{"id":14805,"date":"2013-03-19T18:26:15","date_gmt":"2013-03-19T16:26:15","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=14805"},"modified":"2013-03-19T18:26:15","modified_gmt":"2013-03-19T16:26:15","slug":"pe-urmele-romanesti-ale-lui-ionesco","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/pe-urmele-romanesti-ale-lui-ionesco\/","title":{"rendered":"Pe urmele romanesti ale lui Ionesco"},"content":{"rendered":"<p><em><strong>Eugen Simion este, intre colegii sai de generatie \u201esaizecista\u201c, nu doar cel mai prolific la nivel editorial si cel mai dedicat literaturii romane dupa 1989, ci si un spirit de o invidiabila tinerete a spiritului. Inteleg prin aceasta o vitalitate a comentariului putin obisnuita si o disponibilitate intelectuala multiplu orientata catre demersuri de anvergura dintre cele mai diverse. Intr-o perioada in care criticii nostri literari s-au intrecut in a-si abandona domeniul pentru angajamente publice de tot felul, autorul \u201eScriitorilor romani de azi\u201c a inteles sa-l apere si sa-l ilustreze pe toate caile disponibile, cu o vocatie nedezmintita in deceniile postbelice, ca un constructor de cursa lunga intr-un timp al tuturor deconstructiilor.<\/strong> <\/em><\/p>\n<p>Volumele pe care le-a publicat in ultimul deceniu si jumatate, avand in prima linie impunatoarele studii despre fictiunea jurnalul intim si genurile biograficului, ca si monografiile critice despre corifeii internationali ai tinerei generatii interbelice (cu accent pe dimensiunea romaneasca a scrisului lor), vadesc un spirit \u201ecanonizant\u201c deschis si mobil, in vreme ce zecile de prefete ale seriei de \u201eOpere\u201c din colectia Pleiade, \u201efragmentele critice\u201c si o publicistica literara complexa il arata, deopotriva, disponibil pentru intreaga istorie a literaturii romane moderne si preocupat de temele majore ale actualitatii culturale. Un spirit in acelasi timp prudent si \u201eadus la zi\u201c, aflat \u2013 dupa o formula a lui Barthes pe care o invoca adesea \u2013 \u201ein ariergarda avangardei\u201c, angrenat in coordonarea unor mari proiecte individuale si colective (de la \u201eDictionarul General al Literaturii Romane\u201c la \u201eCronologia vietii literare romanesti\u201c). \u201eAducerea la zi\u201c vizeaza inclusiv augmentarea unor volume mai vechi sau mai noi, de la \u201eDimineata poetilor\u201c la cartile despre proza lui Mircea Eliade si despre tanarul Eugen Ionescu. Putem vedea in asta o forma de perfectionism si un cult al completitudinii. La o varsta cand altii traiesc aproape exclusiv din rentele trecutului, E. Simion isi vede neabatut de treaba: la fel de activ si de productiv ca de obicei, la fel de interesat de \u201ematinalitatea\u201c literaturii si de \u201etineretea\u201c operelor, fara ca scrisul si gandirea sa critica sa-si piarda ceva din acuitate si prospetime.<br \/>\nEditia de fata \u2013 a treia, definitiva \u2013 constituie o versiune revizuita si amplificata a cartii despre \u201etanarul Eugen Ionescu\u201c din 2009, la randul ei o versiune mult adaugita a celei din 2006. Procedeul e similar celui din cartea despre proza lui Mircea Eliade: aceeasi crestere organica, aceeasi amplificare din mers a constructiei, o data cu aparitia unor texte si documente de natura sa modifice, fie si cu o catime, perspectiva asupra autorului investigat. Unii comentatori s-au aratat \u2013 la aparitia primei editii \u2013 contrariati de incompatibilitatea structurala dintre \u201eobiectul\u201c destabilizator si criticul \u201estabilizator\u201c. Aparent indreptatite, asemenea evaluari porneau totusi de la o premisa eronata: la urma urmei, un critic autentic, \u201eobiectiv\u201c in sens larg, cauta sa-si aproprieze si obiectele care nu-i seamana (cel putin la prima vedere&#8230;), dar il intriga, spre deosebire de artistul pur care \u2013 act clar de narcisism \u2013 tinde sa vada pretutindeni reflectata propria figura interioara.<br \/>\nSigur ca autorul lui \u201eNu\u201c a fost un spirit iconoclast din tineretea sa antiacademista si pana dincolo de primirea in Academia Franceza, in vreme ce academicianul Eugen Simion nu poate fi banuit de iconoclastie. Pe de alta parte, Eugen Ionescu a constituit o preocupare constanta a tizului sau critic. Comentarii ample despre eseistul si dramaturgul franco-roman au aparut sub semnatura sa atat in \u201ejurnalul parizian\u201c din anii &#8217;70, \u201eTimpul trairii, timpul marturisirii\u201c, cat si in volumul \u201eIntoarcerea autorului\u201c, fara a mai vorbi de prefata la traducerea franceza din 1986 a lui \u201eNu\u201c sau de eseurile postdecembriste despre tanara generatie interbelica si teatrul autohton. O parte dintre ele au fost incorporate in textul din 2006, fiind reluate in 2010 intr-o addenda. Un cuvant greu de spus in acest sens il va fi avut si latura confesiva a autorului cartii care, in prefata editiei din 2006 (\u201eUn autor care fuge de criticul sau\u201c), relateaza amuzat un episod real cu aer de proza absurdista: criticului care simte, imperios, nevoia sa scrie un studiu despre Ionesco ii dispar, inexplicabil, din biblioteca volumele acestuia; le regaseste la fel de inopinat, pe urma le pierde iar si, in sfarsit, le \u201ecaptureaza\u201c definitiv, inchizandu-le cu cheia intr-un sertar&#8230;<br \/>\nRamane, bineinteles, de vazut in ce masura aceasta metafora \u201erupta din viata\u201c se verifica pana la capat si in planul abordarii critice. Adica, in ce masura obiectul investigat ii scapa sau nu printre degete celui care incearca sa-l \u201ecaptureze\u201c. Oricum, atat prezentul volum, cat si interesul pentru eseistii spiritualisti ai anilor \u201930 se afla intr-o certa relatie cu linia existentialista a criticii lui Eugen Simion, cu interesul sau pentru jurnalele intime si \u201egenurile biograficului\u201c si, nu in ultimul rand, cu preocuparea sa dintotdeauna pentru tema paternitatii in literatura: o paternitate execrata ca opresiva, castratoare de catre oedipienii moderni si recuperata de nostalgicii traditiei, si pe care autorul \u201eIntoarcerii autorului\u201c incearca s-o reabiliteze&#8230; Ionesco insusi face figura de \u201eoedipian\u201c inrait, tentat la batranete sa se reconcilieze cu Tatal obsedant \u2013 si, implicit, cu tara lui. Mai exista insa si un alt element in aceasta ecuatie, anume \u201econtributia romaneasca la universalitate\u201c; in cazul de fata, contributia autohtona demna de a fi recuperata si promovata e tineretea lui Eugen Ionescu, impreuna cu \u201eego-critica\u201c sa (termen bine gasit, care sper ca se va impune). Nu prea s-a observat ca o buna parte din demersurile critice ale lui Eugen Simion, de la \u201eIntoarcerea autorului\u201c incoace, vizeaza deprovincializarea literaturii romane prin punerea ei in relatie cu patrimoniul culturii universale, in orizontul criticii si literaturii franceze&#8230;<br \/>\nE interesant de observat cum \u201elovinescianismul\u201c asumat al criticii lui Eugen Simion s-a lasat revizuit, in timp, prin cel putin doua corectii fundamentale, ambele indicand limitele majore ale criticului sburatorist. Prima are in vedere o reabilitare a mult hulitei (si prost intelesei) dimensiuni rurale a literaturii romane, iar cea de-a doua \u2013 o reabilitare a nu mai putin nedreptatitului \u201etraditionalism spiritual\u201c. O contributie interpretativa importanta, lansata inca din anii \u201980, consta in sublinierea dimensiunii religioase\/ crestine\/ metafizice a lui Eugen Ionescu, dimensiune de profunzime a unei gandiri si identitati ambivalente, supuse, dupa formula lui St\u00e9phane Lupasco, unei \u201elogici dinamice a contradictoriului\u201c. Capitole intregi din primele sectiuni ale cartii (\u201eLiteratura si lumina primei zile\u201c, \u201eSentimentul franciscan\u201c, \u201e\u00abNu\u00bb. Un exercitiu de \u00abego critica\u00bb\u201c), dar si din a doua (\u201eIntoarcerea democratiilor spre religie\u201c s.a.) o arata din plin. Ipoteza in speta fusese lansata, daca nu ma insel, printre cei dintai de catre Mircea Eliade, intr-un cunoscut eseu inclus in volumul \u201eBriser le toit de la maison\u201c. Ea a fost confirmata, in ultima vreme, de studii aplicate, cum ar fi cel semnat de catolica belgiana Marguerite Jean-Blain (trad. rom. \u201eEug\u00e8ne Ionescu: mistic sau necredincios?\u201c, Curtea Veche, 2010), la origine o teza de doctorat, ce aduce drept \u201eprobe\u201c inclusiv sublinierile lui Ionesco de pe numeroasele carti de mistica, teologie si metafizica din biblioteca personala&#8230; Nu-i vorba, si dimensiunea carnavalesca, nihilista, extravagant-dinamitarda a scriitorului e intoarsa pe toate fetele in cartea lui E. Simion, dar si ea e privita mereu dinspre latura metafizica. Un capitol inedit (\u201eE. Ionescu \u2013 un spirit religios\u201c) isi propune sa reexamineze aceasta problematica, in fond, centrala a spiritului ionescian. Si o face intr-o maniera entuziasmanta, pornind de la scrierile de tinerete ale acestui fals neserios pentru care moartea ramane singurul lucru cu care \u201enu e de glumit\u201c. Glosand despre \u201efrica de lumina\u201c din unele texte de tinerete ale lui Eugen Ionescu, E. Simion vede in simptomatologia ei \u201esemnele unei nelinisti adanci pe care cuvantul (discursul, textul) nu le pot stapani si, cu atat mai putin, nu le pot elimina\u201c. Mai departe, criticul atrage atentia asupra arghezianismului constitutiv al tanarului antiarghezian, punand un diagnostic inconturnabil religiozitatii ionesciene: \u201eDumnezeul ionescian nu-i, ca la tanarul Cioran, obiect de contestatie, este doar obiect de cautare\u201c. Ne putem intreba la randu-ne daca nu cumva revolta \u2013 ea insasi \u0153dipiana \u2013 impotriva lui Arghezi nu vine (si) din nemultumirea tanarului eseist fata de presupusul retorism al poetului, care, in optica sa, risca sa compromita autenticitatea (mistica, existentiala, personala) a cautarii unui Dumnezeu inaccesibil. O alta observatie importanta a lui Eugen Simion e legata de atitudinea impotriva curentului a lui Ionesco fata de ortodoxia romaneasca, pe care in \u201eAntydotes\u201c (1977) o considera superioara catolicismului (prea \u201epoliticianist\u201c) prin pastrarea unui rest \u201einsolit, tainic, pur, imuabil\u201c si pentru salvarea caruia \u201ea facut totdeauna compromisuri cu epoca, dar niciodata cu cerul\u201c. De meditat&#8230;<br \/>\nIn acelasi orizont metafizic va fi examinata (intr-un alt capitol inedit: \u201eDescoperirea, in fine, a teatrului&#8230;\u201c), cristalizarea conceptiei despre teatru a pre-dramaturgului Eugen Ionescu, pornind de la foarte putinele-i comentarii interbelice despre genul dramatic si continuand cu patrunzatoarele reflectii despre identitatea moderna a genului din scrisorile catre Tudor Vianu. Reabilitarea melodramei ca forma de supravietuire a tragicului si a miracolului in modernitate (dupa ce fusese compromisa, vulgarizata de retorismul factice al secolului XIX) joaca aici un rol determinant \u2013 din nou, in contra curentului rationalist. Antimodernul Ionescu se afla, cu asta, in avangarda unei noi intelegeri a artei, pe care nu o separa de dramele existentiale, ci o intelege in acord cu datele unei metafizici a prezentei angajate in contingentul cel mai derizoriu. In aceeasi directie merge, schimband ce e de schimbat, si conceptia lui Mircea Eliade despre fantasticul trait ca ruptura de nivel metafizic in datele realului. Eugen Simion are perfecta dreptate sa vada in teatrul ionescian un \u201eteatru de cunoastere a realitatilor esentiale\u201c in care miracolul (traditional) este reabilitat cu mijloacele moderne ale \u201estridentei, exacerbarii, patologiei realului\u201c, printr-o terapeutica negativa. Reabilitarea sacrului \u2013 si a spiritualitatii Estului, centrate pe irational, miracol, mister \u2013 cu mijloace moderne de camuflaj intr-o lume desacralizata: iata o posibila supratema nu doar a teatrului ionescian, ci si a celor mai straluciti reprezentanti ai generatiei existentialiste dintre cele doua razboaie.<br \/>\nNu numai metafizicul ionescian beneficiaza insa de atentia suplimentara a lui<br \/>\nE. Simion in capitolele inedite ale noii editii, ci si latura avangardista, mai exact spus: urmuziana a dramaturgului, cu reminiscente din Jarry si suprarealisti. Caragialismul prin filtrul caruia o trece, incepand din anii \u201940, autorul \u201eCantaretei chele\u201c este reexaminat, si el, cu atentie si cu acuitate analitica, intr-un discurs in care acumularea \u201eprobelor\u201c e la fel de elocventa ca si comentariul din marginea lor. Desigur, de la \u201eConu Leonida&#8230;\u201c la \u201eDoua loturi\u201c si schite precum \u201eJustitie\u201c, \u201eLa Mosi\u201c, \u201eDe inchiriat\u201c, \u201eTriumful talentului\u201c sau \u201eTelegrame\u201c, \u201espiritul ionescian\u201c a preluat nu doar sensibilitatea fata de automatismele, dislocarile aberante si malformatiile limbajului, ci si o intreaga mistica moderna a negativitatii infuzate, diabolic, in cotidian (teribila \u201eviceversa!\u201c a lui Lefter Popescu), manifestate prin multiple permutari de identitate ale personajelor, prin inlantuiri de nonsensuri si \u201ecoincidente perverse\u201c, de confuzii si de semnificatii pe dos, de sminteli ale limbajelor unei lumi in plina dezagregare. Felul in care Eugen Simion reexamineaza chestiunea caragialescului ionescian cucereste prin acumularea observatiilor de detaliu acute si prin frumusetea comprehensiva a prozei critice cu care curata de praf evidentele, infuzandu-le o noua prospetime: \u201eEfectul este fabulos: pitoresc monstruos, varietate corupatoare, realism atroce, impuritate prin invecinare diabolica si, pe deasupra tuturor, un sentiment staruitor de comic terifiant provocat de ingramadirea lucrurilor care nu comunica unele cu altele\u201c. Si mai complex este \u201edosarul Urmuz\u201c, in legatura cu care criticul aduce cateva contributii semnificative. La urma urmei, autorul \u201eFuchsiadei\u201c se situeaza fata de Avangarda in acelasi raport paradoxal ca si Caragiale fata de Junimism&#8230; E. Simion are dreptate sa atraga atentia ca stilul urmuzian \u201ese intalneste, dar nu se confunda cu cel al avangardei romanesti\u201c. Si relatia cu Tzara, cunoscut indeobste ca ostil traducerii la Gallimard a \u201ePaginilor bizare\u201c beneficiaza, prin citirea corespondentei dramaturgului, de relativizari importante (nu doar Tzara l-ar fi evitat deliberat pe pre-dadaistul Urmuz, cum cred Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, ci si Ionesco pe dadaistul Tzara). Iar diferentierea de fond fata de urmuzianism este inregistrata fara drept de apel: \u201eColajele dadaiste ale lui Eugen Ionescu prezinta, asadar, o modificare capitala: scot fictiunea din zona fantasticului infernal, a reveriilor onirice (acolo unde se intrepatrund regnurile si, din incrucisarea lor, ies creatii indeterminate si hilare, cum sunt eroii lui Urmuz!) si o aduc in spatiul existentei comune\u201c. O insolita \u201edelicatesa\u201c comparatista ne e oferita la finalul acestui capitol prin medierea lui Serge Fauchereau. Eminentul cunoscator francez al avangardelor europene ar fi surprins, in 1965, o conversatie despre Philippe Soupault intre Ionesco si redactorii revistei \u201eLes Lettres Nouvelles\u201c, in care autorul \u201eScaunelor\u201c aprecia exclusiv \u201emicile dialoguri dada\u201c dintr-o scriere mai veche a surrealistului (\u201eSoubeyran Voyage\u201c, 1920). O data identificat ca posibil model, textul soupauldian este prompt \u2013 si temeinic \u2013 supus examinarii critice de catre Eugen Simion. Nu insa prin cautarea unui posibil raport de cauzalitate (oricum irelevant), ci prin \u201einrudirea stilistica si viziunea comuna asupra omului modern\u201c. Iar in urma examenului, dadaistul \u201emanual de conversatie\u201c al francezului nu iese deloc grozav, \u201emanualul de engleza\u201c fara profesor al lui Ionescu producand \u2013 evident! \u2013 \u201ealt tip de personaje si alt tip de comic\u201c, cu un mesaj mult mai puternic si, in plus, bazat \u201epe un gust al insolitului infinit mai pregnant\u201c. Luat in sine, textul lui Soupault nu pare sa ne duca, asadar, prea departe, dar evidentierea diferentelor ionesciene in raport cu el prilejuieste una dintre cele mai exacte situari ale umanistului Ionesco \u2013 un umanism, fireste, paradoxal, intors, privit ca produs al unei teologii negative sui generis: \u201eOmul nu este numai o suma de automatisme mentale si mecanisme goale ale limbajului, este totodata o victima a acestor forme fara fond, un produs tragic al vidului si al vacuitatii. El se formeaza si traieste intr-o teologie negativa care incepe cu absurdul limbajului si se incheie cu absurdul existentei ca produs al automatismelor (s. m.)\u201c.<br \/>\nCum se poate observa, tanarul Eugen Ionescu e discutat nu doar in sine, ci si prin ceea ce a devenit in anii consacrarii internationale. Talentul (si geniul) acestui scriitor ce atinge maxima intensitate expresiva prin fuga de literatura calofila devin, retrospectiv, clauze ale canonizarii nonconformismului. Eugen Simion recupereaza astfel si eminescianismul profund, inaparent, nu doar \u201ecaragialismul\u201c asumat public (via Urmuz) al scriitorului ce declara, in \u201eNu\u201c, ca, daca ar fi francez, ar fi genial si care, intors in tara natala \u2013 \u201etara mamei\u201c \u2013, a sfarsit prin a dobandi ravnita universalitate, chiar daca nu si linistea interioara. In capitolele despre anii \u201930-\u201940, criticul schimba insa accentele, iar trimiterile la \u201elumina copilariei\u201c (lucarna metafizica) lasa locul tot mai mult abordarilor din unghi psihanalitic (cam exagerate, considera criticul&#8230;) si moral-politic ale intelectualului panicat de \u201erinocerizarea\u201c Romaniei paterne. Cu totul remarcabile sunt observatiile lui Eugen Simion cu privire la substratul diaristic\/ confesiv (existential, in definitiv) al intregii opere ionesciene, pe care-l reconstituie pornind de la bruioane de tinerete din presa vremii (cum ar fi reunite in 1990 de catre Mariana Vartic in volumul \u201eEu\u201c) sau de la diferite secvente din \u201eNu\u201c. O poetica existentiala implicita, asadar, la acest spirit paradoxal care-si traieste pana la capat contradictiile si cautarile, fie ele si intermitente.<br \/>\nCartea se citeste cu participare si delicii intelectuale. Eleganta stilului critic al lui Eugen Simion, flegmatic in aparenta, iscoditor si problematizant in fond, nu se dezminte: pornind liniar pe firul biografiei interioare, autorul isi infasoara \u201eobiectul\u201c intr-un discurs tentacular, care \u2013 urcand, reconstitutiv, pe firul Istoriei \u2013 se muleaza pe zonele sensibile ale gandirii si scriiturii ionesciene, se infiltreaza in ele si le ia pulsul estetic din interior. Criticul e dublat de un moralist subtire, de scoala franceza, cu gustul \u201econfesiunii publice\u201c. Iata, dar, un punct semnificativ de contact cu \u201eego-critica\u201c ionesciana! Textul curge firesc, relaxat, spart de titluri si subtitluri in general bine gasite, complexe, jucause cu masura \u2013 semn de empatie bine temperata cu obiectul.<br \/>\nUn comentator pe care-l pretuiesc afirma ca, tot dand tarcoale personalitatii ionesciene si aproximandu-i inefabilele, Eugen Simion nu reuseste \u201esa puna punctul pe I\u201c. Numai ca \u201epunctul pe I\u201c nu e solutia unei ecuatii, ci o cautare desfasurata la nivelul intregului volum. Iar in materie de caracterizari \u201edefinitive\u201c, ne-am putea multumi cu cea formulata de Cioran (\u201eUn Charles Chaplin care l-a citit pe Pascal\u201c)&#8230;<br \/>\nDialogul critic al lui Eugen Simion cu studiile Martei Petreu (din \u201eJocurile manierismului logic\u201c si \u201eIonescu in tara tatalui\u201c) sau cu investigatia polemica a Alexandrei Laignel-Lavastine sunt deosebit de stimulative. Ele stau, alaturi de alte studii si revelatii documentare recente (biografia franceza a dramaturgului semnata de Andr\u00e9 le Gall si rapoartele secretarului de presa de la Vichy, publicate de Simona Cioculescu in \u201eManuscriptum\u201c), la baza unor capitole de pondere: cele despre diaristul Eugen Ionescu, despre diplomatul Eugen Ionescu si \u201eepisodul Vichy\u201c sau despre procesul de calomnie din 1946. Din prima editie au fost revizuite indeosebi capitolele despre publicistica interbelica a scriitorului, in lumina unor restituiri de ultima ora ale lui Marin Diaconu (care a descoperit, in revistele vremii, numeroase texte inedite publicate sub pseudonim de autorul lui \u201eNu\u201c). Criticul nu isi modifica in mod esential judecatile, ci le nuanteaza, le adanceste si le verifica prin confruntarea cu noile \u201eprobe\u201c.<br \/>\nS-ar zice ca echilibrul sau temperamental e menit sa compenseze, cumva, dezechilibrul ionescian, reorientand tendintele centrifuge ale celui din urma printr-o atitudine centripeta (nu altfel procedeaza, in alte parti, si cu Emil Cioran). Volumul contine excelente close reading-uri aplicate eseurilor din \u201eNu\u201c, (pseudo)jurnalelor si unor piese de teatru revelatoare pentru explorarea \u201eabsurdului\u201c lingvistic si existential (\u201eCantareata cheala\u201c) sau pentru cautarea identitatii profunde (\u201eUcigas fara simbrie\u201c, \u201eCalatorie la cei morti\u201c s.a.). Exista si un bogat aport de comentariu istorico-literar, indeosebi in capitolele despre publicistica interbelica a lui Eugen Ionescu si in comentariile pe marginea rapoartelor diplomatice de la Vichy.<br \/>\nSagace, scormonitoare, pasionante sunt interpretarile biografico-psihanalitice aplicate \u201eromanului familial\u201c si relatiei scriitorului cu Tatal roman (demonizatul, enigmaticul avocat Eugen N. Ionescu, proiectat fantasmatic si in figurile lui Arghezi sau Hugo). Secventele despre teatrul lui Ionesco in lectura lui Constantin Noica sunt, de asemenea, revelatoare (pentru filozoful inaderent la comic, fostul congener ar atinge universalitatea prin \u201esentimentul adanc al ridicolului\u201c si prin faptul ca \u201enu lasa omul asa cum l-a gasit\u201c). La fel si cele de critica a criticii interbelice (cu un Serban Cioculescu sesizand profetic in \u201eNu\u201c calitati de dramaturg), iar paginile despre publicistica ideologica din timpul razboiului si de imediat dupa, inclusiv cele despre corespondenta cu Tudor Vianu si Petru Comarnescu, sunt practic de necontrazis in echilibrul lor. Preferinta mea merge totusi inspre capitolele despre E. Ionescu si colegii sai de generatie (unde tanarul nonconformist e portretizat succesiv prin jurnalele intime ale prietenilor Arsavir Acterian, Octav Sulutiu, Jeni Acterian si Mihail Sebastian). Si, de asemenea, spre lectura in paralel, via I.L. Caragiale, a \u201eCantaretei chele\u201c si a variantei sale in limba romana, \u201eEnglezeste fara profesor\u201c, scrisa la Vichy in timp ce Ionescu invata limba engleza. Fapt notabil \u2013 criticul evita sa traga, din orgoliu national, spuza estetica asupra versiunii prime, pastrand le juste milieu&#8230;<br \/>\nDelectabil scrisa, doldora de sugestii fertile, \u201eTanarul Eugen Ionescu\u201c este, pana acum, cea mai complexa investigatie dedicata perioadei romanesti a dramaturgului si reminiscentelor sale. Cum s-a mai spus, Eugen Simion ramane un critic care nu deschide o discutie, ci o inchide. Cu precizarea ca, daca studiul de fata inchide (pana la proba contrarie) discutia despre \u201etanarul Ionescu\u201c, el are si meritul de a o redeschide pe cea despre controversata, adulata, contestata generatie a anilor \u201930 in cultura romana.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"<p>Eugen Simion este, intre colegii sai de generatie \u201esaizecista\u201c, nu doar cel mai prolific la nivel editorial si cel mai dedicat literaturii romane dupa 1989, ci si un spirit de o invidiabila tinerete a spiritului. Inteleg prin aceasta o vitalitate a comentariului putin obisnuita si o disponibilitate intelectuala multiplu orientata catre demersuri de anvergura dintre&hellip;&nbsp;<a href=\"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/pe-urmele-romanesti-ale-lui-ionesco\/\" rel=\"bookmark\">Cite\u0219te mai mult &raquo;<span class=\"screen-reader-text\">Pe urmele romanesti ale lui Ionesco<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[],"class_list":["post-14805","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara"],"views":2082,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14805","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=14805"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14805\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=14805"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=14805"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=14805"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}