thrillerului american, \u201eAsphalt Jungle\u201c, romanul lui William Riley Burnett, pus \u00een scena de John Huston).
\nAm fi poate tentati sa credem ca aceasta viziune \u00een acelasi timp distantata si calma asupra visului american si a claselor sale de mijloc, sau ca imaginile unei naturi cvasi-europene si deci la fel de confortabile, prea putin majestuoase, impozante sau angoasante cum ar fi fost peisajele grandioase ale desertului sau ale canioanelor (Monument Valley), ale muntilor \u00eenalti sau ale padurilor nesf\u00e2rsite (Muntii St\u00e2ncosi, de pilda \u2013 \u00een zona Oregon, California), am fi tentati asadar sa credem ca acestea ar fi putut st\u00e2rni interesul publicului francez descins \u00een masa \u00een fata tablourilor lui Hopper (un public de altfel dominat de oameni trecuti de patruzeci de ani). Aceasta privire fara pasiune ar explica succesul. Ar fi asadar vorba, pentru un public avid de cultura-spectacol, care consuma cultura ca pe un obiect al diferentei sociale, de cautarea unei Americi \u201ecu fata umana\u201c, a unui capitalism cu fata umana dincolo de orasele imense, a unei Americi domolite, fara lipsa de masura specifica auto-dezvoltarii sale, care fascineaza si \u00een acelasi timp \u00eel sperie pe europeanul\u00a0 claselor de mijloc.
\nHopper zugraveste \u00een acelasi timp o America mult asemanatoare noua, sub multe aspecte, si o America urbana care-si trateaza grozaviile si le neutralizeaza efectele printr-o distanta terapeutica obtinuta din netezimi \u00een culori reci si umbre clare. Ca si realismul socialist, nici realist, nici prea socialist, realismul capitalist al lui Hopper e \u00een realitate prea putin realism si nu \u00een chip explicit capitalist.
\nMai mult, daca realismul socialist pastra fr\u00e2nturi ale divinului secularizat (dupa cum remarca Berdiaev), perceptibile \u00een steagurile rosii, \u00een masele de muncitori angajati \u00een diferite activitati colective (inclusiv \u00een defilarile populare), \u00een ipostazele unor personaje angajate \u00een munca \u201eexemplara\u201c sau \u00een timpul orelor de odihna, \u00een realismul capitalist al lui Hopper, absenta divinului e at\u00e2t de evidenta, \u00eenc\u00e2t tot confortul de acolo pare sa tina, la el, de esenta omului, \u00een ancorarea lui spatio-temporala. Si daca pictorii figurativi se confrunta si ne confrunta \u00een mod direct cu viziunea lor asupra Dasein-ului (omul-subiect \u00een locul si timpul sau), atunci opera lui Hopper ilustreaza identitatea acestuia cu bunastarea, ba chiar, dincolo de asta, cu averea. Asa ca, fara a forta nota, se poate sugera ca Hopper a fost cel care a ex-pus aceasta stare cu cea mai simpla distanta.
\n\u00cen acest \u00eenceput de secol XXI, \u00eentr-un moment de fram\u00e2ntare mondiala, \u00eemi pare deci ca tocmai aceasta neutralitate fara pasiune explica succesul acestui pictor prea putin cunoscut marelui public francez. Imaginile sale domolesc \u00eentruc\u00e2tva angoasele existentiale ale spectatorului european mediu. Pentru vizitator, e un fel de a da uitarii, pentru o clipa, criza precedenta \u2013 adica istoria \u2013 si criza prezenta, adica viata noastra cotidiana, \u00een care se vadeste inexorabilul celei mai mari crize economico-politice a timpurilor moderne. O criza fara precedent \u00een istoria moderna, \u00eensa, mai mult dec\u00e2t cea precedenta, si o criza a g\u00e2ndirii, at\u00e2t prin proportiile geografice si sociale, c\u00e2t si prin masele puse \u00een joc \u2013 cantitatea zdrobitoare a indivizilor si a masei monetare constituind calitati noi pe care g\u00e2ndirea cu greu le poate cuprinde \u00een totalitate. Ca si prima criza \u2013 stearsa \u00een lucrarile lui Hopper \u2013, criza din prezentul nostru e mostenire de la americani, desi, \u00een loc de \u201emostenire\u201c, poate mai potrivit ar fi sa spun \u201eoferta\u201c.
\nOprindu-se asupra lipsei de ostentatie a interioarelor si a spatiilor, Hopper voia probabil sa capete convingerea unui viitor linistitor. Realismul sau slefuit si partial amnezic spune ca, odata furtuna trecuta, crizele si razboaiele stinse, o lume calma e din nou cu putinta. Or, adevarul lumii s-a dovedit a fi tocmai opusul: crizele si razboaiele au facut ca lumea pe care el a reprezentat-o sa nu mai existe de mult. A avut \u00eensa dreptate Hopper, marele artist clasic, sa-i culeaga ultimele licariri\u2026<\/p>\n

NOTE:
\n(1) Indiscutabil ca \u00een Statele Unite, \u00een ciuda curentelor abstracte, al trash art sau al instalatiilor, Hopper este un autor pe deplin recunoscut \u00een elitele culturale si \u00een mod special de cineasti.
\n(2) Walter Wells, \u201eSilent Theater: The Art of Edward Hopper\u201c, Phaidon Press, 2007; Wieland Schmied, \u201eEdward Hopper. Portrait of America\u201c, Prestel, Munchen, London, New York, 2011.
\n(3) Un omagiu vizual \u00eei aduce lui Hopper Woody Allen, \u00een c\u00e2teva planuri din filmul \u201eSweet and Lowdown\u201c.
\n(4) Oare va fi fost cuprinsa de nostalgie \u2013 caci suntem \u00een 1943 \u2013 la amintirea dupa-amiezilor de duminica c\u00e2nd logodnicul venea s-o ia la plimbare cu masina? Caci el nu mai e aici, plecat probabil la razboi, \u00een Pacific sau \u00een Italia… Totusi, nimic de acest fel nu e spus, nimic nu e, macar, sugerat.
\nTraducere din franceza de Teodora Dumitru<\/p><\/blockquote>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Datorita enormului succes, surprinzator \u00een orice caz, al importantei expozitii cu lucrari de Edward Hopper, deschise \u00een Paris, la Grand Palais (1), organizatorii au decis prelungirea ei p\u00e2na pe 7 februarie. \u00cen ce ma priveste, Hopper \u00eemi este cunoscut de multa vreme, \u00een special prin unele dintre cele mai celebre tablouri din a doua parte… Cite\u0219te mai mult »Hopper sau realismul prea putin capitalist<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[],"class_list":["post-14990","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media"],"views":789,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14990","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=14990"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14990\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=14990"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=14990"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=14990"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}