C\u00e2nd vine vorba despre Tarantino, ne vin \u00een minte doua tipuri de spectatori: cei care se vor astepta sa vada un film de aventura marca Tarantino, care \u00eesi propune sa surprinda prin maniera flamboaianta \u2013 un film de categorie B, ce se ridica totusi deasupra celorlalte produse de consum americane \u2013, si cei care vor astepta cu nerabdare un film de Tarantino, si care vor ajunge ulterior sa-l critice si sa-l analizeze cu minutiozitate raport\u00e2ndu-l la celelalte filme ale regizorului.
\nIdeea de spectator ideal, dar si de critic ideal \u2013 fiecare film pe care \u00eel urmareste un astfel de spectator\/critic trebuie sa \u00eentrevada o experienta noua, care nu poate fi trecuta prin filtrul celorlalte experiente personale, si nici nu poate fi afectata de \u201ezgomot\u201c, adica de parerile subiective din jur \u2013 ram\u00e2ne, \u00een cazul lui Tarantino, una de neaplicat. Este de neaplicat \u00een masura \u00een care cinemaul lui Tarantino nu poate fi \u201eservit\u201c independent de \u00eentregul ansamblu al filmelor sale. Se poate spune, asadar, ca cinemaul lui Tarantino este unul c\u00e2t se poate de cinefil, \u00eendeosebi prin influentele pe care le are, function\u00e2nd de obicei \u00een raspar \u00een raport cu alte filme de referinta. Dar se mai poate spune ca Tarantino nu este singurul din aceasta industrie care \u00eesi atribuie statutul de \u201ecopil al postmodernismului\u201c, pentru ca mai sunt si alti reprezentanti ai acestui curent, mai cu seama printre regizorii francezi, care \u201ese folosesc\u201c de ceea ce au lasat \u00eenaintasii lor \u00een spate. Despre cinemaul cinefil al lui Tarantino se pot spune, asadar, multe lucruri, pentru ca, daca \u00een \u201eInglorious Basterds\u201c \u00eensusi cinemaul era cel care \u201elupta\u201c \u00eempotriva nazistilor, \u00een \u201eDjango Unchained\u201c personajele adopta, \u00een lipsa cinemaului ca protagonist, roluri care mai de care mai sofisticate, pe care le interpreteaza p\u00e2na la ultima suflare, pentru a-si lua ceea ce e, de fapt, al lor pe drept.
\n\u201eDjango Unchained\u201c reprezinta prin excelenta \u2013 si aici nu vorbim despre calitatea lui \u2013 filmul pe care Tarantino si-a dorit dintotdeauna sa-l faca: un spaghetti western \u00eemp\u00e2nzit de tot felul de referinte culturale si cinematografice, g\u00e2ndit sa prinda la public si, mai mult dec\u00e2t at\u00e2t, sa scoata \u00een evidenta marea cosmogonie a regizorului, creata de-a lungul timpului, \u00eendeosebi prin trasaturile personajelor si prin preferintele care \u00eenclina, gratuit si nevinovat, catre kitschurile optzeciste. Figuri proeminente, cu multe ecouri \u00een universul tarantinian, Dr. Schultz (Cristoph Waltz) si Django (Jamie Foxx) sunt alte doua mari personaje pe care Tarantino le va adauga, finalmente, \u00een cutia sa cu modele iconice. Nelipsitul Cristoph Waltz \u00eesi continua rolul pe care Tarantino i-l prescrie si \u00een acest film \u2013, un german a carui meserie (v\u00e2nator de recompense) merge m\u00e2na \u00een m\u00e2na cu cea a colonelului Hans Landa, pentru ca, \u00een fond, obiectul \u00een sine al muncii este acelasi. Scopul celor doua personaje care se vor \u00eentovarasi, \u00een scurt timp, este cel de o gasi pe sotia lui Django, Broomhilda \u2013 nume care provine dintr-o legenda germana \u2013 fara a cunoaste cu adevarat motivatia ascunsa din spatele generozitatii doctorului si fara a \u00eentelege pe deplin despre ce e vorba atunci c\u00e2nd acesta mentioneaza responsabilitatea pe care o are fata de Django.
\nViziunea lui Tarantino se muleaza pe acelasi tip de schelet narativ \u2013 care are ca puncte nodale, pe de-o parte, punerea la cale a unui plan magistral, dar care esueaza din cauza unei constiinte ne\u00eempacate, si, pe de-alta parte, razbunarea finala. Ei bine, tocmai din cauza acestei constiinte ne\u00eempacate \u2013 ce scoate \u00een evidenta, \u00eenca o data, spiritul german al personajului \u2013 Dr. Schultz va avea de suferit, caci \u00eent\u00e2lnirea si afacerea pe care o \u00eencheie cu mai-marele dandy Monsieur Candy (Leonardo DiCaprio) se dovedesc a fi, \u00een cele din urma, zadarnice. Plantatia Candyland reprezinta pentru regizor o casa de papusi \u00een care acesta orchestreaza fiecare miscare si gest, conferindu-le o aura iconica. Acest Monsieur Candy \u2013 un francofon care nu vorbeste franceza \u2013 este urmat de slujitorul lui cel mai fidel, Steven (Samuel L. Jackson), ce pare a fi mai degraba stap\u00e2nul adevarat al plantatiei, si de sora lui, o vaduva trecuta de prima tinerete, dar care \u00eenca mai pastreaza acea alura de naiva perspicace. Spiritele se \u00eencing \u00eentre cele doua tabere dupa ce Monsieur Candy afla adevaratul scop cu care venisera cei doi camarazi \u2013 nicidecum pentru achizitionarea unui asa-numit \u201eBlack Hercules\u201c, ci pentru cumpararea \u201enegrului potrivit\u201c, care \u00eei apartinea, \u00eentr-un fel sau altul, \u201enegrului exceptional\u201c. Prestanta si discursul diplomatic al doctorului Schultz se pare ca nu mai au efectul pe care \u00eel aveau \u00een postura sa de v\u00e2nator de recompense, iar haosul tarantinian se instaleaza \u00eencetul cu \u00eencetul, pornind de la orgoliul doctorului Schultz \u2013 care iese la iveala \u00een scena \u00een care doctorul refuza sa dea m\u00e2na cu Monsieur Candy. Bine\u00eenteles, ceea ce urmeaza dupa aceasta scena face parte din spectacolul marca Tarantino: tensiunea explodeaza, s\u00e2ngele care t\u00e2sneste nu e s\u00e2nge, ci o bomba lichida, iar \u00eempuscaturile sunt mai spectaculoase dec\u00e2t \u00een orice alt film de actiune dus la extrem. Exuberanta regizorului iese la iveala si atunci c\u00e2nd puncteaza victoria lui Django \u2013 primplanul personajului \u00een spatele unui fundal cu Candyland \u00een flacari \u2013 iar, aproape de final, explodeaza o alta bomba tarantiniana (la propriu si la figurat), caci regizorul \u00eesi arata \u00eenca o data adevarata fata atunci c\u00e2nd personajul cu accent australian pe care \u00eel interpreteaza sare \u00een aer \u00een fata camerei.
\nEi bine, universul lui Tarantino este c\u00e2t se poate de vast, si regizorul nu renunta nicio clipa la cliseele cu care ne-a obisnuit, si nici nu ascunde faptul ca placerile lui nevinovate tind catre o zona c\u00e2t se poate de kitschoasa, dar cu un cuv\u00e2nt greu de spus \u00een cultura populara americana. Tot filmul este construit, practic, cu ajutorul unor elemente ce ridiculizeaza aceste placeri \u2013 de la zoom-urile care bulverseaza spectatorul si care accentueaza expresia unui personaj si flashback-urile stilizate care nu prea \u00eesi au locul \u00eentr-un astfel de film p\u00e2na la gesturile de tip vodevil (scena \u00een care Broomhilda varsa paharul cu apa si apoi lesina) si la scenele de-o ironie si-un umor subtil (vezi scena cu Ku Klux Klan).
\nEste adevarat ca, spre deosebire de \u201eInglorious Basterds\u201c, cel mai recent film al lui Tarantino este o \u201ecomedie\u201c, dar tocmai \u00een aplicarea etichetelor identificam si marea dificultate a \u00eencercarii de a \u00eentelege universul tarantinian, marcat de un \u201ezgomot\u201c permanent, care creeaza tot felul de disonante subiective. Dorinta cea mai mare a regizorului a fost, cu siguranta, aceea de a st\u00e2rni controverse, caci noul film al acestui \u201ecopil rebel\u201c al cinematografiei reflecta \u00een mod voit tot felul de greseli si anacronisme, iar soundtrack-ul iese, cu siguranta, din tipare, printr-o varietate de stiluri si trimiteri culturale care nu si-ar fi avut locul \u00eentr-un film a carui actiune are loc \u00een 1858.
\nScena \u00een care personajele trag fara \u00eencetare unele \u00een altele, si \u00een care s\u00e2ngele t\u00e2sneste, la fiecare lovitura de glont, ca din niste pungi de plastic poate fi considerata un raspuns pe care Tarantino \u00eel ofera, sau, mai bine zis, un sfat pe care \u00eel da celor care se asteapta ca \u201eDjango Unchained\u201c, prin stilistica lui elaborata si prin nazuintele exagerate ale personajelor sale iconice, sa fie luat cu adevarat \u00een serios.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
C\u00e2nd vine vorba despre Tarantino, ne vin \u00een minte doua tipuri de spectatori: cei care se vor astepta sa vada un film de aventura marca Tarantino, care \u00eesi propune sa surprinda prin maniera flamboaianta \u2013 un film de categorie B, ce se ridica totusi deasupra celorlalte produse de consum americane \u2013, si cei care vor… Cite\u0219te mai mult »\u201eDjango Unchained\u201c \u2013 cum sa nu-l iei \u00een serios pe Tarantino<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[8653,83],"class_list":["post-14977","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-django-unchained","tag-film"],"views":808,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14977","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=14977"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14977\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=14977"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=14977"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=14977"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}