{"id":14745,"date":"2013-03-18T23:40:55","date_gmt":"2013-03-18T21:40:55","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=14745"},"modified":"2013-03-18T23:40:55","modified_gmt":"2013-03-18T21:40:55","slug":"steinhardt-ardeleanu-si-sticla-capitanului-grant","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/steinhardt-ardeleanu-si-sticla-capitanului-grant\/","title":{"rendered":"Steinhardt, Ardeleanu si sticla capitanului Grant"},"content":{"rendered":"

\u201ePoate fi bucurie mai mare? <\/strong>
\nSticla aceasta a capitanului Grant \u00a0<\/strong>
\naruncata in marea tipariturilor \u2013 c\u00e2nd ajunge in m\u00e2ini cercetatoare si <\/strong>
\nreceptive \u2013, ce rasplata incomparabila pentru un scriitor, fie el un simplu <\/strong>
\ndiletant de m\u00e2na a zecea…\u201c<\/strong>
\n(N. Steinhardt, \u201eIntre lumi. Convorbiri cu Nicolae Baciut\u201c)<\/strong><\/em><\/p>\n

\u201eVa fi foarte greu, de nu imposibil, sa se mai spuna ceva, de acum incolo, despre Nicolae Steinhardt. Memoria lui biografica, spirituala si literara pare, odata cu aceasta lucrare, completa\u201c, afirma criticul Adrian G. Romila intr-o cronica binemeritata a monografiei lui George Ardeleanu,
\n\u201eN. Steinhardt si paradoxurile libertatii\u201c (Humanitas, 2009). Bineinteles ca afirmatia de mai sus poate parea, intr-o prima faza, descurajanta, mai ales pentru t\u00e2narul cercetator interesat de acest domeniu. Daca, insa, la G. Ardeleanu, studiul viza prioritar sectorul biograficului utilizat ca un fir rosu al demonstratiei, ram\u00e2ne de vazut in ce masura opera, eseistica steinhardtiana, in principiu, a fost suficient abordata. De altfel, cercetatorul nu si-a propus un studiu exhaustiv in acest sens, ci doar \u201ec\u00e2teva teme steinhardtiene (si tot at\u00e2tea aproximari)\u201c. Parcurg\u00e2nd cu atentie excelenta monografie mai sus-amintita (prima si singura de p\u00e2na acum), ram\u00e2nem, totusi, cu edificarea mai ales asupra omului si ideologului, disproportionat fata de aceea asupra eseistului Steinhardt \u2013 p\u00e2na la urma, principala sa \u201eindeletnicire\u201c \u2013 sau asupra personajului acestor eseuri, nimeni altul dec\u00e2t transpunerea artistica dinauntrul textului a celui care a fost, parca, \u201eo figura risipita intr-un destin de roman dostoievskian\u201c (Adrian G. Romila). Accentul deplasat in monografia lui G. Ardeleanu asupra eului biografic, asupra relatiilor tensionate cu Securitatea, asupra g\u00e2ndirii politice a t\u00e2narului burghez de altadata, asupra controversei convertirii lui Steinhardt sau asupra veritabilei istorii a confiscarilor \u201eJurnalului fericirii\u201c \u2013 toate, laudabile investigatii si, deopotriva, revelatii, indaratul unor aspecte care, abandonate adesea in hatisuri de amatorism ori in p\u00e2nze hagiografice, asteptau de (prea) multa vreme solutionare \u2013 constituie, fara indoiala, punctele \u201etari\u201c ale unei monografii care, ea insasi, nu prea are puncte \u201eslabe\u201c. Insa, opera steinhardtiana in sine, studiul ei necesita inca suficienta munca de documentare: N. Steinhardt, polemistul, eseistul, teologul, romancierul, eruditul, cinefilul, \u201epersonajul\u201c\u2026 constituie tot at\u00e2tea siluete in asteptarea unei developari integrale. Eseistica steinhardtiana, dincolo de aura evreului convertit la crestinismul ortodox, a mondenului ironic, calugarit dupa 4 ani de detentie comunista, a liberal-conservatorului impacat la batr\u00e2nete cu relativismele avangardiste si postmoderne, a avocatului devorat de patima eruditiei si a predicii de amvon, merita o discutie si o analiza aparte, cu alte cuvinte, o sistematizare.
\nAsa cum s-a mai scris, dificultatile de plasare a operei steinhardtiene intr-un context \u201egenerationist\u201c sau intr-o filiatie\/familie spirituala, dincolo de asociatiile gratuite, sunt evidente. Amic cu marii interbelici, pe care i-a si parodiat sclipitor in volumul sau de debut, doctor in drept, extrem de activ pe tar\u00e2mul publicisticii politice si culturale, prins in v\u00e2ltoarea anilor \u201940 si in cea a stalinizarii, interesat de formula romanului autenticist, cochet\u00e2nd cu ideile unui modernism retro (dupa formula folosita de Nicolae Manolescu sau de Paul Cernat), prins intre Proust si Gide, dar evolu\u00e2nd incet inspre respingerea ultimului si ram\u00e2n\u00e2ndu-i fidel toata viata primului, membru de frunte al lotului Noica-Pillat in perioada marilor arestari de la sf\u00e2rsitul anilor \u201950, convertit si botezat ortodox, apoi trecut in tagma monahilor de manastire, propus spre canonizare nu numai de catre temperamentalul Cristian Badilita, Steinhardt nu seamana suficient de convingator nici cu Paul Claudel, nici cu Simone Weil.
\nStim, asadar, ca exista un \u201eprim\u201c Steinhardt\u201c si un \u201eultim\u201c Steinhardt, intre ei exist\u00e2nd, insa, un echilibru, in opinia lui G. Ardeleanu, respectiv o fractura ad\u00e2nca, in opinia lui Dan C. Mihailescu. Mai exista, insa, si un \u201eal doilea\u201c Steinhardt (echivalat in monografia lui G. Ardeleanu prin asa-numita \u201eperioada de mlastina\u201c), acel spirit \u201evoltairean\u201c, cum il numeste Alexandru Paleologu, int\u00e2lnindu-l in 1954, in casa lui Noica, de la C\u00e2mpulung. Aceasta nu inseamna ca fracturile identitare ori spirituale, incongruentele, discontinuitatile nu ar traversa acest scriitor unic in peisajul literar rom\u00e2nesc. Dimpotriva, depun marturie: intelectualul laic si cel credincios, scriitorul si martirul, evreul si crestinul, cosmopolitul si autohtonistul, homo aestheticus si homo religiosus. Eseistul interbelic si eseistul postbelic. Nuantei catafatice evreiesti din \u201eEseuri despre iudaism\u201c, de pilda, i se va alatura mai t\u00e2rziu componenta apofatica ortodoxa.
\nIdeea esentiala este ca eseistica lui N. Steinhardt, recuperata in integralitatea ei, restituie si complexitatea g\u00e2ndirii acestui scriitor, astazi, de prim raft, al literaturii rom\u00e2ne.
\n\u201eRuta\u201c unui potential studiu, de la unidimensionalitatea eseului interbelic catafatic la bidimensionalitatea eseului postbelic (apofatic + catafatic), marcat de fascinatia pentru credinta crestina, mai are de surmontat si alte obstacole: in primul r\u00e2nd, dificultatile de decupare a operei eseistice din ansamblul de note, amintiri, recenzii, articole. (Iata ce scria Ioan Pintea, ingrijitorul editiei \u201eIspita lecturii\u201c (din 2000): \u201eAm adunat in acest volum, oarecum amalgamat, marturisiri, recenzii, eseuri, fragmente\u2026 in cele din urma, cu sentimentul ca ma vad implinind, in continuare, o mostenire scriitoriceasca de exceptie\u201c).
\nTranzitia de la primele forme postdecembriste de editare a postumelor steinhardtiene la ceea ce numim astazi
\n\u201eN. Steinhardt. Opere\u201c sau, mai simplu, \u201eIntegrala Steinhardt\u201c constituie o intreprindere de o importanta majora. Abia acum se pot stabili clar locul si \u201eraftul\u201c acestui scriitor in biblioteca eseisticii si a culturii rom\u00e2nesti. Nu e vorba nicidecum de a-i denigra pe editorii precedenti: Virgil Bulat, Virgil Ciomos, Ioan Pintea. At\u00e2t s-a putut atunci. Sa nu uitam ca ei sunt cei care, practic, l-au repus in circulatie pe N. Steinhardt, dupa 1990. Pentru a putea fi receptat la justa-i valoare. Si asta nu e putin lucru. Mai mult, fapt de o deosebita importanta, ei se numara printre putinii specialisti in Steinhardt din lumea postdecembrista. Bineinteles ca fiecare dintre ei a avut tangente biografice deloc neglijabile cu cel care avea sa devina Monahul Nicolae, iar discursul lor critic, deloc hagiografic, cum ar putea crede altii, capata, totusi, marci subiective, as spune, utiliz\u00e2nd numele unei categorii literare, autenticiste. Si iarasi nu e putin lucru, intruc\u00e2t editarea operei lui Steinhardt nu trebuie sa incapa pe m\u00e2na unor amatori. Ori a unor provinciali. Initiativa colectivului redactional de la Polirom, condus de Parintele Macarie Motogna, sub tutela Manastirii Rohia si a Fundatiei \u201eN. Steinhardt\u201c, este laudabila, iar realizarile sunt pe masura. E de ajuns sa ii mentionam pe George Ardeleanu si pe Stefan Iloaie, experti care, de pilda, se ocupa exemplar de binomul estetic, respectiv teologic, al scriiturii steinhardtiene. Tot aici, o mentiune speciala merita si mai sus-numitul editor al lui Steinhardt de la Editura \u201eDacia\u201c, regretatul Virgil Bulat.
\nDaca exista cu adevarat un \u201egen\u201c eseistic, atunci N. Steinhardt cu siguranta ii apartine. Aceasta \u201eforma a nelinistii\u201c, cum o denumeste Alina Pamfil, pierde, in scriitura steinhardtiana, din componenta de angoasa si si-o exalta, in schimb, pe aceea hedonista, a unui entuziasm militant.
\nO posibila tipologie, la prima vedere, a \u2013 at\u00e2t de pestritului \u2013 eseu steinhardtian, e greu de intocmit, dar nu imposibil. Eseul interbelic (\u201eburghez\u201c) inregistreaza c\u00e2teva descinderi tipologice demne de interes: eseul politic (\u201eLiberalism, Evolutia politica a lui Andr\u00e9 Gide\u201c etc.), eseul sociologic (\u201eEseuri despre iudaism\u201c) sau eseul critic (\u201eElementele operei lui Proust\u201c, \u201eNeoclasicism? Neotraditionalism?\u201c).
\nDe cealalta parte, eseul postbelic imbraca formele unui evantai pestrit: polemic (\u201eCatharii de la Paltinis, Asta sa fie oare tot?\u201c), pseudo-romantat (\u201eEseu romantat asupra neizb\u00e2nzii\u201c), critic (\u201eUmorul in teatrul lui Blaga\u201c, \u201eGuica sau imanenta exasperata\u201c, \u201eFantasticul lui Mircea Eliade\u201c etc.), teologic (\u201eDaruind vei dob\u00e2ndi\u201c), subversiv (\u201eSecretul \u00abScrisorii pierdute\u00bb\u201c, \u201eSuflet de rob (sau taina libertatii)\u201c, \u201eGeo Bogza\u2026\u201c), \u201ediseminat\u201c (\u201eJurnalul fericirii\u201c) etc. Cu o modestie \u2013 nelipsita de speranta, insa \u2013 autorul joaca acum rolul unui \u201ediletant\u201c in care nu crede nici el insusi si \u2013 din fericire \u2013 nici restul lumii literare, cu toate ca textul, conform unui impresionism critic bine sustinut de \u201escoala\u201c relativista a inchisorii, dar si de epifaniile livresti ale unui crestinism \u2013 rasaritean in dogma si apusean in expresie \u2013 este pur si simplu aruncat peste bord. Din increderea in destinul fericit al acestei \u201esticle a capitanului Grant\u201c deriva si incredintarea ca fiecare text isi are propriile \u201erevelatii interzise\u201c, care trebuie neaparat deconspirate. Sigur ca, in privinta semnalmentelor eseului postbelic steinhardtian, mai trebuie precizate o multitudine de aspecte de care trebuie sa se tina cont, dintre care amintim doar doua, deloc neglijabile, intruc\u00e2t constituie diferente specifice fata de obiectul scrierilor t\u00e2narului burghez de altadata: in primul r\u00e2nd, preferinta pentru literatura tinerilor scriitori (optzecistii, cu precadere) si, in al doilea r\u00e2nd,\u00a0 disponibilitatea pentru scriitorii minori, lipsita uneori de discernam\u00e2nt critic, rod al unor transe taborice care ii alimenteaza permanent \u201eneteama de admiratie\u201c.<\/p>\n

La capatul unui drum, asemenea celui schitat mai sus, ar trebui sa iasa in lumina insusi personajul N. Steinhardt si nota de spectacular, precum si contributiile steinhardtiene la poetica eseului rom\u00e2nesc. Care numai insignifiante nu sunt.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

\u201ePoate fi bucurie mai mare? Sticla aceasta a capitanului Grant \u00a0 aruncata in marea tipariturilor \u2013 c\u00e2nd ajunge in m\u00e2ini cercetatoare si receptive \u2013, ce rasplata incomparabila pentru un scriitor, fie el un simplu diletant de m\u00e2na a zecea…\u201c (N. Steinhardt, \u201eIntre lumi. Convorbiri cu Nicolae Baciut\u201c) \u201eVa fi foarte greu, de nu imposibil, sa… Cite\u0219te mai mult »Steinhardt, Ardeleanu si sticla capitanului Grant<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[],"class_list":["post-14745","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara"],"views":970,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14745","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=14745"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14745\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=14745"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=14745"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=14745"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}