{"id":14628,"date":"2013-03-18T21:27:12","date_gmt":"2013-03-18T19:27:12","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=14628"},"modified":"2013-03-18T21:28:44","modified_gmt":"2013-03-18T19:28:44","slug":"impotriva-uitarii","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/impotriva-uitarii\/","title":{"rendered":"Impotriva uitarii"},"content":{"rendered":"

Bogdan Hrib, Ultima fotografie,<\/em> Bucuresti, Editura Cartea Rom\u00e2neasca, 2012<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

 <\/p>\n

Uitarea e, poate, prima facultate a omului, cea mai savuroasa victorie, gloria int\u00e2rziata care-l desav\u00e2rseste si-l scapa de timp. La acest tip de salvare aspira Alexandru Zaharia, naratorul si eroul din \u201eUltima fotografie\u201c de Bogdan Hrib, o confesiune cinica si autoironica. Trezit din utopie, protagonistul viseaza la maturizarea spirituala si sociala. Asum\u00e2ndu-si 50 de cuvinte-fetis, reface, prin flashback-uri repetate, printr-un gest hermeneutic savuros, 50 de ani de viata. Procedeaza asemenea eroului lui Jo\u00ebl Dicker din \u201eAdevarul despre afacerea Harry Quebert\u201c, care, incitat sa stimuleze creativitatea prietenului sau Marcus, ii face urmatoarea marturisire: \u201eCuvintele apartin tuturor, p\u00e2na in momentul in care va dovediti ca sunteti capabil de a vi le apropria. Iata ceea ce defineste un scriitor. Si veti vedea, Marcus, unii vor vrea sa va faca sa credeti ca o carte este un raport intre cuvinte, dar e fals: este vorba, de fapt, de un raport intre oameni\u201c.<\/strong><\/em><\/p>\n

Tandrete, Fotografie, Noapte, Iubire, Dumnezeu, Criza, Foame, Sex, Deznadejde, Speranta, M\u00e2ntuire sunt termeni care ii pregatesc fotografic, ca intr-un joc al oglinzilor paralele, uitarea: \u201eSi mie mi se face o sete ad\u00e2nca, o sete pentru stergerea memoriei\u201c
\n(p. 126). Calatoria lunga pe o luxoasa nava de croaziera, intreprinsa de Alexandru inaintea aniversarii sale, este reactia egoista a celui care pierduse odiseea la marginea lumii. T\u00e2njind dupa apropierea si afectiunea fetelor, reconfortat dupa dublul esec al mariajului, personajul lui Bogdan Hrib cauta sa se reinventeze intelectual si afectiv, anul\u00e2ndu-l pe fostul fotoreporter si proprietar de agentie de publicitate. Fotografia si amintirea, doua imitatii imperfecte ale realitatii, devin mijloace predilecte de reconfigurare a sinelui. Relatarile lui Alexandru sunt, de fapt, o ampla variatiune, in 50 de episoade, referitoare la pierderea memoriei: \u201e\u00cemi doream sa stau sa judec atent care sunt fiintele, notiunile, lucrurile cele mai importante pentru mine, sa le scriu, sa le adun, sa mi le explic, sa fac un fel de recapitulare, inainte de a trage linia\u201c (p. 199). Salvarea lui Alexandru vine din cuvinte. Drama sa nu e aceea de a se fi lasat pacalit de o himera dureroasa, ci neputinta de a se pronunta asupra trecutului, de a-si redefini existenta.
\nNostalgia casei nelocuite<\/strong>
\n\u201eUltima fotografie\u201c depaseste calificativul de \u201eroman de dragoste cu o nuanta usor exotica\u201c, cum sustine Horia G\u00e2rbea. E traseul interior al unui individ care, prins in chingile Istoriei o jumatate de secol, vrea sa-si exorcizeze frustrarile, temerile, obsesiile. Redus la tacere, victima a flagelului ideologiei comuniste, Alexandru sufera cu voluptate nostalgia unei case niciodata locuite: \u201eSunt pesimist si salvarea mea este aceasta calatorie\u201c (p. 150). Calatorind, nu incearca nici sa asimileze valori identitare colective, nici sa se integreze intr-o comunitate, ci, paradoxal, o forma de izolare, de exilare. Personajul t\u00e2njeste dupa singuratate, o doreste ca pe conditia sine qua non a reconstructiei personale: \u201eTrebuie sa fug de toti (…). Vreau sa traiesc apropierea de pam\u00e2nt in singuratate. Sa ma bucur cu disperare si cu putere de ultimul meu tarm. Sau de primul\u201c (p. 271).
\nNu in zadar Diana Anton, colega eroului din clasele primare si viitoarea sa amanta, vorbeste intr-unul din capitolele finale ale romanului \u201eIgnoranta\u201c (Milan Kundera). E cert, scopurile lui sunt vadit limitate la realitatea politica si sociala a anilor 1968, dar tocmai aici mitul
\nnietzschean isi reveleaza potentialitatile creatoare. Iar reintoarcerea devine, astfel, simbolul luptei identitare, al nevoii de dominare a propriilor infirmitati, al sinelui complet si contradictoriu: \u201eportretist, peisagist, betiv, curvar, nesimtit, bagacios, smecher, pasionat de fotografie. Eu sunt. All in one\u201c (p. 15). Aparatul de fotografiat, prelungire mecanica a fiintei inerte, nu il mai consoleaza, ci amplifica distorsiunea psihica. Abia c\u00e2nd Alexandru il arunca in mare, dupa disparitia Dianei la Cape Town, se anunta eterna reintoarcere: pentru ca m\u00e2ntuirea sa fie deplina, este nevoie ca omul sa-si exteriorizeze obsesiile. Ultima fotografie inceteaza sa echivaleze cu renuntarea, marc\u00e2nd un nou inceput, revenirea lui Alexandru in propria Itaca, pe insula la care visa din copilarie.
\nExorcizarea prin cuv\u00e2nt<\/strong>
\nNici iubirea, nici exotismul, nici marea, nici fotografia nu-l salveaza pe Alexandru, ci cuv\u00e2ntul. Erotismul, sexualitatea, la fel ca alcoolul, ii favorizeaza uitarea, o stimuleaza, dar nu sunt dec\u00e2t aventuri fecunde care-i completeaza panoplia de amintiri si-i pregatesc viata, nu o desav\u00e2rsesc. Singur cuv\u00e2ntul \u201eil intemeiaza\u201c si nu e anodin faptul ca lipseste tocmai acela care guverneaza totul. Niciunul dintre cele 50 de capitole ale \u201eUltimei fotografii\u201c nu e intitulat \u201eCalatorie\u201c, deoarece toate o reprezinta. Toate titlurile de capitole sunt substantive comune nearticulate. Ne aflam in fata unei teme cu variatiuni, dar nu variatiuni pe marginea imaginilor sau a amintirilor, ci a cuvintelor.
\nConfesiunea lui Alexandru Zaharia este un act liber si spontan. Ea nu se mai poate desav\u00e2rsi in absenta unui interlocutor care sa stimuleze rememorarea. Fidel modelului celor 1001 de nopti, eroul lui Bogdan Hrib isi gaseste si el o Seherazada moderna care, incetul cu incetul, devine un stimulent al nevoii de regasire a sinelui. Dezamagirea nu int\u00e2rzie sa apara: Diana se dovedeste a fi, de fapt, dublul sau feminin, o alta victima a flagelului Istoriei, un alt condamnat in cautarea exilului: \u00abOare de ce ma simt ca pe peronul unei gari, astept\u00e2nd un tren care ma va duce departe, pentru a nu mai reveni niciodata la locul de unde am plecat?\u00bb (p.109). Povestile ei nu sunt dec\u00e2t ecouri ale aceleiasi istorii, iar reiterarea impiedica uitarea. Metafora garii, un carrefour al disolutiei identitare, vine sa articuleze nevoia de substantialitate.
\nRitual fecund care face posibila interrelationarea, povestirea anunta, gradual, vindecarea personajului. \u201eUltima fotografie\u201c devine, astfel, un metaroman-marturie al purificarii prin scris: \u201eam vrut sa aleg 50 de substantive, am taiat, am adaugat, iar am taiat, p\u00e2na la urma am lasat-o balta (…) nu au o ordine, sunt puse la int\u00e2mplare: nunta, bastiment, disperare, insulta, capitalism… aici e o taietura, infectie, casnicie… sunt multe. Iau un stilou de pe birou. Adaug si aniversare. Si incep sa le numar din nou…\u201c (p. 200). Parcursul identitar al personajului, articulat treptat, dependent de dinamica actului verbal, prinde contur pe masura ce realitatea incepe sa-i satisfaca pretentiile. Singur Alexandru Zaharia isi percepe viata eterogen, discontinuu, isi imagineaza trecutul ca pe o etapa premergatoare, ostila, pesimista, dar necesara maturizarii: \u201eSi asa a inceput cealalta parte din viata mea. De aceea am folosit cuv\u00e2ntul speranta\u201c
\n(p. 288). Existenta lui poate fi definita in termeni de evolutie si revitalizare, traseul sau urmareste o trecere gradata dar sigura de la un pesimism funciar (\u201eAm vrut sa ma sinucid acum c\u00e2tiva ani\u201c) la increderea in \u201em\u00e2ntuire\u201c.
\nLibertatea eufonica, vecinatatea constanta a povestilor libertine si a reflectiei quasifilosofice, teama de autocenzura, explozia aproape impertinenta de erotism lipsit de alibi sentimental, fecunda inventie formala sunt tehnici care desav\u00e2rsesc proiectul literar al lui Bogdan Hrib, confirm\u00e2ndu-i virtuozitatile creatoare. Desi aparent fragmentara, disociata in 50 de momente autonome care converg spre un final apoteotic, confesiunea lui Alexandru Zaharia nu isi pierde nicic\u00e2nd din coerenta. Capitolele se succed complementar, altern\u00e2nd secventele scurte cu cele lungi, eclectice, sau imaginative p\u00e2na la onirism. Nimic in relatarile lui Alexandru nu este aleatoriu, chiar cuvintele carora personajul nu reuseste sa le asocieze imagini sau istorii ii anunta vindecarea, m\u00e2ntuirea: \u201ePort. Un cuv\u00e2nt minunat, rotund. Elegant. Cu litere frumoase, curbe si linii drepte. Doar patru litere. Minunat. Delirez. (…) Nu am nicio poveste cu porturi.(…) E refugiul pe care mi-l doresc. Singur. Pe uscat. Pe pam\u00e2nt\u201c (p. 272-273). Cartea reprezinta deopotriva un experiment literar si o experienta identitara sau, in termenii lui Michel de la Montaigne, \u201eune bigarrure\u201c, un hibrid savuros si coerent, chiar cinic si autoironic. Polifonia instituita in roman apeleaza si la ecouri interioare ale degringoladei. In viziunea lui Milan Kundera, ceea ce desav\u00e2rseste creatia muzicala sau romanesca este, pe l\u00e2nga arta contrapunctica sau cea a \u201edezgolirii radicale\u201c, o evidenta egalitate a vocilor. \u201eUltima fotografie\u201c indeplineste fidel toate aceste trei conditii.
\nIncisiv fara a-si pierde din consistenta, autoironic fara a se deconstrui, obsesiv fara a fi un ratat, Alexandru Zaharia este eroul unei savuroase reintoarceri in cavele spiritualitatii moderne, un Dionis maladiv care, gust\u00e2nd cu voluptate din apa Lethei, face posibil spectacolul entuziast al vietii.<\/p>\n

 <\/p>\n

 <\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Bogdan Hrib, Ultima fotografie, Bucuresti, Editura Cartea Rom\u00e2neasca, 2012   Uitarea e, poate, prima facultate a omului, cea mai savuroasa victorie, gloria int\u00e2rziata care-l desav\u00e2rseste si-l scapa de timp. La acest tip de salvare aspira Alexandru Zaharia, naratorul si eroul din \u201eUltima fotografie\u201c de Bogdan Hrib, o confesiune cinica si autoironica. Trezit din utopie, protagonistul… Cite\u0219te mai mult »Impotriva uitarii<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[],"class_list":["post-14628","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara"],"views":1217,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14628","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=14628"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14628\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=14628"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=14628"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=14628"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}