Eram de vreo c\u00e2tiva ani \u00een Olanda, c\u00e2nd am gasit un loc de munca \u00eentr-un institut de cercetari \u00een problemele emigrantilor. Directorul institutului m-a prezentat \u00een prima zi colectivului si m-a condus spre biroul \u00een care urma sa lucrez. \u00cen \u00eencapere mai erau doua cercetatoare. Studiasera sociologia la Amsterdam. Dar erau din Aruba si Surinam, parti ale fostului Regat al Olandei.
\nM-am asezat la birou si mi-am deschis computerul. Cele doua femei au \u00eenceput sa vorbeasca \u00eentre ele. Vorbeau \u00eentr-o limba pe care n-o cunosteam, nu era olandeza. Ciulindu-mi \u00eensa urechile, am \u00eenceput sa disting cuvintele. Cu un mic efort, \u00eentelegeam ce vorbeau: ce-o fi si cu femeia asta, de unde o fi venit ea, oare cu ce proiect a fost angajata, pentru c\u00e2t timp?
\nM-am ridicat de pe scaun si le-am spus, \u00eencurcata:
\n\u201eTrebuie sa va rog ceva. Daca vreti sa vorbiti despre mine, va sfatuiesc sa ma anuntati, sa ies pe coridor. Fiindca nu stiu cum se face, dar \u00eenteleg tot\u201c.
\nUimirea lor, ca si a mea de altfel, a fost imensa. Femeile vorbeau Papiamento, o limba din zona lor, caraibeana. Si limba papiamento are ca fond principal de cuvinte limba spaniola. Deci e o limba latina.
\nNe-am descoperit, cum-necum, din primul sfert de ora, \u00eenrudite. Prin limbaj. Prin profesie. Prin soarta noastra comuna, de emigrante. Paradoxal, m-am simtit datorita lor acasa, c\u00e2t am lucrat \u00een acel institut. \u201eAcasa\u201c, desi eu nu stiusem p\u00e2na atunci ca exista pe lume o limba papiamento si ele nu stiusera ca limba rom\u00e2na are un fond de cuvinte latin.
\n\u00cent\u00e2mplarea m-a facut \u00eensa sa umblu cu ochii deschisi prin lume. Sa nu ma mai mir niciodata c\u00e2nd oameni din alte parti ale globului nu stiu care e capitala Rom\u00e2niei, lucru care, datorita spiritului nostru euro-provincial, ne umple de m\u00e2nie. M-am \u00eentrebat atunci daca eu stiam care e capitala Surinamului, desi viata ma adusese \u00een situatia de a trai \u00een jurul meu cu jumatate din aceasta tara, transmutata de pe coastele continentului Latino-American \u00een fosta \u201epatrie\u201c colonizatoare. Si am ajuns la concluzia ca nu stiam. Ca nu \u00eenvatasem niciodata despre Paramaribo, cu toata faima scolii noastre de cultura europeana, de care eram at\u00e2t de m\u00e2ndri.
\nPe parcursul anilor am mai avut parte de multe asemenea \u00eent\u00e2mplari. Care m-au \u00eenvatat sa ma raportez la lume dintr-o alta perspectiva, situ\u00e2ndu-ma nu \u00een centrul ei, asa cum suntem \u00een general tentati s-o facem, ci \u00eentr-un context, un cadru zonal mai larg. Care ne ajuta sa \u00eentelegem lumea si\u2026 sa ne \u00eentelegem.<\/p>\n
Tot \u00een anii petrecuti \u00een Olanda, am lucrat la un moment dat ca voluntara \u00eentr-o asociatie pentru sprijinirea artistilor emigranti. \u00centr-o zi am primit un telefon de la seful grupului. Un olandez minunat, asa cum multi sunt printre ei, cu vederi largi, departe de spiritul mercantil al epocii si al locului, depasindu-si conditia de intelectuali ai unei anumite culturi. Cetateni ai lumii. \u00cei port o amintire extrem de frumoasa acelui Henk, cu vesnica lui naframa palestiniana, cu franjuri, \u00een jurul g\u00e2tului, cu traiul de pe o zi pe alta, cu o putere de munca c\u00e2t pentru zece. Organiz\u00e2nd expozitii ale artistilor emigranti, caut\u00e2nd spatii pentru grupuri teatrale formate ad-hoc, umbl\u00e2nd sa gaseasca niste cratiti, o saltea veche si c\u00e2teva haine de iarna, pentru o familie de scriitori deabia popositi dintr-o tara africana. Pe l\u00e2nga imensul rau care a \u00eensemnat pentru omenire colonialismul, trebuie sa recunosc ca, fara sa vrea, ba chiar \u00eempotriva spiritului lui de stap\u00e2n-sclav, el a nascut, \u00een numar extem de restr\u00e2ns, desigur, si acest tip de intelectual. I-a scapat printre degete.
\n\u201eAm nevoie de tine\u201c, mi-a spus Henk la telefon. Si mi-a povestit ca sosise de c\u00e2teva zile \u00een Olanda, ajutata de Amnesty International, o arhitecta din Buenos Aires. Organizatia o scosese din \u00eenchisoare si o depusese pe aeroportul din Schiphol, Amsterdam. Urma sa \u00eei fie eliberat si barbatul. Fusesera arestati \u00een perioada Juntei, ridicati \u00een aceeasi zi de la Facultatea de Arhiectura unde erau profesori, \u00eempreuna cu toti studentii din atelierul lor.
\nMarta Gonzales fusese preluata de organizatia noastra. Si, prin serviciile sociale, i se oferise o locuinta si un ajutor financiar. Dar, m-a facut Henk atenta, pare un om terminat. Sufera de izolare, nu poate sa comunice cu nimeni, este \u00eenchisa \u00een durerea ei.
\n\u201eDu-te p\u00e2na acolo. Nu stiu de ce, dar am impresia ca o sa stii sa te apropii de ea. Cu tine o sa vrea sa vorbeasca. Si \u00eei va face bine. Are nevoie de asta\u201c.
\nMarta primise locuinta \u00eentr-o zona \u00een care se mai faceau \u00eenca lucrari de asanare. Pam\u00e2nturi scoase din apa. Pe care se construise un orasel pe piloni. Curat. Modern. Civilizat. Doar ca nimeni nu vroia sa locuiasca \u00een el. Autohtonii evitau locurile proaspat asanate. Batr\u00e2nii vorbeau chiar de un \u201eduh al apelor\u201c, de puterea mlastinii de a te \u00eenr\u00e2uri. Tinerii \u00eesi doreau pam\u00e2nt sub picioare pentru copiii lor, se fereau de orasele pe beton. Aparamentele noi, goale \u00een buna masura, erau astfel repartizate, prin serviciile sociale, emigrantilor. Si autohtonilor proaspat iesiti de la puscarie, care nu mai aveau camin.
\nNu o cunosteam pe Marta Gonzales. Auzisem de la Henk de sosirea ei. De vazut, nu ne vazusem \u00eensa. Dupa cum nu cunosteam nici locul \u00een care trebuia sa ajung pentru a o \u00eent\u00e2lni.
\nI-m dat un telefon. Ne-am fixat o zi si o ora. I-am cerut adresa.
\n\u201eN-o sa te descurci printre blocurile astea, pe aleile astea de beton, care duc \u00een toate partile. Te astept la autobuz. Statia terminus. Iei masina din gara centrala, din Amsterdam\u201c.
\nSoarta mea a fost \u00eensa sa ma nasc \u00een Balcani. Si-am t\u00e2r\u00e2t dupa mine Balcanii prin toata lumea. Inclusiv simtul total abolit al punctualitatii, lucru pentru care am suferit nu de putine ori. Deci, la plecarea de acasa, spre statia de la gara din Amsterdam, am \u00eencurcat ceva. Ori am plecat mai t\u00e2rziu, nesocotind bine distantele. Am \u00eent\u00e2rziat. Am pierdut masina din Amsterdam. Urmatoarea era peste trei sferturi de ora. Am sunat la telefonul fix al Martei. Nu raspundea nimeni. Probabil plecase spre centru, la capatul de autobuz unde avea sa m-astepte. M-am urcat \u00een masina cu o \u00eent\u00e2rziere considerabila. Nici durata drumului nu o socotisem ca lumea. Masina facea mai mult de o ora. \u00cencepuse sa ploua ur\u00e2cios. Nu se mai vedea la un pas. Pe masura ce ne apropiam de tarm, se st\u00e2rnise si v\u00e2ntul. La cobor\u00e2rea din autobuz, m-a izbit ceata. Nu se mai distingea nimic \u00een jur. Si, totusi, \u00een semi\u00eentuneric, am zarit pe banca din statie o mog\u00e2ldeata. S-a ridicat c\u00e2nd am cobor\u00e2t, singura calatoare din autobus. A venit spre mine. Leorca de ploaie, \u00eenghetata de frig.
\n\u201eMarta, i-am spus, nu am cuvinte sa ma scuz pentru aceasta \u00eent\u00e2rziere\u201c
\n\u201eDraga, m-a oprit ea, atunci c\u00e2nd doua latinos se \u00eent\u00e2lnesc, una din Buenos Aires si alta din Rom\u00e2nia, ce importanta mai are o ora si jumatate?\u201c
\nAm \u00eenteles cu acel prilej c\u00e3 sunt, pentru o buna parte a acestui glob, o latinos. Nu apucasem sa constientizez niciodata acest lucru. Am \u00eenvatat ca fac parte dintr-un grup mult mai mare dec\u00e2t cel european, constatare care m-a facut sa ma simt bogata.
\nCu Marta Gonzales m-am simtit legata pe viata. Dupa o vreme, dupa ce a reusit sa-si \u00eenvinga depresia, ni s-a alaturat. A lucrat si ea alaturi de Henk, voluntara. Un timp pe care probabil nici unii dintre noi n-o sa-l uitam vreodata. Ne depaseam granitele identitare, descopeream ca ele sunt de fapt, la nivel planetar, flexibile. Eram noi \u00eensine, dar ajungeam sa \u00eentelegem ca suntem mai mult dec\u00e2t stiusem de-acasa ca suntem. Eram rom\u00e2nca. \u00censa puteam sa comunic cu fetele din Aruba. Eram, pentru Marta Gonzales, ca si ea, o latinos. Si-mi doream sa devin asemenea lui Henk. Care stia la orice ora din zi si din noapte ce se \u00eent\u00e2mpla pe glob. Cu care puteai sa discuti \u00een amanunt \u00een orice clipa ce se \u00eent\u00e2mpla \u00een lume, desi el locuita \u00eentr-un cartier saracacios din Amstel-Zuid. Si era olandez p\u00e2na \u00een maduva oaselor.<\/p>\n
\u00centr-o zi, \u00eentr-o piata din Cape Town, \u00een Africa de Sud, i-am spus ceva fetei mele, \u00een limba greaca, limba actualei mele tari de emigratie. O negresa a sarit ca fripta din fata tarabei ei, unde vindea minunatii de tot felul, confectionate din rafie. Ne-a luat \u00een brate, mare, grasa, calda si iubitoare. Ne-a pupat, r\u00eez\u00eend cu toti dintii ei sc\u00e2nteietori si perfecti. Ne-a batut pe spate. \u00cen jurul nostru s-a adunat lume. Ne pupau si altii, neput\u00e2nd sa reziste la exuberanta femeii. Care nu spunea nimic altceva dec\u00e2t parakalo, parakalo. Si ne pupa din nou. Dupa ce ne-am \u00eenvins stupoarea, am \u00eencercat sa \u00eentelegem despre ce era vorba. Mare le-a fost bucuria, c\u00e2nd au realizat ca puteau sa comunice cu noi si \u00een afrikaans. Eram olandeze, \u00eentelegeam limba lor. Vorbeam deci si noi, mai mult sau mai putin afrikaans, care nu este nimic altceva dec\u00e2t un dialect al olandezei, \u00eenstap\u00e2nita acolo \u00een vremea coloniala. Eram deci o rom\u00e2nca, ceeea ce ei nu stiau. Dar eram si o olandeza, cu care ei puteau sa vorbeasca cursiv.
\nCe se-nt\u00e2mpla \u00eensa atunci cu greaca? Si de ce at\u00e2ta parakalo pe negresa stralucitoare de fericire?
\nNe-a explicat printre pupaturi. Locuise o vreme \u00een Zimbagwe. Si acolo se \u00eemprietenise cu o familie de greci. Sunt multi greci \u00een Zimbagwe, am aflat de la ea. Muncitori, care au emigrat acolo \u00een perioada dictaturii. Sunt adaptati, africani, au familii, au case. Si sunt oameni foarte de treaba. Copiii ei, ne-a povestit negresa din Africa de Sud, s-au jucat cu copiii grecilor \u00een Zimbagwe. De la ei \u00eenvatase ea c\u00e2teva cuvinte. Kalimera. Si parakalo.
\nIata deci ca ma uneau fire nebanuite cu negrii din Cape Town, care lucrasera \u00een Zimbagwe. Si ei, la r\u00e2ndul lor, erau uniti cu grecii mei din timpul Juntei, care emigrasera pe pam\u00e2nturile africane. Aveam adica ce sa ne spunem, despre unii si despre altii, ca \u00eentr-o familie mare, \u00een care \u00eeti \u00eentrebi comeseanul: dar varul Pandele, ce vesti mai ai de la el?\u201c<\/p>\n
Ma plimb pentru c\u00e2teva zile prin Bucurestiul meu. Strabat bulevardele unde, neconditionat, sunt cel mai \u201eacasa\u201c pe lume. Si \u00eencerc sa \u00eenteleg ce se \u00eent\u00e2mpla cu noi, cei care am emigrat. De ce suntem aceeasi rom\u00e2ni, ca si cei din tara. Si de ce suntem totusi altfel. \u00cemi spun mie povesti, memor\u00e2ndu-mi biografia. Doar-doar am sa ajung sa \u00eenteleg vreodata.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Eram de vreo c\u00e2tiva ani \u00een Olanda, c\u00e2nd am gasit un loc de munca \u00eentr-un institut de cercetari \u00een problemele emigrantilor. Directorul institutului m-a prezentat \u00een prima zi colectivului si m-a condus spre biroul \u00een care urma sa lucrez. \u00cen \u00eencapere mai erau doua cercetatoare. Studiasera sociologia la Amsterdam. Dar erau din Aruba si Surinam,… Cite\u0219te mai mult »Limba Papiamento<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[8503],"class_list":["post-14256","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic","tag-limba-papiamento"],"views":2587,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14256","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=14256"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/14256\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=14256"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=14256"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=14256"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}