{"id":14894,"date":"2013-03-19T19:41:20","date_gmt":"2013-03-19T17:41:20","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=14894"},"modified":"2013-03-19T19:41:20","modified_gmt":"2013-03-19T17:41:20","slug":"reconcilierea-franco-germana-istoria-ca-roman-politic","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/reconcilierea-franco-germana-istoria-ca-roman-politic\/","title":{"rendered":"Reconcilierea franco-germana. Istoria ca roman politic"},"content":{"rendered":"<p>Decenii la r\u00e2nd europenilor li s-a servit lectia franco-germana a reconcilierii ca model de \u00eentelegere si \u00eempacare. Si tot decenii de-a r\u00e2ndul, cu o insistenta pedagogie politica eram \u00eendemnati sa privim numai partea luminoasa a acelui act cu adevarat istoric pe care Europa \u00eel datoreaza presedintelui Frantei Charles de Gaulle si cancelarului Germaniei Konrad Adenauer. La 22 ianuarie 1963 ei au semnat la Palatul Elys\u00e9e Tratatul de prietenie franco-german care, \u00een absenta unui Tratat general de pace cu Germania \u00eenvinsa si divizata, va aseza de jure pacea pe continent. El devenea, ipso facto, complementul cel mai important al sistemului de tratate \u00eencheiate la\u00a0 Paris, la 10 februarie 1947, cu fostele state aliate ale Germaniei: Italia, Bulgaria, Ungaria, Finlanda si Rom\u00e2nia. Daca aceste tratate fusesera deja \u00eencheiate \u00een 1947, atunci pentru cine se mai impunea ca model reconcilierea franco-germana? \u00centrebarea este fireasca. Raspunsul nu este usor de dat pentru ca se ajunge fortamente la chestiunea unor posibile\u00a0 revendicari teritoriale. Or, daca exista un merit al celor doi mari politicieni, de Gaulle si Adenauer, acesta este ca prin reconciliere ei au dorit sa spuna generatiilor viitoare sa g\u00e2ndeasca altfel frontierele si istoria.<br \/>\n<strong>Limitele modelului<\/strong><br \/>\nRatiunea Tratatului de la Elys\u00e9e a fost \u00eengradirea tentatiilor vindicative \u00een spatele carora se acumulasera de-a lungul secolelor resentimente nationale hranite de cuceririle teritoriale si de interesele hegemonice. Stoparea disputelor devenite ereditare nu putea veni dec\u00e2t de la spirite cu adevarat \u00eenalte, asa cum s-au dovedit de Gaulle si Adenauer. Scopul reconcilierii de acum 50 de ani a fost\u00a0 constructia pacii \u00een Europa pe forta novatoare a ideilor politice ale Frantei si pe rigoarea organizatorica si puterea economica ale Germaniei. Din aceasta cauza, modelul \u00eesi are viabilitate \u00een interior si mai putin \u00een afara binomului care l-a consacrat. Putine state din Europa \u00eesi gasesc \u00eendreptatirea sa-l propovaduiasca. \u00cencercarile nu au lipsit \u00eensa, tentatia cea mai evidenta s-a manifestat la statele mici dispuse sa dea lectii de democratie.<br \/>\nAstazi, autoritatile de la Berlin si Paris au tinut ca reconcilierea de acum o jumatate de veac sa-si aiba ecoul potrivit \u00een contemporaneitate. Se cuvenea. Nici Uniunea Europeana si nici relatiile franco-germane nu traverseaza momentul lor cel mai fast. Astfel \u00eenc\u00e2t, insistenta cu care era cultivat pentru altii cultul reconcilierii poate sa aduca servicii chiar Uniunii Europene. Progres sau declin \u00een constructia europeana? Criza impune raspunsuri diferite nu numai la Paris si Berlin. La Londra, David Cameron conduce cel mai antieuropean guvern de la aderarea Marii Britanii p\u00e2na astazi. La Atena, orice coalitie guvernamentala face fata cu dificultate valului de proteste din care sentimentul antieuropean nu lipseste. La Madrid, Roma si Lisabona protestele de strada nu sunt lipsite de nemultumiri adresate Bruxelles-ului. Puseurile extremei drepte din Ungaria st\u00e2njenesc tot mai mult instantele paneuropene care au protejat Ungaria cu o toleranta \u00eempinsa prea mult \u00een timp. Fram\u00e2ntarile depasesc granitele Uniunii Europene. Sa reamintim, fie si \u00een treacat, ca \u00een Rusia renaste \u201ecomplexul \u00eencercuirii strategice\u201c. Nu-i aici locul sa fie motivata ratiunea acestuia. Ceea ce merita sa fie retinut \u00een contextul reconcilierii este posibila revenire la ostilitatile din timpul razboiului rece despre care \u00eencepe sa se vorbeasca fara ocolisuri. Traim un episod al\u00a0 strategiilor politice care pot schimba din nou cursul istoriei.<br \/>\n<strong>Ceremoniile de la Berlin<\/strong><br \/>\nLa 22 ianuarie, cancelarul Angela Merkel si presedintele Fran\u00e7ois Hollande s-au revazut din nou \u00een ambianta reuniunilor comune ale guvernelor si parlamentelor celor doua state gazduite \u00een Bundestag. O adevarata demonstratie de vointa politica \u00eentr-un moment nu scutit de dificultati \u00een relatiile dintre Germania si Franta. Aniversarea se cerea respectata chiar daca reconcilierea g\u00e2ndita de Charles de Gaulle si Adenauer trebuie luata ca act politic, nu ca o profetie. \u00cenca de anul trecut ziarele au vorbit de \u201e2013, anul franco-german\u201c. Ceremoniile au \u00eenceput \u00een Catedrala din Reims, \u00een iunie 2012, \u00een amintirea celebrului discurs tinut la Castelul Ludwigsburg de generalul de Gaulle \u00een timpul primei lui vizite oficiale \u00een Germania federala. Atunci, \u00een putine si bine c\u00e2ntarite cuvinte Charles de Gaulle a facut elogiul poporului german fara nici o aluzie la trecut. \u201eVa felicit ca sunteti tineri germani, fii ai unui mare popor. Da, ai unui mare popor\u201c. Elud\u00e2nd trecutul razboinic, generalul fixa inteligent axul \u00een jurul caruia g\u00e2ndise componentele viitoarei reconcilieri: educatia tinerei generatii \u00een spiritul \u00eentelegerii si schimbarea radicala a mentalitatilor politice. O jumatate de secol mai t\u00e2rziu, cancelarul Angela Merkel recunostea ca acest grandios proiect \u00eenca mai trebuie sustinut prin eforturi comune. \u201eViitorul Europei este \u00een m\u00e2inile noastre&#8230; Oricare ar fi dificultatile economice, este si va ram\u00e2ne un adevar ca noi, europenii, trebuie sa ram\u00e2nem uniti pentru fericirea noastra\u201c. \u201eNoi suntem inima Europei\u201c a replicat presedintele Fran\u00e7ois Hollande exprim\u00e2nd astfel responsabilitatea pe care o au cele doua state pentru constructia europeana.<br \/>\nCeremonia de la Berlin, fireasca si salutara pentru memoria istorica, obliga la reflectii atente privind noua v\u00e2rsta a Europei. \u00cenainte de a prezenta succint c\u00e2teva opinii deloc \u00eencurajatoare, as vrea sa ma folosesc de \u00eemprejurarea ca, printr-o minune, am \u00eenca ziarul Le Monde din 15 martie 1969 care relata despre vizita la Paris a cancelarului german de atunci, Kurt Georg Kiesinger (1966-1969) si despre discutiile acestuia cu presedintele de Gaulle. Recurg la trecut pentru a se \u00eentelege ca vanitatea hegemonica nu se vindeca usor. \u00cen timpul vizitei cancelarului, ministrul vest-german de\u00a0 Finante, Franz Josef Strauss, da un interviu saptam\u00e2nalului italian Espresso \u00een care tinea sa precizeze: \u201eGermania trebuie sa conduca \u00eentreaga Europa occidentala\u201c. Gafa? \u00cen nici un caz. Strauss nu era un politician oarecare ci unul dintre cei mai puternici reprezentanti ai dreptei vest-germane de atunci. Mai degraba poate fi socotita o izbucnire de orgoliu a unui german care \u00eenca mai suferea din cauza \u00eenfr\u00e2ngerii tarii sale \u00een razboi. \u00cen sase ani de la \u00eencheiere, Tratatul de la Elys\u00e9e nu-si produsese\u00a0 efectele majore.<br \/>\nDar astazi? Depinde ce sens dorim sa dam conceptului \u201emai multa Europa\u201c lansat la sf\u00e2rsitul anului trecut de dreapta \u201epopulara\u201c \u00een Parlamentul European. Presedintele de azi al Frantei a tinut sa spuna, la 22 ianuarie, \u00een sedinta comuna din Bundestag: \u201eDrumul lung al prieteniei franco-germane nu este unul linistit&#8230; \u00cempartim aceasta prietenie si trebuie sa o facem sa traiasca, adica sa o intensificam&#8230; ea este indisolubila constructiei europene\u201c.\u00a0 Doamna Merkel a gasit un raspuns \u201egerman\u201c temperat. Ea\u00a0 a vorbit despre responsabilitatile comune ale Germaniei si Frantei \u201epentru ameliorarea situatiei din Uniunea Europeana, depasirii crizei din zona euro, reluarii cresterii economice si apararii valorilor modelului european, cel al competitivitatii si\u00a0 puterii economice, care sa asigure \u00een acelasi timp coeziunea sociala\u201c. Declaratii frumoase. Sa vedem si alte opinii. Herv\u00e9 Gattegno, redactor sef la revista Le Point, este rezervat fata de soliditatea cuplului franco-german si de perspectivele proiectului european. \u201eCincizeci de ani de la Tratatul de la Elys\u00e9e nu pacalesc pe nimeni, sustine el&#8230; realitatea este ca Franta si Germania formeaza un cuplu fara suflet, ca actuala criza le-a divizat \u00een loc sa le apropie. \u00cen timp ce America sarbatoreste vitalitatea democratiei sale demonstrata de \u00eenvestitura lui Obama, Franta si Germania\u00a0 celebreaza o reverie, cea a constructiei europene, adica o uniune&#8230; din ce \u00een ce mai dezunita\u201c. Un alt ziarist francez a scris pentru S\u00fcddeutsche Zeitung un comentariu \u00een care vorbeste despre hegemonismul german. \u201eEste ispititor sa maturam dintr-un condei reprosul (pentru tentatia hegemonismului, n.n.) dar spre deosebire de germani, francezii nu au facut reformele de competitivitate care se impuneau: ei invoca fara \u00eencetare cresterea economica pentru \u00eensanatosirea finantelor publice; si pentru a ascunde extraordinarul succes al Germaniei \u00een privinta locurilor de munca produs prin adoptarea legii Hartz; insista pe serviciile mai prost platite\u00a0 dincolo de Rhin si pe cresterea inegalitatilor: \u00abnoi nu servim o astfel de p\u00e2ine\u00bb repeta ei plictisitor confund\u00e2nd esentialul cu accesoriul si sf\u00e2rsind prin a nega extraordinarul succes al vecinilor\u201c. Ar fi nepotrivit sa \u00eenchei acest sumar comentariu cu aceste opinii. De aceea, voi face apel la judecata unui fost ministru de Externe francez, Hubert V\u00e9drin, care aprecia ponderat ceremoniile de la Berlin si relatiile franco-germane. \u201eCeea ce este important \u00een legatura cu Tratatul din 1963, fruct al unui context strategic si diplomatic cu totul particular, at\u00e2t de diferit de cel actual, nu este comemorarea \u00een sine, ci metoda: \u00eent\u00e2lniri regulate ale responsabililor francezi si germani, ale guvernantilor, parlamentarilor si societatii asa cum se \u00eent\u00e2mpla astazi la Berlin. Nu este nici problema \u00abpasiunii\u00bb, \u00abprieteniei\u00bb termeni foarte specializati de psihologie, nici chiar cea a \u00abcuplului\u00bb, termen foarte sentimental si introvertit, care a avut, totusi, mari momente pe care le celebram (de Gaulle\/Adenauer, Giscard\/Schmidy, Kohl\/Mitterrand). De la reunificarea Germaniei avem altceva de facut. Sa g\u00e2ndim viitorul \u00een functie de noua situatie\u201c.<br \/>\nIstoria ca roman politic ne \u00eendeamna sa credem ca a fi european este o stare si nu o optiune. Aceasta este lectia reconcilierii pe care ne-au lasat-o mostenire Charles de Gaulle si Adenauer.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"<p>Decenii la r\u00e2nd europenilor li s-a servit lectia franco-germana a reconcilierii ca model de \u00eentelegere si \u00eempacare. Si tot decenii de-a r\u00e2ndul, cu o insistenta pedagogie politica eram \u00eendemnati sa privim numai partea luminoasa a acelui act cu adevarat istoric pe care Europa \u00eel datoreaza presedintelui Frantei Charles de Gaulle si cancelarului Germaniei Konrad Adenauer.&hellip;&nbsp;<a href=\"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/reconcilierea-franco-germana-istoria-ca-roman-politic\/\" rel=\"bookmark\">Cite\u0219te mai mult &raquo;<span class=\"screen-reader-text\">Reconcilierea franco-germana. Istoria ca roman politic<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[3],"tags":[],"class_list":["post-14894","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-politica"],"views":4107,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14894","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=14894"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14894\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=14894"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=14894"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=14894"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}