{"id":14956,"date":"2013-03-19T20:59:30","date_gmt":"2013-03-19T18:59:30","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=14956"},"modified":"2013-03-19T21:02:11","modified_gmt":"2013-03-19T19:02:11","slug":"lungul-drum-spre-nicaieri-germanii-din-romania-deportati-in-urss-xiv","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/lungul-drum-spre-nicaieri-germanii-din-romania-deportati-in-urss-xiv\/","title":{"rendered":"Lungul drum spre nicaieri. Germanii din Romania deportati in URSS (XIV)"},"content":{"rendered":"

Continuam publicarea \u00een foileton a lucrarii Lungul drum spre nicaieri. Germanii din Rom\u00e2nia deportati \u00een URSS, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.<\/strong><\/em><\/p>\n

 <\/p>\n

\u201eUn var a murit acolo c\u00e2nd i-au amputat pe viu piciorul \u00eenghetat,<\/strong>
\n iar o verisoara, cu boala de plam\u00e2ni\u201c<\/strong><\/p>\n

ALOIS WEILL<\/strong><\/p>\n

Am luat cunostinta despre deportare s\u00e2mbata 13 ianuarie 1945, ora 23.00, c\u00e2nd a venit un comisar (de la Sighet) \u00eensotit de doi militari, spre a ma ridica. S-a zvonit mai dinainte ca se va \u00eent\u00e2mpla aceasta actiune, dar nimeni nu voia sa creada.
\nCine sunt vinovati? \u00cen primul r\u00e2nd\u201c, cei care au pierdut razboiul. \u00cen al doilea r\u00e2nd, statul rom\u00e2n care ne-a v\u00e2ndut. Am fost 60.000 de suflete sau chiar 80.000, dupa o alta versiune. Toti barbatii nascuti din 1928 p\u00e2na la 45 de ani, iar femeile nascute din 1928 p\u00e2na la 35 de ani, nesocotind ca acestea aveau si copii mici.
\nTrenul cu care am plecat din gara Aradul-Nou \u00een data de 15 ianuarie avea 40 de vagoane. Eu am fost urcat \u00een vagonul 10. Si fiindca am luat de acasa cu mine o galeata, m-au trimis dupa apa si m-au pazit mai mult dec\u00e2t pe ceilalti. Au fost luate alte sapte rude, toti verisori primari, majoritatea fete, dintre care s-au \u00eentors doar cinci. Un var a murit acolo c\u00e2nd i-au amputat pe viu piciorul \u00eenghetat, iar o verisoara, cu boala de plam\u00e2ni.
\nAm fost ridicati absolut fara nici o pregatire. Ne-au dus \u00een cazarma garii Aradul-Nou unde s-a permis\u201c \u2013 de catre rusi\u201c \u2013 sa ne aduca rudele ceea ce consideram a ne fi de folos pentru viitor. Adica paturi si hrana. Astfel ca, din primul moment, s-a crezut ca destinatia va fi Siberia. Am fost 40 de suflete \u00eentr-un \u201ebou-vagon\u201c, amestecati barbati si femei, numarul fiind strict. Am improvizat un WC \u00een podeaua vagonului, protejat de patru paturi. \u00cen gara Brasov, merg\u00e2nd dupa apa, la \u00eentoarcere am constatat ca trenul plecase. La aceeasi linie, venise \u00eensa o locomotiva fara vagoane. Am intrat \u00een conversatie cu mecanicul, care a aflat ca sunt din Arad, si mi-a propus sa ma \u00eentorc \u00een Arad promit\u00e2ndu-mi ca ma ascunde \u00een carbune. Am refuzat, deoarece toata averea mea se afla in vagonul 10 al trenului care plecase. Apoi, mecanicul m-a \u00eentrebat: \u201eNu stii, la Arad se gaseste m\u00e2ncare?\u201c. De unde venea el, era, probabil, mai rau. Pe o h\u00e2rtie am scris o scrisoare catre parinti si adresa unchiului meu Becker, fratele mamei, care avea macelarie l\u00e2nga castel, Liceul Forestier actual. Scrisoarea a primit-o unchiul Becker, care l-a aprovizionat, \u00een schimb, pe mecanicul locomotivei cu ceva m\u00e2ncare.
\nAstept\u00e2nd \u00een gara Brasov, dupa multe ore trenul meu a revenit \u00een gara, dupa ce fusese tras pe-o linie moarta. Eu eram cu galeata cu apa \u00eenghetata \u00een m\u00e2na c\u00e2nd a ajuns. Am urcat \u00een vagonul 10 si la Ungheni a iesit plutonierul. Lipsind o persoana, adica eu plecat iarasi dupa apa, vagonul a fost completat cu un civil, aflat pe peron cu o p\u00e2ine \u00een m\u00e2na. A fost \u00eempins \u00een vagon ca sa fie complet, adica 40 de persoane. Omul era evreu si a strigat tare ca nu are ce cauta \u00een deportare. \u00cen c\u00e2mp, trenul s-a oprit si am fost cobor\u00e2ti cu totii, barbatii fiind \u00eentr-o parte, iar femeile \u00een cealalta parte. Patru barbati s-au \u00eengropat \u00een zapada si n-au mai fost gasiti, trenul plec\u00e2nd fara ei.
\n\u00cen 1 februarie 1945, trenul a ajuns \u00een Ucraina. Ne-au fost luate actele de identitate care ne-au fost apoi restituite abia \u00een 21 octombrie 1949, \u00een cladirea Tribunalului Sighet. La revenire, trenul s-a oprit \u00een c\u00e2mp deschis ca sa fim predati de paza sovietica la cea rom\u00e2na, cu grija de a nu ram\u00e2ne nimeni \u00een Rusia.
\n\u00cent\u00e2i ne-au dus \u00eentr-un lagar\u201c Nr 12, EDVOKIEVKA \u00eei ziceau. Si de acolo ne-au repartizat \u00een BUDIONAVKA, un orasel vestit pentru ca avea o mina de carbune care se apropia de calitatea antracitului. Era o mina clasica, fara lift cu acces circulat. Pe 6-7 km era frontul de lucru, iar urcarea dura o ora si jumatate.
\nCazarea \u00een lagar s-a facut cu femei si barbati. La \u00eenceput, eram doar rom\u00e2ni, apoi s-au adaugat polonezi si nemti din Germania, din apropierea Berlinului. Acestia din urma erau flam\u00e2nzi, bolnavi si batr\u00e2ni, o mare parte din ei au murit acolo.
\nPrimele impresii constau \u00een necesitatea de a \u00eenvata sa vorbesti si sa scrii \u00een limba lor. \u00centr-o luna am \u00eenvatat la locul de munca sa scriu si sa citesc. Am fost ajutat sa devin translator, iar pe urma am ajuns adjunctul comandantului Wiisulek, un polonez de 43 de ani. Eram 1.200 de oameni \u00een lagar, conversatia era directa, eu fiind singurul (cel mai t\u00e2nar) respectat prin modul de adresare (SIE\u201c dumneata). Nu ni se spunea deportati, ci internati. Convietuirea cu localnicii era de interes general pentru a-ti rezolva problemele curente. Lucram \u00een constructii si la padure, iar \u00een timpul liber lucram pentru localnicii care stiau ca nemtii se pricep la toate. Iar rusii erau interesati sa aiba oameni valizi si priceputi la locul de munca.
\nExista o regula a salarizarii si a repartizarii p\u00e2inii pe grad de dificultate a muncii. Evaluarea omului era dupa p\u00e2ine, c\u00e2stigul era dupa c\u00e2t munceai. \u00ceti faceai norma \u00eentr-un loc de munca greu, primeai 1.200 grame p\u00e2ine. \u00cemi amintesc de doi lipoveni fugiti din Siberia, care precizau ca sunt rom\u00e2ni spre a nu fi trimisi \u00eenapoi. Rusii \u00eei bagau \u00een lagare si la locul de munca unde \u00eei prindeau.
\nDintre urmarile deportarii, prima a fost ca perioada de internare a ramas nerecunoscuta ca activitate si ne\u00eenscrisa ca vechime \u00een cartea de munca. Abia \u00een anii 1960 cadistra a facut o cerere la MAI de unde a scos adeverinta ca, din ziua internarii p\u00e2na \u00een ziua \u00eentoarcerii, a fost recunoscuta perioada de activitate, fara precizari suplimentare. Toate persoanele de alta etnie, exclusiv rom\u00e2nii si ungurii, au fost trecuti de contingent (scos de sub armata) si trecuti \u00een batalionul de munca (DGSM). Dupa ce m-am \u00eentors din deportare, am facut doi ani armata (1950-1952). Apoi m-am \u00eenscris la liceul seral, pe care l-am absolvit ca sef de promotie \u00een 1955. Din 1958 si p\u00e2na \u00een 1964 am fost lucrator florar la Agrosem, dupa care m-am pensionat medical.
\nAstazi nu esti considerat o victima a trecutului, ci devii victima actuala. Sa nu mai existe \u00eensa extremism si fanatism, caci de aici \u00eencep relele. Deportarea nu a folosit la absolut nimic bun, a adus numai necaz, tristete si moarte. M-ati \u00eentrebat de viata omului\u2026 Destinul lui e \u00een m\u00e2na influentei genetice, corectat si complementat de educatie si mediu.<\/p>\n

Au consemnat Margarit Piturescu si Alexandra Ungur, studenti anul III, <\/strong><\/em>
\nFacultatea de Stiinte ale Educatiei, Psihologie si Asistenta Sociala, Universitatea \u201eAurel Vlaicu\u201c Arad.<\/strong><\/em><\/p>\n

\u201eNu aveam ceas, nici calendar\u201c<\/strong><\/p>\n

MAGDALENA MARIA GEIER<\/strong><\/p>\n

\u00cen noaptea de 15 spre 16 ianuarie 1945 am fost luata de acasa, cu forta, \u00eempreuna cu sora mea. Tatal meu era mort \u00eenca de c\u00e2nd eram mici. Dupa plecarea noastra, mama a ramas acasa doar cu fratele cel mic.
\nEram un copil, aveam 17 ani. Mai erau c\u00e2teva luni p\u00e2na sa \u00eemplinesc 18 ani.
\nAuzisem mai \u00eenainte, pe la colturi, susoteli despre deportare, dar nu m-am g\u00e2ndit nici macar o clipa ca are sa ne ia si pe noi. Era frig, iar noi eram \u00eembracate doar cu ce avusesem la plecare.
\nAm fost duse \u00eent\u00e2i la scoala din sat. Acolo ne-au tinut p\u00e2na a doua zi, c\u00e2nd am urcat \u00een vagoanele pentru animale, unde am fost si barbati si femei. Chiar si femei gravide. Am mers p\u00e2na la Iasi \u00eencet si doar noaptea. La Iasi am schimbat trenul spre Rusia. Nu stiam nici un moment unde mergem si ce ne asteapta. Primeam m\u00e2ncare cu portia. Niste apa fiarta cu bucati de castraveti sau gogonele murate. Si c\u00e2te o lingura de arpacas, rasa, nu cu v\u00e2rf. \u00cen vagon nu erau veceuri. Dar barbatii au facut o gaura \u00een mijlocul lui. Si acolo toata lumea \u00eesi facea \u201enevoile\u201c.
\n\u00centr-un final, am ajuns la destinatie, nestiind unde suntem, pentru ca pe drum nu aveam voie sa vorbim despre asta. \u00cen camera lagarului eram 14-15 persoane si dormeam \u00een paturi de sc\u00e2nduri etajate. M\u00e2ncare primeam de doua ori pe zi, cel mai mult si bun ciorba de cap de peste. Era o iarna \u00eengrozitoare, ne scoteau afara la lucru p\u00e2na la minus 40 de grade C. Eu eram la \u00eencarcat de vagoane \u00eentr-o fabrica de caramida. C\u00e2nd ajungeam \u00een camera dupa ziua de munca eram at\u00e2t de obositi \u00eenc\u00e2t nu ne mai ardea dec\u00e2t sa dormim. Uneori, ne trezeau si noaptea sa mergem la \u00eencarcat. Santinela ne trezea dimineata intr\u00e2nd \u00een camer\u00e3 si url\u00e2nd. Nu aveam ceas, nici calendar si nu mai stiam c\u00e2nd sunt sarbatori si \u00een ce zile ale saptam\u00e2nii suntem. Nu aveam apa de baut si nu \u00eendrazneam sa bem din f\u00e2nt\u00e2nile din acel loc de teama sa nu fie otravite \u00een urma razboiului. C\u00e2nd era mai cald, beam apa si din baltile de la ploaie p\u00e2na ajungeam \u00een comuna din apropiere sa ne aducem apa.
\nN-a trecut mult timp si sora mea s-a \u00eembolnavit. A fost trimisa cu primul tren acasa, \u00eensa multi dintre cei ce se \u00eembolnaveau mureau. Mortii erau dezbracati si dusi nu stie nimeni unde. Am ramas cu o ruda mai apropiata, unchiul meu care mai mergea la oameni si muncea dupa program, acestia oferindu-i m\u00e2ncare ca plata pentru lucru. Cei de la santinela \u00eempreuna cu comandantul de la lagar, vaz\u00e2nd ca suntem oameni linistiti, ne lasau dupa orele de program sa mergem sa mai muncim la rusi \u00een schimbul unor bucate \u00een plus. Eu am mers la o femeie bolnava si aveam grija de copiii ei si de casa. Dupa aceea am lucrat si la cantina, dar tot cautam \u00een cosul de gunoi sa mai gasesc m\u00e2ncare.
\nEram \u00eenchisi si \u00eenconjurati de garduri de s\u00e2rma ghimpata prin care trecea curent electric. La fiecare colt erau cei de la santinela. Unul se \u00eengrijea sa nu vorbim prea multe\u2026 Iar noua ni se dadea din ce \u00een ce mai mult de lucru. Asteptam cu nerabdare \u00eencheierea planului cincinal\u2026
\n\u00cenainte cu c\u00e2teva zile de la plecare ne-au adunat pe toti si ne-au dat vestea cea mare ca ne \u00eentoarcem acasa. Am sarit \u00een sus si am pl\u00e2ns de bucurie c\u00e2nd am auzit cuv\u00e2ntul \u201ecasa\u201c. Era o veselie, pretutindeni! Toata lumea era cu z\u00e2mbetul pe buze. Am fost avertizati ca acasa sa nu spunem nimanui nimic si sa nu vorbim cu nimeni despre ce si cum a fost acolo.
\nDupa c\u00e2teva zile am fost urcati \u00een trenuri si am fost trimisi exact de unde am fost luati. Erau lacrimi peste tot, toata lumea pl\u00e2ngea, dar si r\u00e2dea.
\n\u00cen 29 octombrie 1949 am ajuns acasa si pe 1 noiembrie am fost angajata la fabrica de palarii. \u00cen vara anului care urma sa vina, m-am casatorit, iar doi ani mai t\u00e2rziu am avut si o fetita.
\nToate lucrurile au decurs normal p\u00e2na \u00een 1968, c\u00e2nd eu si familia mea ne-am mutat \u00een Timisoara.
\nNu am mai vorbit cu nimeni despre deportare, de frica si pentru siguranta familiei mele. Pur si simplu mi se pune un nod \u00een g\u00e2t atunci c\u00e2nd ma g\u00e2ndesc, pentru ca nimeni nu o sa stie niciodata cum ne-am simtit noi acolo si prin ce experiente am trecut, oric\u00e2t am \u00eencerca sa reproducem. Nu poti sa-ti amintesti fara sa nu pl\u00e2ngi, fara sa nu te doara sufletul.
\nToti am \u00eentrebat DE CE? Si nimeni nu a putut sa raspunda cu claritate p\u00e2na dupa 1990 \u00eencoace, c\u00e2nd ni s-a spus ca rusii ne-au cerut statului rom\u00e2n.<\/p>\n

A consemnat Anamaria Merce, studenta anul III, Facultatea de Stiinte ale Educatiei, Psihologie si Asistenta Sociala, Universitatea \u201eAurel Vlaicu\u201c Arad.<\/strong><\/em><\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Continuam publicarea \u00een foileton a lucrarii Lungul drum spre nicaieri. Germanii din Rom\u00e2nia deportati \u00een URSS, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.   \u201eUn var a murit acolo c\u00e2nd i-au amputat pe viu piciorul \u00eenghetat, iar o verisoara, cu boala de plam\u00e2ni\u201c ALOIS WEILL Am luat cunostinta despre deportare s\u00e2mbata 13… Cite\u0219te mai mult »Lungul drum spre nicaieri. Germanii din Romania deportati in URSS (XIV)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[],"class_list":["post-14956","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic"],"views":1006,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14956","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=14956"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14956\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=14956"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=14956"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=14956"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}