{"id":14673,"date":"2013-03-18T22:27:12","date_gmt":"2013-03-18T20:27:12","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=14673"},"modified":"2013-03-18T22:27:12","modified_gmt":"2013-03-18T20:27:12","slug":"lungul-drum-spre-nicaieri-germanii-din-romania-deportati-in-urss-xvii","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/lungul-drum-spre-nicaieri-germanii-din-romania-deportati-in-urss-xvii\/","title":{"rendered":"Lungul drum spre nicaieri. Germanii din Rom\u00e2nia deportati \u00een URSS (XVII)"},"content":{"rendered":"

Continuam publicarea \u00een foileton a lucrarii \u201eLungul drum spre nicaieri. Germanii din Rom\u00e2nia deportati \u00een URSS\u201c, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.<\/strong> <\/em><\/p>\n

\u201eAu murit de la mahoarca, diaree cu s\u00e2nge si inima rea\u201c<\/strong><\/p>\n

SZTIKA VICTORIA, <\/strong>
\nnascuta NETZER<\/strong><\/p>\n

Noi eram o familie de nemti, tatal meu fiind frizer. La un moment dat, s-a stabilit la Cavaran. Unde locuia \u00eenainte, cum sa va spun, nu au mai fost ocazii de trait bine, ca sa zic asa. Si-a luat straita si a plecat. Ne-am dus la Cavaran (actual Constantin Daicoviciu, n.n.). De acolo a \u00eenceput istoria mea. Am avut 16 ani \u00een momentul deportarii. \u00cen Rusia am facut 17 ani. A fost o surpriza, fara ca sa ne g\u00e2ndim sau ca sa stim ceva \u00eenainte. Au venit \u00een casa si militari, si civili. Au spus: \u201eDomnul Netzer, din clipa aceasta, fiica dumneavoastra va fi ridicata\u201c. Va dati seama, eram saraci, nu aveam mai nimic, toata lumea urla, veneau oameni, ne aduceau\u2026Ne-au ajutat vecinii. La noi acasa plus nu a fost\u2026 Eram saraci. Am luat haine, o patura, ceva de m\u00e2ncare \u2013 mult nu era\u2026.
\nAm avut un frate mai mare cu sase ani, care pe vremea aceea era prizonier. Cred ca politic, ceva cu legionarii, nu stiu ca eram mica. Era prizonier \u00een Rom\u00e2nia. Fusese legionar, cred. El, neamt cu camasa verde\u2026 Cred ca asta trebuie sa fi fost. Tata, mama nu au facut politica, erau saraci. Mama nu stia un cuv\u00e2nt rom\u00e2neste, cred ca era si analfabeta.
\nAu venit si m-au ridicat. M-a luat \u00een 16 ianuarie 1945 si m-am \u00eentors \u00een 17 octombrie 1949. Eram eu, un verisor primar si un vecin din Cavaran. Nici el\u2026 adica noi am fost nemti, nemti, dar el avea numai tatal neamt, era corcit. Acestia trei am fost din Cavaran. Ne-a dus fain frumos la Caransebes, unde am stat doua zile si o noapte. A doua noapte ne-a transportat, \u00een vagoane, la Lugoj. La Caransebes am stat \u00eentr-un lagar, de acolo a doua noapte ne-a adus la Lugoj, cu camioanele, noaptea. Aici ne-au pus \u00een vagoane de animale, de transport. De acolo, ne-au pus \u00een vagoane, si femei si barbati, toti gramada, fiecare si-a pus patura pe unde a putut, pe jos. Era o gaurica, acolo a mers si m\u00e2ncarea, acolo au mers si problemele\u2026 Au fost doua aproape trei saptam\u00e2ni pe drum. Cei mai mari mai r\u00e2deau, noi mai pl\u00e2ngeam\u2026 Am ajuns plini de paduchi. Nespalati, cred ca vreo doua saptam\u00e2ni eram tot la trei zile cu hainele, ca multe haine nu am avut\u2026 P\u00e2na atunci calatorisem la Lugoj, la Caransebes dar mai mult nu. C\u00e2nd m-a luat, eram ucenica la croitorie, nu cred ca am apucat un an. P\u00e2na la 14 ani am fost eleva, apoi am stat acasa, apoi m-a dat servitoare la Lugoj la o batr\u00e2na, nu am rezistat, nu eram obisnuita sa muncesc. Am venit acasa si am intrat ucenica la o croitoreasa din comuna, era totusi ceva. Din ucenicie m-a luat. Nu prea mi-a placut sa lucrez.
\nMunca si bataie
\nDupa doua saptam\u00e2ni si jumatate am ajuns. Am stat trei zile \u00eentr-o cladire mare, teatru sau ce a fost, p\u00e2na ne-au facut lagarele. Adica peretii existau, dar nu erau paturi. Le-au facut, supraetajate, din sc\u00e2nduri \u00eenghetate, at\u00e2ta era gheata. Acolo am dormit, ca sa se dezghete. De verisorul meu si de vecin m-au despartit, ne-au repartizat femeile cu femeile si barbatii cu barbatii, dar erau pe undeva prin apropiere. La Donbas, nu ai vazut altceva dec\u00e2t carbuni c\u00e2t vezi cu ochii. A fost greu. Am stat \u00eentr-un singur lagar, dar am schimbat locul de munca. Am lucrat la mina. Eu am fost pe o plita de unde luam carbunii si \u00eei puneam sa \u00eei ridice sus. Am lucrat jos, \u00een mina, \u00eencarcam carbunii pentru suprafata. Am lucrat acolo patru ani si ceva. Era munca foarte grea, dar cu timpul ne-am obisnuit, nu ne mai dadeam seama. Era si periculos. \u00cenceputul a fost greu. Veneau vagoane de sus\u2026 Pe plita lucram eu si o colega. Sus la lift erau doi oameni, una scotea, alta baga. Am lucrat \u00een trei schimburi. Dimineata \u00eencepea pe la 6, iar seara la 10. S-a lucrat \u00een asa fel ca sa avem 8 ore libere. Daca am fost pedepsiti, noaptea trebuia curatat veceul, cu galeti, \u00eencarcat \u00een ce era si dus pe c\u00e2mp. Era un bazin, \u00eempartit \u00een doua \u2013 barbati si femei. Ne-am mai dus la colhoz \u00een timpul liber, ca cereau oameni. Am avut o zi libera \u00een saptam\u00e2na. Atunci veneau si adunau oameni pentru lucrul la colhoz. C\u00e2t vedeai cu ochii, numai c\u00e2mp cu cartofi, porumb. Nu ne-au tinut sa ne odihnim. Dupa patru ani si ceva de lucru \u00een mina am suferit un accident de munca. Mi-a intrat piciorul \u00eentre vagoneti si m-am accidentat la genunchi. Nu am primit nici un fel de tratament, m-au legat cu un bandaj, si gata. \u00cen afara de acest accident, m-a ferit cel de Sus de alte boli. Lumea a murit de la mahoarca, un fel de tutun. Era un fel de otrava, au murit mai mult barbati, dar si femei. A mai venit o boala \u2013 un fel de diaree cu s\u00e2nge, multi s-au curatat \u00een anul acela. Detalii mai multe nu stiu, eu nu am trecut prin asta. Apoi au mai murit de inima rea, cum se spune. Erau si mame care lasat doi trei copii, una chiar patru. Aceea a si murit \u00een primul an. Cu durerea sufleteasca, ca ai lasat copii mici acasa. \u00cei lasase cu sotul, nu stiu de ce nu-l ridicase. Au murit, dar de multi nici nu am stiut. De la mine din dormitor nu a murit nimeni. I-a dus afara, pe c\u00e2mp, cine mai stie de ei\u2026 Dupa accident si p\u00e2na am plecat acasa am lucrat la suprafata, la zapada, la bucatarie. Erau niste bazine mari cu castraveti, gogonele, varza. Caram cu galetile spre niste bazine mai mici.
\nC\u00e2t nu eram la mina gateam, ne-am mai dus sa mai furam, ne-a prins, ne batea. \u00cencercam sa furam de pe c\u00e2mp. Erau niste cocioabe \u00een apropiere care aveau si gradini, localnicii lucrau \u00een mina. Furam cartofi. Si daca ne prindeau, ne bateau. M\u00e2ncam ce gaseam, si ce am primit. Ne dadea o m\u00e2ncare si \u00een rest lucram. M\u00e2ncam mazare uscata, ne-am bucurat, supa de rosii, ne-am bucurat. Era de fapt zeama de la gogonele si c\u00e2teva bucati de gogonele felii. Asta a fost supa de rosii la care ne-am bucurat. Supa de varza, de castraveti, arpacas, taitei, am m\u00e2ncat c\u00e2t sa nu murim de foame.
\nCu rusii, la \u00eenceput ne-am dusmanit, cu timpul ne-am \u00eemprietenit, ne mai dadeau si ei c\u00e2te ceva, din gradina, ce aveau. Trebuia sa te obisnuiesti cu ei, sa vorbesti cu ei. Lagarul nostru a fost cu s\u00e2rma ghimpata, \u00eenalta cam de trei metri.
\nGardienii, ofiterii nu am auzit sa-si fi batut joc de o fata, de o femeie, nu am auzit. De obicei mergeam cu paza. Soldatul avea doar o pusca din lemn, n-ar fi putut sa ne \u00eempuste, dar noua tot ne era frica. C\u00e2nd ieseam din r\u00e2nd ne loveau cu pusca de lemn. Am avut \u00een lagar ofiteri care se distrau, se \u00eembatau. Daca \u00eeti scapa gura, si ai vorbit asa cum ai stiut, p\u00e2na ne-am mai obisnuit, a doua zi era rau. Daca povesteam ca ofiterii s-au \u00eembatat, au c\u00e2ntat, au dansat cu noi\u2026 Daca povesteam cumva despre aceste distractii, era rau. \u00cen conducerea lagarului, pe l\u00e2nga ofiteri, erau si rom\u00e2ni de-ai nostri. \u00cei ajutau pe ofiteri. Era c\u00e2te unul la fiecare grupa.
\nCu comandantul lagarului, seful cel mare, am avut de-a face de doua ori. M-am dus si eu cu b\u00e2rfele. Am povestit ce s-a \u00eent\u00e2mplat, ca ofiterii au facut petrecere, ca ne-au invitat si pe noi, ca s-au \u00eembatat apoi au dansat cu noi, ne-am distrat. Comandantul m-a batut, mi-a zis ca daca mai spun, nu \u00eemi mai vad casa. Eram rosie de la palme.
\nVis de evadare
\nCa plata, \u00een primii doi ani \u00eeti dadea niste banuti. Dupa doi ani ne-au dat salariu. La mina lucrau si rusi, dar echipele noastre, de nemti, erau fruntase. Dupa primii doi ani ne-a dat voie sa mergem \u00een oras singuri, fara paza. Am c\u00e2stigat si mai bine, ne-am dus \u00een orasul Cestakova, ne-am mai cumparat o zdreanta, un ciorap. Deja aveam ceva bani pentru strictul necesar. Cestakova era un oras mic, cam ca Buziasul. Nu aveam curaj sa umblam cine stie ce, sa nu ne pierdem. Varul mei \u00eesi facea planuri sa fugim. I-am spus ca nu merg, ca mie mi-e frica, dar daca vrea, el poate sa mearga. Cred ca era diferenta de 20 de ani \u00eentre noi. Dar ceva p\u00e2na la urma tot a facut: si-a dat cu ceva peste m\u00e2na, si-a rupt m\u00e2na si l-a trimis acasa. \u00cen Germania Democrata, prima data, dar dupa un an a fugit. A lucrat acolo la cineva, pe c\u00e2mp. S-a refacut si dupa aceea a fugit \u00een Rom\u00e2nia. Avea aici doi copii si sotia.
\nVesti de acasa nu am primit. Cred ca dupa trei ani am primit o carte postala sa scriem, atunci au stiut ca suntem \u00een viata. Dar eu sa primesc ceva de acasa \u2013 niciodata. O singura data am scris. Verisorul meu mai primea scrisori. La un moment dat a venit pl\u00e2ng\u00e2nd, si spunea \u00eentr-una ca \u201ea murit mama\u201c, \u201ea murit mama\u201c. Eram disperata, credeam ca a murit mama mea. Dar nu era mama mea, era sora ei, si soacra lui. Se facuse o confuzie.
\nPovesti de dragoste
\n\u00cen lagar l-am cunoscut pe viitorul meu sot. El era din Lugoj. Nu stiu de unde nu au fost, de unde i-a adunat. \u00cen lagar erau de peste tot, si de la Sibiu, si de la Lugoj. El avea pe una acolo, cu cinci ani mai mare ca el, stiam ca e cu cineva. Eu eram suta la suta ca se casatoreste cu ea. Ea era dintr-un sat din apropiere, o comuna numai de nemti. O cunosteam, era cu sase ani mai mare ca mine, o stiam din vedere, ea era servitoare. Dupa ce ne-am casatorit l-am \u00eentrebat: \u201eUnde dracu va \u00eent\u00e2lneati, noaptea, la iarba verde?\u201c Pentru ca \u00een lagar aveam plosnite, vara ieseam cu paturile si dormeam afara. Dar mi-a spus ca \u2026 \u00eel ajutau colegii de dormitor, care erau foarte discreti. C\u00e2nd intra prietena lui, toti ieseau ca din pusca, ca sa \u00eei lase singuri. Uite asa. C\u00e2nd am venit acasa am crezut ca se casatoresc. Dar dupa doi ani a lasat-o pe cealalta si m-a luat pe mine. Ne-am casatorit.
\nBaiatul blond, sinonim cu moartea
\nPeste masura m-a impresionat si mi-a ramas \u00een minte moartea unui baiat. Era lugojean, un copil cu vreo doi ani mai mare ca mine. \u00cel cunosteam. Lucra tot \u00een subteran, punea st\u00e2lpi de lemn ca sa nu cada tavanul minei. Cum lucra, a cazut peste el tavanul. A fost un accident. L-au adus de jos cu un vagonet deschis. Eu eram cu colega mea la gratar, c\u00e2nd a venit vagonul cu cadavrul lui Niki… A trecut chiar pe l\u00e2nga noi, l-am vazut. Curentul din mina \u00eei ravasea parul, era blond, mi-a atins m\u00e2na. Cred ca un an am simtit parul lui pe m\u00e2na mea\u2026
\nC\u00e2nd \u201ecur\u00e2nd\u201c \u00eenseamna peste doi ani
\nDupa vreo trei ani, prin luna mai, ne-au spus ca e pace, ca vom pleca acasa. Era bucurie, veselie, ne-am str\u00e2ns, ne-am pupat, dar\u2026 a mai durat doi ani. Asa ne-au tot amagit, ca urmeaza sa plecam, timp de doi ani. C\u00e2nd am plecat de-adevaratelea, nici nu am mai crezut. Ne-am luat ce am avut, multe lucruri au ramas acolo. Drumul de \u00eentoarcere a durat destul de mult. La Sighet am stat trei sau patru zile. \u00cen lagar am primit o h\u00e2rtie, cu care ne-am prezentat la Sighet. Sighetul a retinut h\u00e2rtia cu care am venit de pe drum, si ne-a eliberat o alta, cu care mi-am scos buletinul. La Sighet a fost muzica, veselie\u2026 De la Sighet am plecat cu un personal, fiecare unde a locuit. Eu mergeam la Cavaran. Mama mea suferea cu inima, fratele meu era \u00eenchis, eu deportata, aveam un frate mai mic, de vreo 7-8 ani. C\u00e2nd am ajuns, m-am oprit la gara, nu stiam cum sa fac sa ma duc acasa. Aveam cu mine o geanta cu niste haine. Si cum stateam eu asa, nestiind ce sa fac, m-a vazut un cunoscut, care m-a recunoscut. \u201eMai Viki, tu stii pe mama ca e bolnava, tu stai linistita, mai plimba-te, ca sa cautam pe tatal tau\u201c. Tata lucra la fabrica de var. L-au gasit pe tata, care s-a dus acasa sa o pregateasca pe mama. Auzisera ca vin trenuri cu deportati, fusesera la gara. Spera ca poate vin si eu, poate azi, poate m\u00e2ine. C\u00e2nd am ajuns acasa cu tata au fost tipete… Era numai mama acasa, cel mic era la scoala. I-am spus ca p\u00e2na vine cel mic, vreau o baie. M-am spalat. Fratele meu, c\u00e2nd a ajuns, a aflat ca m-am \u00eentors, dar a trebuit sa astepte afara, striga \u201esora mea, sora mea\u2026\u201c Dar eu nu puteam sa \u00eel primesc. Am stat acasa aproape un an. M-am dus la croitoria de unde ma luase. Apoi m-am angajat la sfat, ca referenta agricola. Tata, fiind comuna mica, l-a cunoscut toata lumea, si asa m-am putut angaja. Acolo m-a gasit barbatul meu. A venit \u00een Cavaran cu niste prietene. Ne-am revazut dupa lagar, ne-am casatorit\u2026 Sotul a lucrat la fabrica, era maistru tesator la Textila, si era presedinte de sindicat.
\nLa v\u00e2rsta mea, nu am \u00eenvinovatit pe nimeni pentru ce mi se \u00eent\u00e2mpla, pentru deportare, la cine sa ma g\u00e2ndesc? C\u00e2t am fost acolo, am zis ca nu suntem cu politica, nu am facut politica, daca aproape ca m-a luat din banca scolii\u2026 Am crescut \u00eentre rom\u00e2ni, am fost ca fratii. Si \u00een ziua de azi, chiar daca sunt nemtoaica. Jumatate de viata am muncit la \u201eMunca\u201c. Jumatate de viata am petrecut-o cu colegii de munca. Eu si \u00een ziua de astazi, am avut de-a face numai cu rom\u00e2ni.<\/p>\n

A consemnat Cristina Diac.<\/strong><\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Continuam publicarea \u00een foileton a lucrarii \u201eLungul drum spre nicaieri. Germanii din Rom\u00e2nia deportati \u00een URSS\u201c, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu. \u201eAu murit de la mahoarca, diaree cu s\u00e2nge si inima rea\u201c SZTIKA VICTORIA, nascuta NETZER Noi eram o familie de nemti, tatal meu fiind frizer. La un moment dat,… Cite\u0219te mai mult »Lungul drum spre nicaieri. Germanii din Rom\u00e2nia deportati \u00een URSS (XVII)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[],"class_list":["post-14673","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic"],"views":906,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14673","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=14673"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14673\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=14673"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=14673"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=14673"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}