Pe urmele lui Jean-Christophe Piffaut, investigam in episodul precedent istoria compozitiei terenului de tenis. Aminteam de suprematia gazonului britanic, de experimentul numit \u201enisip pe plaja\u201c, de nasterea complexului tenisistic pe langa marile hoteluri din statiunile balneare sau de munte.
\nDar oare cand si cum s-a produs aparitia terenului din zgura? Ei bine, raspunzator de aceasta inventie pare sa fie William Renshaw, un englez cu un destin de poveste. El a fost o legenda a turneului de tenis de la Wimbledon, omul care a castigat de sapte ori celebra competitie. Dupa ce a renuntat sa mai ia parte la turnee, englezul s-a ingrijit de o cariera de profesor intr-ale sportului alb. In aceasta calitate, el a primit un angajament ferm si promitator din partea conducerii hotelului Beau Site din Cannes. Terenul pe care a dat lectii a fost la inceput, conform traditiei, unul din gazon. Toate bune si frumoase, doar ca iarba din sudul Frantei, arsa de soarele deosebit de intens, mangaiata de aerul exagerat de iodat al Mediteranei si tocita de incaltarile tenismanilor, s-a distrus rapid, facand practic imposibila continuarea activitatii sale de antrenorat in conditii macar decente. In loc de verdele crud al gazonului, terenul pe care antrena Renshaw avea acum o stranie culoare alb-galbuie, liniile de tusa confundandu-se cu restul suprafetei de joc.
\nProfesorul englez a studiat imprejurimile si a decis sa salveze baza sportiva a marelui hotel Beau Site. Undeva, in localitatea Vallauris, acolo unde in proximitate exista o intreprindere ce producea caramizi si materiale de constructie, a aflat solutia salutara. El are ideea de a pisa resturile de caramizi, obtinand astfel un fel de praf zgrunturos si de granulatie fina, de culoare rosie, cu care a \u201etapetat\u201c terenul de la Cannes. Practic, asa s-a nascut celebra terre battue, \u201ezgura rosie\u201c europeana, pe care se disputa turneul de Mare Slem de la Roland Garros, plus numeroase alte competitii, mai mici sau mai mari. Si sa nu uitam ca US Open s-a jucat intre 1975 si 1977 tot pe zgura, ce-i drept, pe har-tru-ul american, o zgura cu granulatie mai fina si mai dura, de culoare negru-verzuie.
\nTrebuie spus insa ca zgura cea mai buna este cea de la Roland Garros. Ma refer la zgura europeana, acea zgura pe care Charles Bouhana, mare specialist in suprafete si terenuri sportive, a inventat-o si abilitat-o ca demna sa sustina un meci de tenis exact pentru finala pariziana a Cupei Davis din 1928, disputata intre \u201emuschetarii\u201c francezi si echipa ianchee condusa de Bill Tilden. De fapt, zgura pariziana nu este altceva decat un amestec de materiale si proceduri care trebuie respectat pana la milimetru si gram. Intai, sol din taluz acoperit cu o pelicula din pietris calculata ca grosime. Argila si nisipul sunt repudiate cu darzenie. Pe urma, un strat gros de arsura de carbune de cincisprezece pana la douazeci de centimetri, apoi un strat de calcar din carierele de la Oise. In sfarsit, frumoasa si faimoasa culoare rosie, un praf obtinut din caramida pisata. Aceasta este reteta si ea nu a evoluat catusi de putin din 1928 pana astazi, dupa cum celebritatea Roland Garrosului in calitate de cel mai bun teren de zgura al lumii a ramas nestirbita.
\nDespre suprafetele mai rapide, in episodul urmator.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"