{"id":14486,"date":"2013-01-07T15:52:19","date_gmt":"2013-01-07T13:52:19","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=14486"},"modified":"2013-01-07T15:52:39","modified_gmt":"2013-01-07T13:52:39","slug":"un-traseu-biografic","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/un-traseu-biografic\/","title":{"rendered":"Un traseu biografic"},"content":{"rendered":"
\n

(de la Habsburgi la comunism)<\/strong><\/p>\n

 <\/p>\n

Petre Nemoianu, Amintiri,<\/em> Editura Artpress, Timisoara, 2012<\/strong><\/p>\n

 <\/p><\/blockquote>\n

Constantin Nemoianu a reeditat, sub titlul general \u201eAmintiri\u201c, patru din scrierile carturarului si omului politic banatean Petre Nemoianu. Nu-i, insa, un simplu gest de pietate familiala, caci memorialistica str\u00e2nsa aici are, dincolo de farmecul simplitatii evocative, un merit documentar ce trece mult dincolo de perimetrul biografic. Trei dintre titlurile incluse (\u201eAmintiri\u201c, \u201ePrizonier la rusi, rob la unguri\u201c si \u201eSchite si evocari\u201c, acestea, probabil, antologate) sunt reeditari (Petre Nemoianu le-a publicat intre razboaie, alaturi de multe alte carti si brosuri mai \u201etehnice\u201c), iar al patrulea \u2013 \u201eCalea fiilor satului\u201c \u2013 apare pentru prima oara, marturia fiind scrisa inainte ca Petre Nemoianu sa fie arestat si intemnitat (moare, de altfel, in inchisoare, la Aiud, in 1951, nereusind sa-si ispaseasca dec\u00e2t trei din cei cinci ani la care a fost condamnat). N-ar fi stricat sa se adauge acestora nici cele \u201eTrei luni la Moscova\u201c (aparute in 1945), in care, presupun, e relatata experienta lui de sef al misiunii trimise acolo pentru a incheia un tratat (primul tratat) comercial cu URSS. Primul volum beneficiaza de un cuv\u00e2nt inainte al lui Octavian Goga (cu care Nemoianu a fost prieten), in care poetul subliniaza identitatea aparte a propriei generatii (\u201egeneratia noastra\u201c, zice el, \u201ereprezinta o psihologie mai complexa\u201c dec\u00e2t a celor morti inainte de Primul Razboi \u2013 p. 15) si apreciaza impactul pe care-l vor avea amintirile de sub Habsburgi, mai ales pentru \u201enepriceputii cari se pomenesc suspin\u00e2nd prosteste ca era mai bine subt unguri\u201c (p. 16). (Erau, deci, si din aceia \u2013 cum sunt azi nostalgici dupa comunism \u2013 printre dezamagitii vremii; oarece dezamagire se simte uneori si la memorialist, dar nu dupa vremurile imperiale, ci dupa idealismul de dinaintea unirii). Pentru cei de acest soi, pentru \u201enepriceputi\u201c adica, amintirile lui Nemoianu, zice Goga, vor servi \u201ela o rectificare de constiinta\u201c. Cu austriecii propriu-zisi Petre Nemoianu nu prea are treaba; cu ungurii are el ce are \u2013 si pe buna dreptate, caci acestia administrau Transilvania si Banatul si de ei s-a lovit tot mereu. Evocarile copilariei au, fireste, nostalgie, dar sunt in nota realista, fara tapaj samanatorist. Ba chiar cu destula ironie\u2026 comprehensiva. Primul din toata istoria familiei care merge la scoala, nici el nu merge cu tragere de inima, caci scoala de atunci era \u201eun loc de cumplit supliciu pentru cei ce se hotarau sa-i calce pragul\u201c, iar dintre metodele educative se aplica una singura: \u201ebataia cea mai crunta\u201c. Nu-i de mirare ca \u201ela scoala confesionala din Petrila nu se adunau in fiecare dimineata roiuri de copii, ci p\u00e2lcuri de parinti cu copiii in spate, cari strajuiau la usa salii de invatam\u00e2nt p\u00e2na c\u00e2nd aparea invatatorul, caci altfel scolarii o apucau incotro vedeau cu cei doi ochi\u201c (p. 23). Nici alte pedepse nu erau cu mult mai prejos, caci, \u201edaca se int\u00e2mpla (…) sa scrii gresit, invatatorul iti baga in gura fila scrisa cu o cerneala mizerabila si trebuia sa o sugi uneori c\u00e2te un ceas, doua\u201c (p. 24). Oric\u00e2t de dure, metodele nu prea dadeau rezultate, caci, mutat la scoala de stat din Biserica Alba, e silit s-o ia aproape de la capat (trei ani la scoala confesionala abia fac aici unul). Maghiara in care se preda la scolile de stat se prinde greu de el (dar p\u00e2na la urma tot se prinde; avea usurinta la invatatul limbilor straine, asa ca din prizonierat se va alege si cu rusa). Tatal e foarte decis in privinta studiilor si foarte pornit sa-si faca copiii \u201edomni\u201c, dar si foarte \u201ecumpatat\u201c cu banii de buzunar. Era, altminteri, un om respectat in sat, propus mereu de primar (dar a refuzat de fiecare data, macar ca \u201elegea administrativa ungara pedepsea pe cetateanul care nu voia sa primeasca aceasta sarcina\u201c) (p. 44). Doar cu amenda, insa, si si aia neplatita, caci erau destui candidati. Educatia \u201epatriotica\u201c de la liceu se facea cu s\u00e2rg si cu foc; de c\u00e2te ori nu stia lectia la istorie (a Ungariei, fireste), profesorul il intreba daca nu cumva are si el de g\u00e2nd \u201esa-si spele m\u00e2inile in s\u00e2nge unguresc, ca Avram Iancu\u201c. Asa a aflat Petre Nemoianu de Avram Iancu. Nici la universitate lucrurile nu se inmoaie, caci, \u201edaca in licee sovinismul se practica cu scop preventiv, in universitati el avea un caracter represiv\u201c (p. 48). Unul dintre profesori din principiu nu le dadea \u201evalahilor\u201c nota cuvenita, ci totdeauna dijmuita etnic. Cu at\u00e2t mai mult va simti tenacitatea si vehementa \u201esovinismului\u201c unguresc in razboi, in calitate caporal, apoi de cadet in Regimentul \u201ePapa Lapte\u201c din Caransebes. Razboiul lui Petre Nemoianu nu-i cu vitejii si strategii; e mai degraba o deruta generala, tragica si absurda deopotriva. Dupa c\u00e2teva luni, e si luat prizonier si trimis intr-un lagar siberian, la Krasnojarsk. Pe rusi nu-i vorbeste de rau, iar scena caderii in prizonierat seamana cu cea din \u201eMitrea Cocor\u201c, prima grija a rusilor fiind salvarea ranitilor (p. 91). Scenele din viata de lagar sunt \u201eobiective\u201c, fara resentimente \u2013 afara de cele privitoare la unguri, care au transformat lagarul intr-o \u201eUngarie de pe Enisei\u201c (\u201eA nu te considera ungur la Krasnojarsk era egal cu a te declara in afara de lege\u201c, noteaza Nemoianu). Solidaritatea in r\u00e2ndurile armatei imperiale austriece e insa ca si inexistenta; bunaoara, ca sa-si asigure lor mai mult confort, ofiterii \u201ei-au degradat\u201c pe cadeti, determin\u00e2ndu-i pe rusi sa-i trimita intre soldati (desi acesta era primul grad ofiteresc; le va fi recunoscut prin proces si le va fi platita, retroactiv, solda cuvenita). Asta in vreme ce turcii prizonieri \u201eprocedau invers, avans\u00e2nd pe fiecare sergent mai rasarit la rangul de ofiter, int\u00e2i pentru a-i face lui insusi o situatie mai buna si al doilea, pentru a-si creia fonduri chiar cu ajutorul rusilor\u201c
\n(p. 107) (prizonierii aveau solda, dupa rang, achitata punctual de rusi). Dupa doi ani de lagar (declarat, acasa, mort), Petre Nemoianu se inroleaza insa voluntar in armata rom\u00e2na, alaturi de mai toti camarazii sai \u201evalahi\u201c.
\nCariera interbelica de avocat, dupa cum ne spune nota biografica de pe coperta, se intretaie cu cea politico-administrativa; a fost numit prefect de Caras-Severin (1920-1921), a fost deputat in legislatura 1926-1927, subsecretar de stat in c\u00e2teva r\u00e2nduri la agricultura, iar in 1944 \u2013 c\u00e2teva luni \u2013 ministru al Agriculturii. E calitatea pentru care va fi arestat si condamnat. In asteptarea procesului isi scrie ultima sa marturie \u2013 \u201eCalea fiilor satului\u201c, in buna parte un examen al propriei vieti pentru a-si lamuri singur daca e vinovat sau nu. Tonul amintirilor nu se schimba, ram\u00e2ne la fel de sobru, echilibrat, fara nimic patetic. Probabil nici nu credea ca va fi condamnat, caci \u201epovestirile\u201c sunt chiar degajate. \u201eAnaliza\u201c se intinde si asupra realitatilor Rom\u00e2niei interbelice, cu observatii destul de amare, concentrate intr-o gluma de secui: \u201eun secui scriind rudelor sale la Budapesta le vesteste ca, in Ardeal, nu s-a schimbat mai nimic: in locul ungurilor au venit rom\u00e2nii (din Vechiul Regat), iar valahii (rom\u00e2nii localnici) tot valahi au ramas\u201c (p. 282). El insusi, analiz\u00e2nd situatia provinciilor alipite, e silit a recunoaste ca unirea a fost in buna parte un fel de colonizare, caci \u201efinanta liberala a privit Ardealul si Banatul din punct de vedere al exploatarii pur capitaliste\u201c, \u201ede elementul rom\u00e2nesc\u201c av\u00e2nd \u201enevoie\u201c doar \u201epentru fatada\u201c (idem). Cu umor abatut isi contempla propria situatie de \u201ebanuit\u201c: \u201eam inceput sa ma bucur de o publicitate cresc\u00e2nda si de o avansare in ierarhia economica si sociala cum nici nu visasem. Cele doua iugare de pam\u00e2nt ale mele din dealurile Petrilei (…) se transformara peste noapte in intinse mosii; si ca pretinsa mea bogatie sa fie scoasa si mai mult in evidenta, mi se atribui si calitatea de mare exportator\u201c (p. 297). Biografia schitata aici e, fireste, si o pledoarie. Dar, desigur, inutila. In 1949 e condamnat, iar in 1951 moare in inchisoare. Nota finala a editorului mentioneaza ca a ramas condamnat si azi. Amintirile si marturiile lui Petre Nemoianu inchid un destin care incepe sub Habsburgi si se incheie intr-o inchisoare comunista. E, intr-un fel, un destin de generatie, caci mai toata generatia Marii Uniri il parcurge cam in aceleasi etape.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

(de la Habsburgi la comunism)   Petre Nemoianu, Amintiri, Editura Artpress, Timisoara, 2012   Constantin Nemoianu a reeditat, sub titlul general \u201eAmintiri\u201c, patru din scrierile carturarului si omului politic banatean Petre Nemoianu. Nu-i, insa, un simplu gest de pietate familiala, caci memorialistica str\u00e2nsa aici are, dincolo de farmecul simplitatii evocative, un merit documentar ce trece… Cite\u0219te mai mult »Un traseu biografic<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[3321,8556],"class_list":["post-14486","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-amintiri","tag-petre-nemoianu"],"views":1608,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14486","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=14486"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14486\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=14486"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=14486"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=14486"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}