{"id":14968,"date":"2013-03-19T21:07:52","date_gmt":"2013-03-19T19:07:52","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=14968"},"modified":"2013-03-19T21:08:19","modified_gmt":"2013-03-19T19:08:19","slug":"eugen-simion-si-medierea-contrariilor","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/eugen-simion-si-medierea-contrariilor\/","title":{"rendered":"Eugen Simion si medierea contrariilor"},"content":{"rendered":"

Adevarurile prealabile<\/strong>
\nCeea ce afirma Mircea Martin \u00een 1981, \u201ea sustine puncte de vedere diferite despre acelasi obiect \u00eenseamna (\u2026) sa devii un martor al schimbarii, \u00eenseamna sa lasi sa se verifice prin tine contradictia vesnica a lucrurilor, instabilitatea lor\u201c(1), este simptomatic pentru un anumit aspect al criticii practicate de Eugen Simion. Acesta nu foloseste \u00eensa termenul de contradictie, ax\u00e2ndu-se mai mult pe ideea de paradox, de rezolvare a lui prin interogatii succesive. Pe de alta parte, e cunoscut faptul ca autorul \u201eDiminetii poetilor\u201c este unul dintre cei mai consecventi critici rom\u00e2ni la nivelul principiilor de abordare a operelor literare. Unul dintre acestea decurge din convingerea ca \u201eo critica poate muri din lipsa de sens, cum poate muri din proliferarea absurda de sensuri. \u00centr-un caz, se deschide perspectiva vidului, \u00een celalalt perspectiva unui Turn Babel al limbajului. Cunoasterea nu-i posibila dec\u00e2t de la un anumit grad de limpezire a notiunilor cu care opereaza. (\u2026) Adevarul nu-i accesibil fara un numar prealabil de adevaruri\u201c(2). Asadar, voi \u00eencerca sa reconstitui g\u00e2ndirea lui Eugen Simion despre roman plec\u00e2nd de la unele adevaruri prealabile ce pot parea \u00een prima instanta contradictorii, dar care, observate din perspectiva genului de critica practicat, \u00eesi redob\u00e2ndesc coerenta,\u00a0 paradoxul, capat\u00e2nd chiar valentele unui principiu de evolutie.
\nMetoda lui Eugen Simion de abordare a chestiunilor de teorie literara (mai ales ale acelora legate de roman) se poate caracteriza prin refuzul dogmatismelor de orice fel. De asemenea, criticul evita capcana substituirii unui dogmatism printr-un altul. Spiritul interogativ mediaza \u00eentotdeauna raporturile dintre mai multe \u201eadevaruri\u201c afirmate vocalic de reprezentantii anumitor scoli literare si estetice. La Eugen Simion nu avem de-a face cu refuzuri transante sau cu certitudini raspicate. El da mereu impresia ca accepta \u00een prima instanta totul, dar, dupa cum se dovedeste p\u00e2na la finalul rationamentelor, retine p\u00e2na la urma doar ceea ce rezista \u00eentrebarilor succesive amintite. Discursul sau teoretic e camuflat \u00een cel al criticului literar sau, dupa cum \u00eensusi afirma, \u201em-am fixat \u00een chip deliberat la jumatatea drumului dintre ele, \u00eencerc\u00e2nd sa trag cu ochiul spre doua domenii ale spiritului care si-au \u00eentors de multa vreme spatele\u201c(3). La Eugen Simion, distantarea critica si identificarea nu exista \u00een mod autonom, luate separate, ci simultan, chiar daca \u00een organizarea demonstratiilor exegetice sau teoretice ele intra \u00een scena pe r\u00e2nd. Cuvintele lui Jean Starobinski par ilustrative \u00een acest sens: \u201eTraiectul critic se desfasoara, \u00een masura posibilului, \u00eentre a accepta totul (prin simpatie) si a situa totul (prin comprehensiune). \u00cen felul acesta ne vom asigura ca legea interna a discursului critic ram\u00e2ne strict relativa fata de legea interna a operei analizate, trec\u00e2nd de la o dependenta iubitoare la o independenta atenta. Autonomia noastra (fara de care nu exista explicatie posibila) se va \u00eentemeia pe relatia noastra liber variata \u00een raport cu realitatea invarianta a operei. Distantarea noastra subiectiva nu e incompatibila cu o sporire a interesului si a atentiei. Doar cu aceasta conditie, critica nu va deveni o \u201emasina celibatara\u201c: ea va forma cu opera un cuplu\u201c(4).
\nPrincipiul medierii \u00eentre doua poetici contrastive<\/strong>
\nPrincipiul medierii \u00eentre doua poetici contrastive, ireconciliabile se verifica prin foarte multe texte critico-teoretice. Ma voi opri asupra aceluia intitulat \u201eContre Sainte-Proust\u201c, pentru ca acesta prezinta foarte multe legaturi cu poetica romanului. Eul profund si eul social sunt doua \u201eentitati\u201c care, \u00een acceptiunea lui Proust, dar si a noii critici franceze, nu suporta conditionari reciproce. Criticul rom\u00e2n precizeaza ca intentia sa nu este aceea de a nega faptul ca \u201escriitorul este altul dec\u00e2t omul de lume\u201c, dar nici aceea de a apara critica biografica. El repune \u00een discutie o \u201edisociere justa\u201c cu scopul de a \u00eenlatura unele \u201econfuzii\u201c si \u201eintolerante\u201c. Ideea lui Marcel Proust, \u201eo carte este produsul altui eu dec\u00e2t acela pe care \u00eel manifestam \u00een obiceiurile noastre, \u00een societate, \u00een viciile noastre\u201c (\u201eMetoda lui Sainte-Beuve\u201c), este urmarita de Eugen Simion si \u00een alte scrieri semnate de romancierul francez, printre care \u201eSainte-Beuve si Baudelaire\u201c sau \u201eSainte-Beuve si Balzac\u201c. O prima concluzie ar fi aceea ca problematica \u00een cauza depaseste limitele unei simple disocieri estetice, fiind vorba despre o adevarata obsesie. Simion observa ca ceea ce sustinea Sainte-Beuve nu se deosebea prea mult de ceea ce Balzac cerea de la genul romanesc. Sainte-Beuve afirma ca biograful trebuie \u201esa intre \u00een autorul sau, sa se instaleze \u00een el, sa-l faca sa traiasca, sa se miste si sa vorbeasca; sa-l urmareasca \u00een interiorul lui si \u00een moravurile lui domestice at\u00e2t c\u00e2t este posibil; sa-l lege, din toate partile, de existenta reala, de obiceiurile de fiecare zi\u201c(5). Pe de alta parte, Proust, \u00een \u00eencercarea de a-i demonta oponentului sau metoda critica, face exact acelasi gen de greseala ca si Sainte-Beuve. \u00cei judeca scrisul din perspectiva biografiei acestuia. Asadar, \u00een \u00eencercarea de a ridiculiza gustul si metoda lui Sainte-Beuve, Proust \u00eensusi procedeaza saintebeuvian, tot la fel cum Sainte-Beuve este balzacian mai ales atunci c\u00e2nd comite \u201ejudecati deplorabile\u201c si inadecvate despre Balzac. Iar Proust dovedeste consecventa \u00een aplicarea acestei metode. Eugen Simion este \u00eendreptatit sa se \u00eentrebe: \u201e\u00een ce masura ideea celor doua euri se resimte de pe urma inconsecventelor si discontinuitatilor acestui complex narator? Caci nu mai este nici o \u00eendoiala: cel care nareaza erorile unei metode \u00eenceteaza a fi un simplu eseist nemultumit, devenind un veritabil narator, iar criticul despre care este vorba devine un veritabil personaj\u201c(6). Dar \u00eenversunarea lui Proust fata de scrisul lui Sainte-Beuve \u00eel face pe Simion sa creada ca acest simbol al raului capital din estetica lui Proust are radacini \u00een alta parte, nu doar \u00eentr-o metoda considerata pe buna dreptate inadecvata. Criticul rom\u00e2n analizeaza cu subtilitate aversiunea amintita ce se manifesta la mai multe niveluri ale imaginarului proustian. Nu se limiteaza doar la comentarea articolelor amintite. Recurge si la fragmentul \u201eConversation avec Maman\u201c, care \u00eei ofera lui Simion indicii pretioase pentru deslusirea complexului Sainte-Beuve. Concluzia ar fi aceea ca lumina prea puternica impusa de biografism reprezinta un instrument venit dinafara menit sa distruga nu doar intimitatea, discretia, inconstientul, ci si eul profund, secretul autorului care transforma biografia interioara \u00een opera de fictiune: \u201eBiografismul este, pe scurt, un instrument de constr\u00e2ngere (constr\u00e2ngerea unei intimitati), iar Sainte-Beuve reprezinta imaginea acestei condamnabile indiscretii \u00eempotriva discretiei esentiale a creatorului\u201c(7). Deci o poetica a romanului ar fi aceea ca \u201ebiografia interioara ar trece \u00een opera de fictiune printr-un proces de ocultare\u201c. Iar \u201esecretul\u201c vizeaza at\u00e2t eul social, c\u00e2t si procesul de transformare a lui \u00een eu fictional, care, abia el are capacitatea de a-l exprima pe acel eu profund stratificat. Eugen Simion nu absolutizeaza teoria lui Proust. Aminteste ca psihanaliza nu vede o prapastie \u00eentre \u201eeul care scrie si eul care traieste\u201c. Din contra, pune \u00een valoare relatia de determinare reciproca. Psihanaliza ar recupera micimile si viciile omului, ar accepta si o biografie, nu pe cea saintebeuviana, ci pe aceea \u201eesentiala, aceea ce se plamadeste \u00een strafundurile fiintei\u201c. Dar Simion atrage atentia asupra faptului ca \u00een lectura psihanalitica at\u00e2t opera, c\u00e2t si biografia sunt reduse la o schema, relatia dintre om si opera function\u00e2nd ca un \u201emecanism implacabil\u201c. Criticul rom\u00e2n crede ca astfel ram\u00e2ne deoparte chiar \u201especificitatea creatiei ca arta\u201c, caracterul ei ireductibil, psihanaliza neasum\u00e2ndu-si \u201euniversul integral al operei\u201c. Raport\u00e2ndu-se la Jean Starobinski, Eugen Simion considera ca \u201evoind sa refaca legatura dintre viata si opera, psihanaliza elimina \u00een fapt opera din discutie. (\u2026). \u00cen locul operei vorbesc complexele celui care a scris-o si, \u00een locul complexelor, vorbeste pe larg, coerent, prea coerent pentru a nu parea suspect, analistul care a prins \u00eentre m\u00e2ini o prada de pret, opera, si-o devora cu satisfactie. El cunoaste trecutul \u00eendepartat, cunoaste, mai ales, subteranele trecutului, si explica scrierea \u00een asa chip \u00eenc\u00e2t scrierea nu-i dec\u00e2t consecinta unor accidente vechi. Omul care scrie \u00eesi lasa m\u00e2na condusa de alta m\u00e2na\u201c(8). Dar tot ceea ce vine dinspre acel trecut \u00eendepartat este inclus \u00een opera, dar prin transcenderea \u201eistoriei personale a scriitorului\u201c. Ea este orientata spre opera si nu poate fi despartita de \u201eviata prezenta a operei\u201c care \u00eesi inventeaza viitorul. Ea are, asadar \u2013 considera Starobinski citat de Simion \u2013 un \u201edestin trait\u201c si un \u201eviitor imaginat\u201c. Opera nu poate fi o simpla consecinta a trecutului, ci mai degraba un mod de anticipare, un act originar prin excelenta, \u201eun punct de ruptura\u201c din care \u00eencepe procesul de reinventare. \u00cen consecinta, Eugen Simion subliniaza ca \u201escriind opera, ceva se petrece si \u00een viata creatorului. Biografia lui se deschide \u00een urma actului de a scrie, spre un viitor tot at\u00e2t de fabulos, necunoscut. Biografia recupereaza un trecut (o viata), \u00eembogateste un prezent si transforma \u2013 \u00een mod sigur transforma \u2013 existenta unui individ. Nu-i o vorba \u00een v\u00e2nt ca eul care scrie modifica, nu stim cu precizie c\u00e2t si cum, dar modifica, eul care traieste\u201c(9).
\nLa toate acestea se mai adauga un aspect deosebit de important. Odata cu reinventarea autorului prin opera, aceasta din urma \u00eesi redefineste esenta prin raportarea la o alta instanta la fel de importanta ca si cea auctoriala. Este vorba despre procesul creator al lecturii. Opera ar fi \u00een viziunea lui Eugen Simion \u2013 viziune influentata de unele reflexii sartriene \u2013 o sinteza \u00eentre creatie si perceptie. Creatia devine completa abia atunci c\u00e2nd cititorul descifr\u00e2nd-o, se creeaza pe sine. Observam astfel o simetrie \u00eentre autorul recreat de text si cititorul creator. \u00centre acesti doi poli nu poate exista altceva dec\u00e2t spatiul operei care da timp de \u00eenfaptuire \u2013 printr-un amplu ocol \u2013 acestei duble realizari.
\nInfractiunile romanului, <\/strong>
\nun principiu de evolutie<\/strong>
\nPrin intermediul a doua dialoguri imaginare, \u201eReciclarea romanului\u201c si \u201eInfractiunile romanului\u201c, ambele incluse \u00een \u201e\u00centoarcerea autorului\u201c, Eugen Simion sintetizeaza poetica noului roman francez si pe cea a noului nou roman francez, reusind, dincolo de o simpla reflectare a unor teorii, sa stabileasca principiile de evolutie, de \u00eennoire\/ \u201ereciclare\u201c a romanului, principii care au la baza unele \u201eidei vechi\u201c. S-a spus despre critica lui Eugen Simion ca ar fi strabatuta de un anumit filon traditionalist. Nu poate fi vorba despre asa ceva dec\u00e2t daca conferim termenului o acceptiune mult mai larga ce implica \u00een primul r\u00e2nd ideea de ariergarda asumata din perspectiva observatorului fenomenului estetic \u00een ansamblul sau. Astfel, formula \u201e\u00een ariergarda avangardei\u201c numeste c\u00e2t se poate de clar dubla situare a lui Simion, o situare simptomatica pentru o buna parte a criticii postbelice. Aceasta a fost nevoita sa faca un pas \u00een avangarda, ca sa exploreze, sa largeasca domeniul posibilului, si un altul \u00een ariergarda, ca sa-si reaminteasca legile clasicizante, de care trebuie sa tina cont de fiecare data c\u00e2nd e pusa \u00een situatia de a oferi viitorului alternativa partiala a trecutului. Partiala, deoarece nimic nu se poate \u00eentoarce la parametrii initiali, \u201eideile vechi\u201c revenind \u00een forta travestite de multe ori \u00een noutatile de ultima ora. Privind lucrurile din aceasta perspectiva, Eugen Simion se arata interesat sa vada \u00een ce masura romanul a c\u00e2stigat \u00een ordine estetica de pe urma campaniilor teoretice sustinute de Jean Ricardou si de ceilalti \u201eprofeti\u201c ai romanului productiv. El considera ca: \u201eUn fenomen, chiar prin reactie, determina o schimbare, sensibilizeaza spiritul, produce, \u00een fine, o imperceptibila mutatie. Avangardismul a radicalizat spiritul literaturii si a \u00eempins curiozitatea creatorului spre zonele de umbra ale constiintei. Multe \u00eencercari \u00een aceasta directie au esuat, literatura a iesit \u00een cele din urma \u00eembogatita si revenirea la marile teme nu a mai putut ignora experienta (chiar si experienta esecului) prin care trecuse. Orice reluare, \u00eentoarcere pe acest plan este, \u00een fapt, o \u00eencorporare a biruintelor si a rateurilor. (\u2026). Arta cunoaste si momente critice, de meditatie asupra ei \u00eensasi, pun\u00e2nd \u00een discutie toate adevarurile \u00een care crezuse p\u00e2na atunci\u201c(10). Astfel, noul roman este str\u00e2ns legat de spiritul epocii postbelice, prin sincronizarea tehnicilor romanesti cu modul de a g\u00e2ndi specific perioadei respective, desi ar fi putut parea iesit din istorie prin schimbarea, modificarea unor raporturi esentiale din sfera teoriei romanului, refuz\u00e2nd sa mai fie, asa dupa cum aminteste Simion, \u201escriitura unei aventuri\u201c, propun\u00e2ndu-se drept \u201eaventura a unei scriituri\u201c \u00een str\u00e2nsa legatura cu dezideratele sale: \u201edisparitia personajului ca centru organizator al fictiunii\u201c, \u201ereprimarea logicii actiunii\u201c, \u201emultiplicarea focarelor epice\u201c, \u201eproliferarea anecdotelor\u201c, \u201ereluarea istoriilor\u201c, \u201econstituirea fictiunii pornind de la motivele si temele generale\u201c, \u201eelaborarea unei logici narative noi\u201c, \u201escoaterea \u00een evidenta a mijloacelor de naratiune\u201c etc. \u00cen concluzie, Simion afirma ca \u201enoul roman vrea sa suprime tirania fictiunii, tirania personajului organizator si reprezentativ, deplas\u00e2nd accentul de la significat la significant. (\u2026) Aparitia noului roman coincide cu reculul \u00een viata spirituala franceza al existentialismului, al fenomenologiei si dezvoltarea miscarii structuraliste. O alianta spirituala, asadar, \u00eentre roman si noua retorica\u201c.
\nInfluenta pe care retorica o manifesta asupra evolutiei romanului este explicata \u00een al doilea dialog imaginar, \u201eInfractiunile romanului\u201c. \u00centrebarea de la care porneste rationamentul este urmatoarea: e posibil ca romanul sa fi devenit o productie textuala, iar autorul un producator care are acces la codul noii retorici, asta odata cu caderea \u00een derizoriu a ideilor de inspiratie si de viziune integratoare asupra lumii? Eugen Simion reia ideea conform careia literatura (romanul) se relanseaza continuu prin \u201econtestatiile fertile\u201c ce i se aduc. Punerea \u00een act a acestui principiu s-a realizat, \u00een cazul noului roman, \u00een doua etape. Mai \u00eent\u00e2i acesta a intrat \u00een simbioza cu noua retorica, dupa care a manifestat ambitia de a-si institui o retorica proprie: \u201eteoria romanului productiv are o anumita autonomie. Ea se revendica din Saussure, Jakobson si alti teoreticieni ai textului, dar, ad\u00e2ncind sugestiile lingvisticii moderne, a ajuns la o stiinta noua. Aceasta stiinta a romanului tinde sa patrunda \u00een interiorul romanului. Creatorul (ma corectez: producatorul de text) compune aventura scriiturii sale si, \u00een acelasi timp, mediteaza asupra mijloacelor romanesti, dezvolta o teorie a romanului \u00een interiorul fictiunii\u201c(11). Astfel, Jean Ricardou priveste cu intoleranta ideea ca romanul ar mai reprezenta o \u201eforma de creatie\u201c. Pentru el lectura nu mai poate avea drept scop descifrarea profunzimilor omului, ci si-ar fixa drept obiectiv deprinderea mecanismelor de productie textuala, scrisul fiind si el o modalitate de \u00eentelegere a lecturii sau de initiere \u00een lectura. \u00cen consecinta, romanul modern (cu ai sai parinti spirituali Proust, Faulkner) nu ar mai fi o creatie, \u201eci o \u00eensumare de coduri narative pe care critica nu trebuie sa le explice (\u2026), ci sa descopere \u00abcum-ul si de ce-ul procesului de semnificatie\u00bb\u201c(12). Sau, mai poate fi considerat, sugereaza Simion, o \u00eensumare de \u201einfractiuni\u201c, printre care, \u201einsertiile neromanesti \u00een interiorul romanului\u201c, romancierul trebuie sa ofere, nu iluzia vietii, ci a haosului vietii, cititorul fiind \u00eenvestit cu functia de creator\/ organizator al operei.
\nDin aceste doua dialoguri imaginare reiese clar pozitia lui Eugen Simion. Toate impuritatile, derapajele, infractiunile pot fi acceptate cu conditia ca ele sa treaca p\u00e2na la urma \u00een romanesc, tot la fel cum experienta haosului vietii este capabila nu sa o diminueze pe aceasta, ci sa o \u00eembogateasca.
\nAccesul la \u201etotalitatea fiintei\u201c<\/strong>
\n\u00cen interventia sa dintr-un dosar dedicat romanului(13), Eugen Simion pune \u00een relatie existenta romanului cu aparitia unei constiinte a genului la romancieri si la criticii literari. Dupa o recapitulare succinta a modalitatilor romanului \u2013 de a fi si de a fi g\u00e2ndit \u2013, criticul se opreste asupra romanului rom\u00e2nesc postbelic, cel g\u00e2ndit \u201emai putin ca scriitura unei aventuri si tot mai mult ca aventura unei scriituri\u201c, dupa cum am amintit si mai sus. Noile modele: Proust, Joyce, Kafka, Virginia Woolf, Malraux, Camus, romancierii americani, noul roman francez etc. se dovedesc productive pentru romanul rom\u00e2nesc, cel care, fara a ajunge sa imite, se \u00eembogateste prin noile tehnici epice care favorizeaza accesul la \u201etotalitatea fiintei\u201c. Asadar, absorbtia modelelor corecteaza un demers epic spre o noua \u201ecale de acces\u201c, provoaca \u201espiritul creator sa-si puna probleme\u201c. Uneori \u00eensa efectul modelului e contrar. Stimuleaza \u00een romancier tendinta contestarii acestuia: \u201edescopera altceva mai aproape de modul lui de a \u00eentelege si de a privi lumea: \u00een ambele cazuri cunoasterea iese \u00een c\u00e2stig, si sporind cunoasterea, sporeste si calitatea operei\u201c.
\nRomanul se transforma rapid. Trece de la \u201ecronica obiectiva\u201c la \u201eanaliza de tip existentialist\u201c. Devenit la un moment dat preponderent politic, el are totusi resursele ca sa-si conserve diversitatea potentiala, sa exploreze zona miticului si mai ales a psihologicului. Din perspectiva lui Eugen Simion, romanul rom\u00e2nesc a c\u00e2stigat o mai pronuntata constiinta de sine si o atitudine \u201eradicala\u201c\u00a0 \u00een raport cu istoria. A evoluat formal diversific\u00e2ndu-se, ad\u00e2ncindu-si totodata estetica. Concomitent cu \u00eennoirea mijloacelor si strategiilor sale, romanul a depasit \u201eideea veche ca viata produce si proza exprima ceea ce produce viata\u201c. Aceasta a fost \u00eenlocuita prin alta conceptie, una mai cosubstantiala ideii de arta: \u201eromanul exprima si ceea ce viata ascunde, arta da o semnificatie si faptelor ce par, \u00een viata, lipsite de semnificatie\u201c.
\nRomanul se descopera prin personajul sau, omul secolului XX, acela ce-si pune \u00een discutie circumstantele \u00een care refuza sa ram\u00e2na \u00eenlantuit, cum, de altfel, refuza si mecanismele \u201erationale\u201c ce obliga istoria sa urmeze o cale cunoscuta dinainte. Ca o consecinta directa, romanul \u201es-a intelectualizat\u201c, \u201ea devenit mai speculativ\u201c, dar, pe de alta parte, a devenit \u201eanalitic\u201c, complic\u00e2ndu-si structurile si suspend\u00e2ndu-si liniaritatea, cronologia fireasca. Prin urmare, a pierdut povestirea. Eugen Simion \u00eesi exprima foarte clar optiunea: \u201eNu cred ca romanul actual poate renunta totalmente la epic. Daca renunta, abandoneaza una din formele cele mai sigure de penetratie si, nu evit sa spun, de seductie. Publicul trebuie, dar, sa fie sedus de o carte pentru ca sa poata fi c\u00e2stigat de partea ideilor. Prevad, dar, o reepicizare a romanului, o recuperare a povestirii, o reg\u00e2ndire \u00een termeni moderni a romanescului \u00een roman\u201c.
\nAm vazut, asadar, cum si de ce s-ar defini prin intermediul procesului de ocultare ce face posibila transformarea biografiei interioare \u00een opera de fictiune, fapt ce are drept consecinta aparent paradoxala modificarea eului social (persoana care traieste) de catre eul care scrie. Am vazut cum romanul devine, dincolo de numeroase alte determinari, o sinteza \u00eentre creatie si perceptie, datorita procesului prin excelenta creator al lecturii, romanul fiind un spatiu care da timp de \u00eenfaptuire \u2013 printr-un amplu ocol \u2013 unei cvasisimilaritati dintre autorul recreat de text si cititorul creator.
\nDar aceste consideratii nu ram\u00e2n \u00een zona speculatiei. P\u00e2na la urma, acuitatea stiintifica a modalitatii de definire a unui obiect (romanul) poate sanctiona astfel de consideratii, plas\u00e2ndu-le \u00een zona vagului, a unei generalitati ce \u00eesi uita obiectul. Dar nu. \u00centoarcerea criticului la romanul propriu-zis verifica punct cu punct, prin numeroase studii si articole, consideratiile de mai sus. Principiul medierii dintre doua (sau mai multe) poetici contrastive pune \u00een evidenta instabilitatea formelor romanesti. Deci viabilitatea, posibilitatea lor de a se regenera prin chiar \u201einfractiunile\u201c pe care le comite acest gen literar.
\nUn singur lucru este necesar sa ram\u00e2na stabil: povestirea, epicul, adica spatiul \u00een care se pot sustine reciproc sau pot intra in coliziune adevarurile prealabile despre lume, cele care compun, indiferent de raportul dintre ele totalitatea fiintei.<\/p>\n

Aceasta lucrare a fost realizata \u00een cadrul proiectului \u201eValorificarea identitatilor culturale \u00een procesele globale\u201c, cofinantat de Uniunea Europeana si Guvernul Rom\u00e2niei din Fondul Social European, prin Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finantare nr. POSDRU\/89\/1.5\/S\/59758<\/p>\n

 <\/p>\n

Note:
\n(1) Mircea Martin, \u201eDictiunea ideilor\u201c, editia a II-a, Bucuresti, Editura All, 2010, p. 23.
\n(2) Eugen Simion, \u201e\u00centoarcerea autorului. Eseuri despre relatia creator-opera\u201c,\u00a0 Bucuresti, Cartea rom\u00e2neasca, 1981, p. 6.
\n(3) Ibidem.
\n(4) Jean Starobinski, \u201eRelatia critica\u201c, traducere de Alexandru George, prefata de Romul Munteanu, Bucuresti, Editura Univers, 1974, p. 39.
\n(5) Sainte-Beuve, \u201eOeuvres\u201c, tome I, 677, Gallimard, 1956, apud. Eugen Simion, op. cit., p. 16.
\n(6) Eugen Simion, op. cit., p. 25.
\n(7) Ibidem, p. 42.
\n(8) Ibidem, p. 73.
\n(9) Ibidem, p. 74.
\n(10) Ibidem\u00b8 pp. 454-455.
\n(11) Ibidem\u00b8 p. 458.
\n(12) Ibidem\u00b8 p. 460.
\n(13) \u201eRomanul rom\u00e2nesc de azi\u201c,\u00a0 \u201eCaiete critice\u201c, nr. 1-2, 1983.<\/p><\/blockquote>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Adevarurile prealabile Ceea ce afirma Mircea Martin \u00een 1981, \u201ea sustine puncte de vedere diferite despre acelasi obiect \u00eenseamna (\u2026) sa devii un martor al schimbarii, \u00eenseamna sa lasi sa se verifice prin tine contradictia vesnica a lucrurilor, instabilitatea lor\u201c(1), este simptomatic pentru un anumit aspect al criticii practicate de Eugen Simion. Acesta nu foloseste… Cite\u0219te mai mult »Eugen Simion si medierea contrariilor<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[],"class_list":["post-14968","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara"],"views":946,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14968","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=14968"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14968\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=14968"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=14968"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=14968"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}