{"id":13987,"date":"2012-11-22T13:16:31","date_gmt":"2012-11-22T11:16:31","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=13987"},"modified":"2012-11-22T13:16:49","modified_gmt":"2012-11-22T11:16:49","slug":"dosar-boris-buden","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/dosar-boris-buden\/","title":{"rendered":"Dosar: Boris Buden"},"content":{"rendered":"

Boris Buden, Zona de trecere. Despre sf\u00e2rsitul postcomunismului,<\/em> traducere de <\/strong>
\nMaria-Magdalena Anghelescu, prefata de Costi Rogozanu, Tact, Cluj-Napoca, 2012<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

 <\/p>\n

Copii, calugari si muzee<\/strong><\/p>\n

ALEX. CISTELECAN<\/strong><\/p>\n

Alaturi de Slavoj Zizek si Boris Groys, Boris Buden este unul din foarte putinii intelectuali contemporani est-europeni care au reusit sa patrunda \u00een circulatia internationala a ideilor si sa se stabileasca acolo ca un nume de referinta. Doua circumstante oarecum corelate ar putea explica penuria actuala de astfel de intelectuali est-europeni \u201ede talie mondiala\u201c: mai \u00eent\u00e2i, un context istoric si politic \u00een care Estul, dupa ce a constituit, vreme de aproape un secol, una din obsesiile majore si neclintite ale strategiilor politice si opiniei publice internationale, a intrat rapid \u00eentr-un regim de quasi irelevanta, odata cu revolutiile din 89 si conformarea sa spontana la consensul planetar al post-istoriei liberale. \u00cen al doilea r\u00e2nd, e vorba de c\u00f4t\u00e9-ul intelectual si institutional al acestei evolutii, si care a facut ca marea majoritate a autorilor est-europeni sa-si fi vazut pozitia anti-comunista si pro-democrata\u00a0 \u2013 sincera sau interesata, nu conteaza \u2013 \u00eenghitita \u00eentr-un ocean nesf\u00e2rsit de pozitii similare, \u00een care tocmai succesul institutional garantat al acestui tip de discurs \u00eei stirbea orice posibila urma de originalitate sau relevanta ideatica. Ceea ce-i uneste pe cei trei autori de mai sus e tocmai pozitionarea lor \u00een contra acestui curent general. Mai mult, e \u00eencercarea de a g\u00e2ndi \u201etranzitia post-comunista\u201c dincolo de schemele teleologice gata facute \u00een care a fost rapid \u00eempachetata, ca simpla trecere de la tar\u00e2mul opresiunii totalitare la libertatea democratica si ca o \u00eencheiere fericita a unei paranteze istorice de o barbarie inexplicabila.
\nO \u00eencercare, asadar, de a reg\u00e2ndi istoria noastra recenta si naratiunea ei oficiala care, \u00een m\u00e2inile lui Boris Buden cel din \u201eZona de trecere. Despre sf\u00e2rsitul postcomunismului\u201c, reuseste de minune. Textul cartii ar putea fi \u00eempartit \u00een trei leitmotive, copii, calugari si muzee, sau, mai tehnic spus, despre strategia ideologica de infantilizare a unui \u00eentreg subcontinent, despre resurgenta religiei \u00een spatiul public postsecularizat si despre politica apolitica a memoriei si memorializarii.
\nCopii<\/strong>
\nBuden \u00eesi \u00eencepe cartea revizit\u00e2nd momentul revolutiilor din 1989 din perspectiva unui moment similar \u2013 revolutia franceza din 1789 \u2013 si a interpretarii pe care Kant a oferit-o acestui eveniment. Dupa cum se stie, pentru Kant, revolutia franceza a reprezentat dovada vie si palpabila a existentei unui progres al spiritului uman, \u00eensa nu at\u00e2t prin desfasurarea efectiva a evenimentelor (al caror impuls radical iacobin a fost rapid compromis \u00een reactiunea termidoriana), c\u00e2t prin valul de entuziasm general pe care acestea l-au generat. Astfel, adevarul revolutiei franceze trebuia citit, pentru filosoful german, nu \u00een evenimentele \u00eensele, ci \u00een receptarea lor. La prima vedere, acelasi lucru pare sa fie valabil si pentru revolutiile din 1989, unde, \u00een ciuda desfasurarii destul de \u00eenc\u00e2lcite a evenimentelor, entuziasmul cu care au fost receptate a fost unul universal (i.e. occidental) si fara rezerve. Dar paralelismul se opreste aici, iar diferentele care complica simetria comparativa devin mai importante dec\u00e2t asemanarile. Daca \u00een 1789 entuziasmul general era declansat de posibilitatea \u2013 revelata de revolutia franceza \u2013 unui progres al umanitatii, \u00een 1989 entuziasmul receptarii a avut mai degraba de-a face cu o brusca si nesperata relegitimare a statu quo-ului liberal occidental. \u201eCeea ce i-a entuziasmat at\u00e2t de mult pe oamenii din Vest a fost o fascinatie asumata neconditionat de actorii est-europeni \u00een raport cu democratia occidentala, credinta lor naiva \u00een ea, credinta oarba, cum s-ar spune\u201c. Democratiile occidentale, puternic contestate la ele acasa din 68 \u00eencoace, serios compromise de politicile neoliberale promovate de cuplul Reagan & Tatcher, \u00eesi regaseau, astfel, \u00een 1989, o stralucire si o forta de atractie la care nu mai sperau demult. \u00censa aceasta codificare a evenimentelor din 1989 \u00een termeni de regasire a democratiei si re\u00eentoarcere \u00een s\u00e2nul familiei occidentale a avut un efect de bumerang chiar asupra popoarelor din Estul Europei. Reformul\u00e2nd apelul esticilor \u201enici un socialism fara democratie\u201c \u00een imperativul \u201enici o democratie fara capitalism\u201c, occidentalii au trecut din postura de spectatori pasivi ai acestui eveniment istoric epocal la cea de adevarati \u00eenvingatori, \u00een acelasi timp \u00een care esticii \u00eensisi erau concediati din rolul de actori istorici maturi si plasati \u00een postura, simpatica dar problematica, de copii naivi. Cum se explica aceasta combinatie improbabila de entuziasm (\u00een Vest) si naivitate (\u00een Est), \u201ecum de aceasta naivitate atribuita actorilor le provoaca un entuziasm spectatorilor? Poti fi \u00eenduiosat de naivitatea celorlalti sau se poate sa-ti fie mila de ei, dar sa te lasi entuziasmat de asta pare destul de ciudat. Exista, \u00eensa, un caz \u00een care naivitatea celorlalti ne provoaca aproape \u00eentotdeauna entuziasmul. Si anume atunci c\u00e2nd acestia sunt copiii altora. Astfel, chiar limbajul postcomunismului tradeaza un paradox care trimite la cel mai mare scandal din istoria recenta: niste oameni care, \u00een revolutiile democratice din 1989\/1990, si-au dovedit tocmai maturitatea politica, au devenit peste noapte copii!\u201c. Cu alte cuvinte, \u00eentre est si vest se stabileste rapid un raport pedagogic, \u00een care sperantele frumoase, dar naive ale esticilor trebuie temperate si supuse constr\u00e2ngerilor economice ale democratiei liberale, ajustate structural la realitate. Abia acest raport pedagogic poate legitima relatia de dominatie stabilita imediat dupa 1989 \u00eentre Vest si Est si rasturnarea brusca a rolurilor de pasiv si activ din acest cuplu. Si iata cum, \u00een doi timpi si trei miscari, est-europenii se regasesc, dupa cele 15 minute de glorie de pe scena istoriei, distribuiti \u00eentr-un scenariu ce seamana leit cu cel din care tocmai credeau ca ies: \u201e\u00abcopiii comunismului\u00bb ram\u00e2n ce-au fost si odinioara, adica marionete \u00eentr-un proces istoric care nu depinde de vointa lor, care-ar trebui sa-i t\u00e2rasca dupa el spre un viitor mai bun. Aceasta forma ciudata de viata sociala numita \u00abtrecere\u00bb le este perfect cunoscuta. Se stie ca asa-numitul socialism real nu era nimic altceva dec\u00e2t un fel de societate a trecerii de la capitalism la comunism. O faza de trecere a fost \u00eenlocuita, deci, de o alta\u201c.
\nCalugari<\/strong>
\nRe\u00eentoarcerea triumfala a religiei \u00een spatiul public postcomunist este analizata de Buden din perspectiva dezbaterii pe marginea postsecularizarii dintre Rawls si Habermas. Confruntati cu o serie de fenomene tot mai pregnante care demonstreaza imposibilitatea reducerii fenomenului religios si, deci, caracterul post-iluminist si post-secular al lumii noastre, cei doi parinti ai liberalismului contemporan au \u00eencercat, dupa cum se stie, sa fixeze macar niste reguli modeste, de bun simt, de convietuire a religiei cu spatiul democratic. O serie de reguli care pretind, din partea fiorului religios, obligatia de a fi tradus \u00een termeni de public reason atunci c\u00e2nd \u00eencearca, asa cum se \u00eent\u00e2mpla astazi, sa iasa din spatiul privat \u00een cel public. Altfel spus, conform lui Rawls si Habermas (al caror consens e mult mai substantial dec\u00e2t diferentele lor de opinie pe aceasta tema), cetatenii religiosi au dreptul, desigur, sa participe la viata publica, dar numai \u00een masura \u00een care \u00eesi traduc doleantele si principiile \u00eentr-un limbaj public, ce uzeaza de argumente deschise, rationale. Buden verifica aplicabilitatea acestui principiu liberal la fenomenul religios postcomunist, \u00eencerc\u00e2nd sa afle sub ce forma de public reason ar putea fi traduse si situate o serie de figuri si lucrari de mare succes din Estul european, cum ar fi asa-numitul Arsenie Monahul si cartea sa \u201e\u00centre Dumnezeu si rock’n roll\u201c (1). Rezultatul e, evident, rizibil, si el demonstreaza ca iluzia lui Habermas si Rawls, a unei integrari pasnice si fara frictiuni a religiei \u00een cadrul liberal-democratic, este imposibila (2). Si atunci, cum ar trebui sa \u00eentelegem re\u00eentoarcerea religiei \u00een Estul european postcomunist si nu numai? Buden raspunde: \u201eCeea ce a venit dupa caderea comunismului, adica eliberarea postcomunista a lui Dumnezeu, poate fi \u00eenteles, \u00een fond, ca o iesire a lui din aceasta sfera privata a vietii sociale, \u00een care fusese exilat prin secularizarea comunista radicala. Dumnezeul eliberat nu se \u00eentoarce, deci, din Gulag \u2013 imaginea paradigmatica a unei eliberari de totalitarismul comunist \u2013, ci, \u00een mod paradoxal, din biserica, locul exilului sau. Nu statul ateist totalitar, ci numai propriul sau domiciliu, Biserica, a fost temnita lui Dumnezeu \u00een comunism. Eliberarea lui, dupa prabusirea sistemului de guvernare comunist, are loc ca o eliberare din caracterul privat al Bisericii \u00een viata publica, \u00een mijloacele de comunicare \u00een masa, scoli si cazarmi, \u00een partidele politice, \u00een holurile ministerelor si parlamentelor, pe scenele artei si culturii si, \u00een fine, pe piata\u201c. Astfel redimensionata si reacceptata, religia postseculara este \u00eensa mai mult dec\u00e2t religie: este cultura. Re\u00eentoarcerea religiei este, de fapt, codificarea ei sub forma unei culturi si, implicit, angajarea ei \u00eentr-un razboi cultural, \u00een care ea se confrunta constant si vehement cu cultura decadenta a modernitatii secularizante si \u00een care diferentele culturale contemporane ar trebui dizolvate. Fenomenul convertirii postcomuniste trebuie \u00eenteles, asadar, ca o \u201etraducere a criticii sociale \u00een limbajul criticii culturii\u201c. Dar asta \u00eenseamna si ca fenomenul religios de astazi nu este dec\u00e2t un simptom al unei tendinte depolitizante mai generale si care consta \u00een traducerea culturala a problemei sociale: \u201eUn concept de cultura supradimensionat a absorbit tot ceea ce se articulase mai \u00eenainte ca experienta sociala si politica, tot ce odinioara fusese experimentat ca lume a vietii. Cultura, concluzioneaza Buden, a devenit cel mai \u00eendepartat orizont al experientei istorice.\u00a0 A deosebi trecutul de prezent si a da un sens schimbarii istorice mai pare astazi posibil numai pe tar\u00e2mul culturii\u201c. Forta politica de care se bucura religia astazi provine tocmai din codificarea sa culturala: \u00een lipsa unui orizont comun de sens al societatii, conferit p\u00e2na nu demult de proiectul politic al socialismului sau al revolutiei democratice, religia devine unicul fundament al societatii dezintegrate, substanta culturala comun \u00eempartasita si pe baza caruia abia societatea poate fi reconstituita. \u201eCu alte cuvinte, spune Buden, religia \u00eesi datoreaza supravietuirea numai si numai semnificatiei sale politice\u2026 Ceea ce o face politica este tocmai traductibilitatea ei culturala \u2013 capacitatea de a se rearticula ea \u00eensasi \u00een sensul unui antagonism social fundamental si de a \u00eentemeia astfel din nou societatea, ca o colectivitate culturala\u201c (3).
\nMuzee<\/strong>
\nMai toate aceste aspecte converg \u00een fenomenul muzeificarii vietii sociale din est: infantilizarea spontana si sistematica a popoarelor est-europene, evacuarea utopiei si rasturnarea sensului istoriei de la viitor \u00eenspre trecut, traducerea si depolitizarea chestiunii sociale \u00een termeni culturali, reificarea experientei comune \u00een arhive de memorie si \u201ecase ale terorii\u201c, toate acestea transforma estul european \u00eentr-un muzeu lat c\u00e2t un continent. Cam ca la Joyce, \u00een Est, istoria a devenit un muzeu din care nu ne mai putem trezi.<\/p>\n

Note:<\/strong>
\n(1) Ca sa nu ne grabim sa r\u00e2dem pe seama bigotismului si provincialismului s\u00e2rbilor, sa precizam ca lucrarea a fost deja tradusa \u00een limba rom\u00e2na si publicata la Editura Predania.
\n(2) \u201eSa facem aici un experiment de g\u00e2ndire. Sa ne transpunem \u00een rolul conceput de Habermas al unui cetatean nereligios care a \u00eendeplinit deja schimbarea de mentalitate postseculara, si sa ne lansam \u00eentr-o \u00eent\u00e2lnire cu preotii ortodocsi mentionati deja mai sus, calugarul Arsenie si ieromonahul Culibrk… Simplificata \u00eentru totul, \u00eentrebarea este: ce trebuie sa fie tradus aici? Istoria culturala a lumii rezumata si tradusa \u00een istoria rock’n’rollului? Pl\u00e2ngerile despre uitarea lui Dumnezeu traduse \u00eentr-o critica a culturii de consum si a statului bunastarii? Critica cvasistiintifica a structuralismului, respectiv a acelei linguistic turn sturnuri lingvisticet din filosofia moderna, tradusa \u00een mitul declinului Occidentului? Aprobarea unor crime de razboi si a purificarii etnice tradusa \u00een teza despre o pedeapsa meritata de la Dumnezeu? Antimodernismul tradus \u00een anticomunism, respectiv invers, anticomunismul exprimat ca antimodernism? Care sunt \u201eimportantele resurse de instituire a sensului\u201c, care sunt continuturile de adevar si intuitiile morale ce zac \u00eengropate \u00een acest \u201elimbaj religios\u201c si asteapta ca noi sa le traducem \u00eentr-un limbaj general accesibil al sferei publice politice, pentru ca astfel sa \u00eembunatatim viata democratica a societatilor noastre si \u00eentreaga ordine liberala \u2013 desigur, \u00een sensul tolerantei? De fapt, clauza traducerii pretinsa de Rawls si Habermas pare a nu avea niciun sens \u00een cazul nostru concret\u201c.
\n(3) Sunt ceva mai putin convins de argumentul lui Buden ca aceasta noua forma \u00een care dainuie religia \u00een lumea postseculara ar face-o imuna la vechea critica progresista si iluminista: \u201e\u00een aceasta consta abaterea epocala de la sensul unei critici ateiste a religiei si de la realizarea ei practic-politica \u00een procesul istoric al secularizarii. \u00cen loc sa se confrunte cu religia ca fenomen social, ratiunea critica este confruntata acum cu societatea \u00eensasi ca un fenomen religios\u201c. Departe \u00eensa de a face inadecvata critica iluminista clasica a religiei, aceasta noua forma de manifestare a fenomenului religios pare sa fie, \u00een sf\u00e2rsit, desav\u00e2rsirea naturii sale de \u201eopiu al maselor, inima a unei lumi fara de inima si suflet al unei conditii fara de suflet\u201c.<\/p>\n

 <\/p>\n

Crusoe si societatea invizibila<\/strong><\/p>\n

COSTI ROGOZANU<\/strong><\/p>\n

Cel mai \u00eent\u00e2lnit motiv de batjocorire a productiei hollywoodiene de film este finalul, happy end-ul. Dupa povesti care tin milioane de spectatori lipiti de ecran, se ofera momentul-cheie al deznodam\u00e2ntului daca nu fericit, macar \u201efoarte complet\u201c, un final care pune un punct mai apasat dec\u00e2t moartea, cam ca \u00een situatia basmelor cu \u201esi-au trait ani multi si fericiti\u201c. Ce se \u00eent\u00e2mpla daca scoatem cu totul happy end-ul printr-o miscare de montaj imaginara? Cum ar arata un block buster t\u00e2mpitel daca, pur si simplu, i-ar disparea ultimele 10 minute? Spectatorii au deja oricum formulat finalul \u00eenca de la primele traume ale scenelor de debut, c\u00e2nd supereroul si-o ia de obicei destul de ur\u00e2t: parasit, batjocorit, aproape \u00eenvins de rau, de ur\u00e2t, de viciu, de prieteni, de societate \u00een general. Cum ar arata filmul \u201eThe Dark Knight\u201c fara victoria finala a eroului, si etica, si militara? Chiar si atunci c\u00e2nd Batman ia asupra lui vini care nu-i apartin pentru binele comunitatii? Ar arata exact ca un documentar despre alegerile locale dintr-un oras din Wisconsin sau Moldova. Cum ar arata \u201eSpiderman\u201c fara happy end? Ca o poveste realista despre un teenager halucinat care n-are bani, nici prea multa \u00eendem\u00e2nare sociala ca sa-si faca rost de o bucata de p\u00e2ine. Ce-ar fi primul \u201eRambo\u201c fara sf\u00e2rsitul \u00een forta propagandistic? Poate unul dintre cele mai bune filme politice ale anilor ’80. Hollywoodul fara happy end e cel mai crud realism, dar ne complacem sa-l criticam, si aici e adevaratul opium, pentru simplul fapt ca ne lasa sa ne simtim foarte destepti. Happy end-ul este un soi de final emfatic convenit tacit cu consumatorul. Tot asa este istoria Estului privit dinspre Vest. E o poveste dura (comunista) cu un happy end de un at\u00e2t de mare prost gust \u00eenc\u00e2t a rezistat douazeci de ani.
\nMulti g\u00e2nditori importanti spun deja povestea Estului fara happy end \u2013 de la Zizek la Groys (sau numiti orice alt star-pop-philosopher va mai trece prin minte). Boris Buden scrie povestea asta fara happy end, \u00eentr-un stil alert, cu o dexterite a argumentatiei pop incredibila si cu o forta de retransmisie demna de un hit. Ia postcomunismul estic si \u00eel diagnosticheaza cu precizie: ne-am \u00eentors \u00een acelasi punct din care am plecat acum 20 de ani. C\u00e2nd te \u00eentorci \u00een punctul \u00een care a picat ceva ce s-a numit \u201ecomunist\u201c, nu mai ai nici happy end, nici happy beginning. Nu entuziasm, nu sentimentalism. Ai altceva, iar cu acest ceva invizibil ne pune \u00een legatura Buden.
\nRobinson<\/strong>
\nIntroducerea la \u201eGrundrisse\u201c \u00eencepe cu un atac la robinsonadele secolului al XVIII-lea, povestile cu tot soiul de Crusoe filosofici sau economici care \u00eencep viata printr-o descoperire individuala, treptata a mediului. Marx ataca dur spun\u00e2nd clar ca \u00eenceputul omenirii sta \u00een turma, clan, \u00eentr-o gramada informa de indivizi, nu \u00eentr-un Adam singur al \u00eenceputurilor. Boris Buden aminteste povestea si o duce apoi \u00eenspre interpretarea estica a povestii lui Defoe \u00eentreprinsa de Ilf si Petrov: este vorba despre un Robinson Crusoe sovietic scris cu indicatii de partid. Scriitorul din povestirea celor doi primeste o comanda de la partid, sa rescrie \u00een cheie sovietica Robinson Crusoe. \u00cencepe cu esuarea pe o insula mai \u00eent\u00e2i a unui erou sovietic, apoi \u2013 la indicatiile partidului \u2013 a eroului si a secretarului general, apoi a celor mentionati plus un comitet al sovietelor. Buden merge mai departe si pune \u00een oglinda povestea lui Crusoe modificata sovietic, cu o poveste croata \u201ecapitalista\u201c, spusa de o jurnalista care e \u00eendemnata \u00een perioada post-comunista sa scrie despre un soi de Crusoe neoliberal naufragiat pe o insula care este invadat de product placement: trebuie sa ajunga acolo cu o anumita marca de ceas, cu un anumit tip de \u00eencaltari. Redactorul-sef al revistei croate e \u00eenc\u00e2ntat ca jurnalista \u00eel pune pe t\u00e2narul barbat naufragiat sa descopere, printre zeci de produse, si ultimul obiect pierdut: dumnezeu. Povestea e rescrisa de nenumarate ori, ajung\u00e2ndu-se chiar la criza, bail-out sau transformarea insulei \u00een peninsula. Redactorul-sef o respinge poate si pentru ca, \u00eencet-\u00eencet, jurnalista \u00eei scria propria lui poveste: un tip din ce \u00een ce mai \u00eendatorat ajunge la chestionari precum \u201ema-ntreb cine-o sa ma bail-out pe mine, daca ceva n-o sa mearga bine?\u201c.
\nCrusoe a plecat din Vestul iluminist, s-a transformat \u00een URSS \u00eentr-un Crusoe ca naratiune fondatoare a traiului \u00een comun, pentru ca \u00eentr-un final sa se \u00eentoarca \u00eenspre Vest cu o noua formula c\u00e2stigatoare: Crusoe neoliberal. Buden nu mai aminteste, de altfel, de povestea unui Crusoe modern interpretat de Tom Hanks (\u201eCast away\u201c, regia Robert Zemeckis, 2001), care chiar pune \u00een practica parabola sa croata. Eroul \u00eesi face pe insula pustie un idol dintr-o minge Wilson (care apare non-stop \u00een prim plan, practic d\u00e2nd peste cap orice logica a plasarii \u201ediscrete\u201c de produse) si este dedicat total firmei pentru care lucreaza, FedEx. \u00cen Estul de Mijloc, spatiul de trecere dintre URSS si Occidentul capitalist, neoliberalismul s-a instalat ca naratiune protectoare fara ca macar sa aiba argumentul comercial: nimeni nu cumpara acest tip de abureala propagandistica si totusi se vinde pentru ca asa trebuie.
\n\u00cen Rom\u00e2nia, mai toate marile companii de presa au o istorie unica, una care seamana cu povestea redactorului-sef de mai sus. \u201eSa facem o revista cu adevarat liberala sau cu adevarat de dreapta\u201c, acesta este mereu \u00eenceputul. Fiecare fondator doreste, \u00eentr-o mare de cripto-comunism, sa faca \u00een sf\u00e2rsit lumina. O \u00eentreaga generatie de jurnalisti nouazecisti (Cristian Tudor Popescu, Ion Cristoiu, Sorin Rosca Stanescu si altii) au devenit ei \u00eensisi patroni, investitori si au fost de fapt exponentii distrugerii breslei. Piata libera i-a \u00eenvins de fiecare data, desi au promovat-o cu d\u00e2rzenie. \u00censa, de fiecare data, a fost vina \u201epoliticului\u201c sau a \u201econsumatorului\u201c. Chiar si asa s-au umplut de bani pentru ca ei erau cei care dereglementau, ei luau, \u00een calitate de semi-manageri, semi-jurnalisti, semi-lobbysti (unii cu norma \u00eentreaga, cum e cazul dovedit al lui Bogdan Chirieac), din drepturile confratilor ca sa reziste pe piata. Reducerile de costuri si de instructie au culminat firesc cu o tabloidizare agresiva. Iar ideologic sunt \u00een continuare nemultumiti. Unii jurnalisti mai tineri (Dan Tapalaga) chiar depl\u00e2ng dupa douazeci de ani lipsa presei \u201ede dreapta\u201c, desi nu exista \u00een media rom\u00e2nesti nicio publicatie cu tiraj mediu sau mare care sa-si asume minime valori de st\u00e2nga. \u00cen acest moment, presa rom\u00e2na devine \u00een ansamblu o chestiune de product placement, singura modalitate de a mai str\u00e2nge niste bani fara mari costuri.
\nBuden vede \u00een acest tip de denaturare a mitului Crusoe prin product placement o fotografie perfecta a neoliberalismului estic, aflat \u00een postcomunism \u00eentr-o etapa bigota. Propun un alt mit interesant trecut prin diverse filtre pop si\/ sau propagandistice.<\/p>\n

Omul invizibil<\/strong><\/p>\n

Trecem de la un Crusoe iluminist modificat si aranjat \u00een fel si chip, la o alta traducere minunata estica a unui soi de mit fondator vestic, de data ceva mai recenta. Este vorba despre omul invizibil al lui H. G. Wells, inventie ingenioasa a omului salbatic de sf\u00e2rsit de secol al XIX-lea, gazda a tuturor pulsiunilor posibile \u2013 nu izolat pe o insula pustie, ci izolat \u00een mijlocul societatii, \u00een mijlocul semenilor. Wells a fost portretizat mai nou de romancierul David Lodge ca un Don Juan plin de bune intentii care a reusit sa fie obsedat de femei fara sa lase sa se ghiceasca prea multe \u00een romanele sale. Totusi, ce voyeurism mai agresiv si premonitoriu putem gasi mai puternic dec\u00e2t acela din \u201eOmul invizibil\u201c (publicat mai \u00eent\u00e2i ca foileton \u00een 1897). Povestea a tot fost modificata de nenumarate interpretari hollywoodiene. Dar, initial, era cam asa: un inginer genial descopera o formula care-i face invizibil corpul; culmea e ca \u00eencearca mereu sa se ascunda, sa se poata deghiza ca sa poata trai ca \u201eun om normal\u201c printre semeni; \u00eencercarile sale esueaza lamentabil, oamenii din jur spion\u00e2ndu-l tot timpul si b\u00e2rfindu-i camuflajele ciudate; puterea pe care i-o da noua stare \u00eel face din ce \u00een ce mai agresiv, mai doritor de putere, de s\u00e2nge; \u00een cele din urma, periculosul invizibil e ucis. Spune la un moment dat Omul invizibil: \u201ePentru ce m-am prefacut \u00eentr-un mister ambulant, \u00eentr-o caricatura de om, \u00eenfofolita si bandajata? (…) Aveam o speranta. O idee abia \u00eencoltise pe jumatate. N-am abandonat-o, dimpotriva, am dus-o p\u00e2na \u00eentr-un punct destul de avansat. E vorba de o cale de \u00eentoarcere. Vreau sa obtin un mijloc de a corija erorile pe care le-am comis, de a redeveni vizibil de c\u00e2te ori am pofta! Asta, bine\u00eenteles, dupa ce aduc la \u00eendeplinire tot ce-mi propun sa realizez c\u00e2ta vreme sunt invizibil\u201c.
\nO stare fara cealalta nu face doi bani. Personajul lui Wells vrea puterea obtinuta invizibil si bucuria foloaselor \u00een varianta \u201evizibila\u201c. Povestea e transformata genial de Ilf si Petrov \u00eentr-o nuvela intitulata \u201eO personalitate luminoasa\u201c (publicata ca foileton \u00een revista \u201eOgoniok\u201c, iulie \u2013 septembrie 1928). Un cetatean sovietic pe nume Filiurin se spala din greseala cu un sapun \u00eempotriva pistruilor inventat de savantul nebun al orasului. Filiurin nu scapa doar de pistrui, ci \u00eentregul corp \u00eei este sters (nu ca \u00een Wells, doar aparenta, ci corpul cu tot cu nevoi fiziologice). Mii de \u00eencurcaturi \u00eel asteapta pe eroul nostru. Vor sa-l dea afara de la \u00eentreprindere sau sa-i micsoreze salariul pentru ca oricum nu are nevoie de hrana si de celelalte. P\u00e2na la urma sindicatul \u00eei ofera doua saptam\u00e2ni de proba pe aceeasi functie. Filiurin nu sufera de problemele \u201eoriginarului\u201c vestic. Nu devine anti-social. Dimpotriva, oamenii se obisnuiesc cu el, superiorii \u00eei apreciaza munca de functionar mult mai mult. \u00cencet-\u00eencet, Transparentul (asa e numit \u00een nuvela) \u00eesi descopera o noua vocatie: v\u00e2neaza diversi cetateni certati cu legea si spune doar at\u00e2t: \u201esunt aici\u201c. Scade vertiginos specula, afacerile la negru, hotia, violenta familiala. Nimeni nu mai comite nimic interzis de frica sa nu se afle Filiurin prin preajma. Un mare afacerist \u201ecu capital mixt\u201c din orasul Pisceslav \u00eei fura gorilei de la gradina zoologica portia de banane pentru a le distribui la petreceri cu charleston si alte distractii decadente cu tineretul noii burghezii. Transparentul salveaza gorila de la moarte si-l baga pe capitalistul de tip sovietic \u00een faliment. P\u00e2na la urma, dusmanii \u00eel anihileaza pe Transparent prin b\u00e2rfa, rasp\u00e2ndind vestea ca ar avea un copil din flori si ruin\u00e2ndu-i credibilitatea.
\n\u00cen fine, ne \u00eentoarcem peste timp iar \u00een Vest ca sa vedem o alta prelucrare memorabila a mitului invizibilului \u00een maniera \u201enihilista\u201c, \u00een romanul \u201eB\u00e2ntuitii\u201c semnat de Chuck Palahniuk. \u00centr-un orasel american se comit crime monstruoase. Autorul e invizibil. Iar efectul este unul singur: c\u00e2t timp avem un monstru nevazut \u00een oras, scade criminalitatea: \u201e\u00centr-un oras cu un buget al politiei limitat, spune Sora Justitiara, un ucigas \u00een serie notoriu e un mod eficient de-a schimba comportamentul populatiei. Cu umbra acestui bau-bau groaznic hoinarind prin oras, b\u00e2ntuind strazile din centru, nimeni nu se mai pl\u00e2nge de rata somajului. De lipsa apei curente. De trafic. Cu \u00eengerul mortii umbl\u00e2nd din poarta-n poarta, oamenii se str\u00e2ng laolalta. Nimeni nu mai comenteaza, toata lumea sta cuminte. \u00cen Roma antica, spune Sora Justitiara, la Coloseum, omul care organiza jocurile s\u00e2ngeroase prin care populatia era mentinuta unita si pasnica se numea \u00abeditor\u00bb. De acolo provine cuv\u00e2ntul \u00abeditor\u00bb. Astazi, editorii nostri fac meniul crimelor, violurilor, incendierilor, atacurilor de pe primele pagini ale ziarelor\u201c.
\nPalahniuk prinde \u00een numai c\u00e2teva r\u00e2nduri o halca serioasa din cultura recenta americana, plina de apocalipse mai mult sau mai putin caricaturale. Oamenii complet izolati \u00een proprietatea si intimitatea lor \u00eesi gasesc sensul comunitar \u00een situatii limita. Comunitatea se simte comunitate doar c\u00e2nd e amenintata \u2013 si at\u00e2t. Omul invizibil, culmea, este cel care da acest sentiment total al \u201emisiunii comune\u201c. Fie ca e t\u00e2rgusorul burghez ne\u00eendurator din Wells, fie ca e comunitatea de tip sovietic \u00een care Transparentul ameninta sa distruga prin scoaterea la suprafata a mecanismelor de putere necurate. Fie ca e t\u00e2rgusorul american \u00een care politia cu buget mic \u00eesi compenseaza neputinta prin activitatea editorului, a regizorului de stiri panicarde. Ce tip de societate e asta? Una pe care Omul invizibil al lui Wells vrea s-o distruga sau s-o posede. Semnificatiile \u201eomului invizibil\u201c \u00een asa-zisa epoca virtuala sau \u00een epoca mediatica, daca vrem s-o privim de mai departe, sunt din ce \u00een ce mai puternice. Nu pentru ca am avea cine stie ce problema cu intimitatea devoalata, ci cu mecanismul invers \u2013 desi avem tot mai multi \u201einvizibili\u201c: de la muncitorii la negru, p\u00e2na la functionarul bancar sau avatarul de pe facebook. Angajatul la google, la facebook face o munca misterioasa. Dar si angajatul gunoier face o munca misterioasa pe care nu vrem s-o mai vedem. Camuflajul omului invizibil e mai mult cultural: e fie manelist, fie hipster, fie suporter. Stigma lui e culturala acum. Munca devine din ce \u00een ce mai misterioasa si, ca atare, devine o obsesie pentru Vest. Ne vrem manufactura \u00eenapoi! E singura care ne mai da concretete \u00eentr-o mare de specula. E singura pe care o mai putem pipai si urla ca \u201eeste!\u201c. Lipsa de concretete a muncii, a productiei produce efecte de-a dreptul comice \u00een publicatii precum \u201eThe Economist\u201c, care \u00eentr-un numar din aprilie proclama \u00eentoarcerea manufacturii \u00een Vest printr-un scenariu SF: dezvoltarea printarii 3D (produse extrem de personalizate produse de masinarii complexe) si mutarea muncitorilor \u00een si mai multe birouri elegante.
\n\u00cen toate metamorfozele povestii lui Wells amintite mai sus, invizibilul este de fapt coagulantul care uneste un alt fel de ceva, un \u201eceva\u201c care face suportabila umanitatea. Fie ca e frica de moarte, de teroare, de turnatorie, acel ceva este recuperat si el face angoasa suportabila. Ajungem, astfel, la personajul central al cartii lui Buden: societatea si liantul sau invizibil. Pe ce ne bazam, ce ne leaga?
\nSocietatea dezmembrata si <\/strong>v\u00e2nduta la bucata<\/strong>
\nUn monstru invizibil b\u00e2ntuie societatea postcomunista din Polonia p\u00e2na \u00een Balcani. El este \u201ecomunistul\u201c. Omul setat sa ceara egalitate desi se stie ca natura e cruda si nu produce deloc asa ceva. Omul care nu vrea privatizari, care vrea loc de munca sigur mai mult dec\u00e2t orice fel de libertate. Marele invizibil a mai avut c\u00e2teva rabufniri apoi a disparut \u00een subterana. \u00cen Rom\u00e2nia s-a dezvoltat filosofia anti-mineri, anti-mentalitati-comuniste (adica pro-privatizare si liberalizare \u00een forta), s-au facut rapoarte de condamnare a monstrului invizibil. Anticomunismul a atins cote extrem de \u00eenalte, brat la brat cu o filosofie anti-sociala care a sapat brazde ad\u00e2nci \u00een cortexul noilor mici si mari burghezi.
\nDin c\u00e2nd \u00een c\u00e2nd, \u201eomul invizibil comunist\u201c apare \u00een diverse avataruri kitsch-nostalgice. Ce se preamareste de fapt \u00een toata cultura eugeniilor, a ciocolatei ROM, a glumelor cu pionieri si cu Angela Similea? Se preamareste infantilismul noului om post-revolutionar. Buden observa ca unul dintre primii pasi postrevolutionari a fost tocmai \u00eentarirea imaginii de \u201ecopil ingenuu\u201c a omului estic. Imagine care aminteste si de utopia lui Fourier \u00een care, desemnati sa se ocupe de curatarea mizeriei, erau copiii: lor oricum le place sa se joace \u00een murdarie, asta era argumentul. Si asa sapaturile de recuperare si de scotocire a normalitatii pierdute au \u00eenceput. 40 de ani de istorie s-au sters, totul trebuia recuperat, chiar cu dob\u00e2nda.
\nTelespectatorul vestic a fost cel care a confiscat mesajul revolutiilor estice din 1989, sustine Buden: \u201e\u00abVoi vreti mai binele, dar mai binele suntem noi\u00bb, iata raspunsul spectatorilor occidentali la revolutiile democratice din Europa de Est. Cinismul spectatorului vestic e cel care a confiscat buna parte din proiectul tranzitiei postcomuniste. Infantilizarea esticului, ca forma de revolutie retroactiva, de recuperare a vechilor valori interbelice, aici a fost drama. \u00cen Iugoslavia s-a terminat tragic: g\u00e2nditi-va numai la destramarea Iugoslaviei, unde vointa democratica a poporului (elector) a \u00eempins sute de mii de oameni la moarte. Prin revolutia recuperatoare, societatile postcomuniste s-au recuplat acolo la cea mai rea si trista parte a istoriei, relu\u00e2nd evolutia lui ratata \u00een forma unui dezastru s\u00e2ngeros, care face ca, p\u00e2na si trecutul comunist sa para, retrospectiv, \u00abpolitic mai fericit si economic mai reusit\u00bb\u201c.
\nBuden merge pe urmele observatiilor foarte pertinente ale filosofului sloven Rastko Mocnik. P\u00e2na la urma, crearea personajului EST a fost si forma de a depolitiza Estul. Estul nu a dobor\u00e2t nimic, nu a facut revolutii. Estul, din punctul de vedere al telespectatorului vestic, nu a facut altceva dec\u00e2t sa \u00eencerce sa revina la \u201enormal\u201c. Iar vesticul si-a reconfirmat propria pasivitate, ca o valoare a evolutiei, a progresului. Nu o ideologie a \u00eenvins pe alta, politicul a fost \u00eenvins complet. As sublinia si un efect secundar: telespectatorul estic a \u00eenceput sa se priveasca prin intermediul media ca un vestic, a \u00eenceput sa se culpabilizeze si sa se autodistruga cu fervoarea pe care i-o cerea privirea exersat-cinica a fratelui mai mare capitalist de la acea vreme. Estul a fost avangarda anesteziei prin depolitizare (Buden \u00eel vede ca pe elementul cheie \u00een post-tranzitie \u2013 lipsa de perceptie politica a inegalitatilor din ce \u00een ce mai mari) pentru marea amputare sociala care avea sa loveasca inclusiv Vestul. Concluzia vine tot de la Rastko Mocnik: \u201eVestul pare ca se afla acum \u00een punctul \u00een care popoarele Estului au fost deja, \u00eenainte de a se revolta \u00een anii optzeci. Dar oamenii din Est nu sunt si ei \u00een aceeasi barca? Nu: noua ordine dominanta s-a stabilit ca o protectie \u00eempotriva revoltei lor \u2013 \u00een vreme ce, \u00een Vest, acelasi model de subordonare s-a stabilit din motivul opus, pentru ca oamenii de acolo nu s-au revoltat. \u00cen Vest, oamenii trebuie abia de acum \u00eencolo sa atace sistemul. \u00cen Est, ei n-au \u00eencetat nicio clipa s-o faca\u201c.
\nArtistii care pun perfect, dupa Buden, problema demantelarii societatii \u00een ultimele doua decenii sunt cei din grupul rus Chto delat ? (Ce-i de facut?). Ei refac \u00een anii 2000 lucrarea lui Viktor Popkov, \u201eConstructorii din Bratsk\u201c. Teza: muncitorii din anii ’60 ai lui Popkov aveau ceva \u00een spate, aveau un cadru \u2013 sa-i zicem noua societate propusa de ordinea sovietica. \u00cen 2000, artistii care se pozeaza \u00een aceleasi pozitii nu mai au nimic \u00een spate, \u00eentrebarile nu mai au un raspuns comparabil cu cel de atunci. \u00centrebarile artistilor rusi nu sunt venite nici din nostalgie, nici din vreo dorinta retro-cool. \u00centrebarea lor e cu adevarat profunda pentru ca pune \u00een flagranta prezenta \u201esocietatea fara societate\u201c.
\nSocietatea nu dispare, nici n-ar avea cum, este doar marginalizata, scoasa din carti, este supusa axiomei Thatcher: \u201eThere is no such thing as society\u201c. Societatea fie e privatizata, fie e fortata sa se retraga \u00een diverse cotloane. \u00cen schimb, religia si-a re\u00eenceput ofensiva dupa 1990. Religia se recompune, \u00eensa, \u00een noua forma, comercial-culturala, extrem de buna prietena cu neoliberalismul si foarte hotar\u00e2ta sa ocupe spatiile lasate libere de destramarea tipului de societate propus \u00een anii \u201960. Buden analizeaza c\u00e2teva figuri pop-religioase memorabile din spatiul ex-iugoslav.
\nPauza muzicala<\/strong>
\nBuden mai vede o corespondenta esentiala \u00eentre rock, ca esenta a miscarii de eliberare de sub comunism, si religie ca reinventare culturala a conflictului cu \u201esocietatea decadenta ateista\u201c. Un studiu de caz \u00eei este dedicat calugarului Jovan Culibrk, obsedat de trupa Joy Division si de liderul ei Ian Curtis. Culibrk rescrie istoria contemporana prin lentile rock \u2013 nasterea rock\u2019n\u2019rollului \u00een Mississippi e un moment esential. \u00a0 \u00a0\u00centregul parcurs al ultimelor veacuri este practic reluat de istoria rockului care se termina cu \u201eAtmosphere\u201c al lui Joy Division. Ce-a urmat \u00een anii ’80 a fost instaurarea pop-ului ca semn al politicii puterii planetare \u00eempotriva caruia trebuie luptat. Fostul critic de rock trecut la viata monahala a ajuns un aparator deschis al fostilor criminali de razboi, transform\u00e2nd politic religia \u00een lupta culturala. Rock’n’roll religios versus pop decadent si opresiv.
\nSi \u00een Rom\u00e2nia, supradimensionarea rezistentei prin rock la comunism atinge cote comice: un album etno-rock al trupei Phoenix e vazut si acum ca o matca a rezistentei. Anii ’80 au fost si ei presarati cu momente de disidenta printr-un rock de altfel siropos si inofensiv, semnat de Iris sau de Holograf. Culmea e ca cele mai multe c\u00e2ntece de protest rock sau folk au fost gazduite \u00een Cenaclul Flacara chiar de poetul Adrian Paunescu, recunoscut pentru relatiile foarte bune cu Nicolae Ceausescu. Dupa 1990 este de notat momentul rockeri vs. depechisti (cu variatia \u201edepesari\u201c), interpretat ca lupta deschisa a anticomunistilor cu tehnocratia comunista si cu baietii de bani gata ai fostilor nomenclaturisti. Depeche Mode era pentru rockerii nouazecisti ce era pop-ul pentru monahul s\u00e2rb \u2013 o forma de cadere din epic si eroic, dar si un indiciu al acelui repetitiv \u201enimic nu s-a schimbat\u201c, comunistii sunt \u00een tot si \u00een toate. \u201eRockerii\u201c fundamentalisti nu au suportat niciodata marea schimbare adusa de grunge, nu au \u00eenghitit automutilarea lui Cobain cu droguri, rock si fara sex macho.
\n(Corespondentele\/ conflictele religie-pop descrise de Buden amintesc mult mai mult de o figura \u00eenca \u00een ascensiune pop-mistica: Dan Puric, care a trecut \u00een c\u00e2tiva ani de la actorie la guru total. Puric e acum foarte iubit si de mediul corporate, si de televiziunea publica, vinde bilete scumpe la conferinte, e un profet total de tip self help. Lupta lui se duce pe mai multe fronturi: cu ultraconservatori care nu vor sa recunoasca complet c\u00e2t sunt de \u201eultra\u201c, cu ramasitele comuniste, evident. Lucreaza ca un comic pe scena prins la intervale regulate de crize mistice. Singurul reper gasit: un mediu rural puternic si interbelicul pur si dur \u00eentruchipat de Nae Ionescu.)
\n\u00censa ce poate fi mai \u201einvizibil\u201c si, totusi, ultracomercial dec\u00e2t maneaua, adevaratul dusman al rockarului, corporatistului \u201espalat\u201c, al omului bine educat. De doua decenii, manelele domina spatiul muzical rom\u00e2nesc si totusi nu sunt acceptate \u00een niciun top oficial al vreunui radio national. Nu ca le-ar pasa manelistilor: banul curge oricum si \u00eenca netaxabil, greu de urmarit pe la nunti, botezuri si cumetrii. Miscarea anti-cocalari e cea mai nervoasa si mai revolutionara \u00een spatiul de marketing rom\u00e2nesc. Toata lumea \u201ebuna\u201c se defineste anti-cocalari poate si pentru ca e cea mai convenabila si rapida forma de a-ti asuma dintr-o suflare si ceva rasism, si ceva educatie, si faptul ca nu esti at\u00e2t de disperat dupa bani (ba chiar e o forma de protest anti-capitalisti salbatici si o forma de apreciere pentru capitalismul elegant, tehnocrat sau interbelic).
\n*
\nOmul invizibil este omul fara decor, cam ca \u00een lucrarea grupului Chto delat. Desi avem personajele chiar \u00een fata noastra, esential este sa vezi proiectul care le tine spatele. Societatea e zona privata, si \u00een sens economic, si \u00een sens social. Un gen muzical \u00eentreg precum maneaua, dar si felii ideologice importante sunt aproape \u201eprivate\u201c. Omul invizibil nu lasa dec\u00e2t urme electronice si universul \u00eei este \u201epersonalizat\u201c vr\u00e2nd-nevr\u00e2nd. Estul a ajuns \u00eentr-un moment cheie, acela \u00een care-si poate asuma repunerea ferma a unor \u00eentrebari care au fost \u00eenabusite \u00een fasa \u00een 1990. Va putea sa se resemneze cu o comunitate animata cu grija de editori si de panica, de sentimentul anti-cocalar al fiintei sau de austeritate economica? Sau va \u00eencepe sa-si impuna si sa-i impuna si Vestului un anticorp puternic care sa scoata cetateanul nou din starea de invizibil.
\n(Textul reprezinta prefata volumului lui Boris Buden \u201eZona de trecere. Despre sf\u00e2rsitul postcomunismului\u201c, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2012)<\/p>\n

 <\/p>\n

Traducerea culturala: de ce e importanta si de unde sa \u00eenceapa<\/strong><\/p>\n

BORIS BUDEN<\/strong><\/p>\n

Permiteti-mi sa abordez aceasta problema cit\u00e2nd o \u00eentrebare: \u201eLa fiecare cinci ani, la Kassel, se desfasoara una dintre cele mai importante expozitii de arta moderna si contemporana. Cum se intituleaza aceasta?\u201c
\nPublicului interesat de arta si cultura, compus \u00een majoritatea lui de membri cultivati ai clasei de mijloc si cunoscut, \u00een germana, sub numele de Bildungsb\u00fcrgertum, \u00eei va fi ne\u00eendoielnic la \u00eendem\u00e2na sa raspunda la aceasta \u00eentrebare. Dar ea nu lor li se adreseaza. De fapt, este \u00eentrebarea cu numarul 85 dintr-un test de cunostinte ce trebuie trecut (\u00een landul Hesse) daca vrei sa obtii cetatenia germana. E vorba de un test ce cuprinde o suta de \u00eentrebari, cele mai multe privind istoria si constitutia germana, drepturile civile, sistemele juridice si politice din aceasta tara, cultura, sportul si simbolurile nationale germane etc.
\nUnele dintre aceste \u00eentrebari sunt de-a dreptul ciudate. De pilda: \u201eO femeie nu trebuie autorizata sa se afiseze \u00een public sau sa calatoreasca singura, fara a fi \u00eensotita de un parinte de sex masculin. Care este opinia dumneavoastra \u00een aceasta privinta?\u201c; sau \u201eExplicati dreptul de a exista al (statului) Israel\u201c; sau: \u201eDaca cineva va spune ca Holocaustul este un mit sau o legenda, ce-i raspundeti?\u201c etc.
\nSa lasam de-o parte continutul acestor \u00eentrebari si sa ne \u00eentrebam mai degraba care le este scopul sau, mai precis, care e scopul urmarit prin cele o suta de raspunsuri corecte cerute. \u00cen fapt, ele trebuie sa constituie un raspuns la o singura \u00eentrebare: ce \u00eenseamna \u201ea fi german\u201c? Altfel spus, trebuie sa expliciteze notiunea de \u201eidentitate germana\u201c. Ele reprezinta, daca vreti, un fel de canon rapid al caracteristicilor ce separa net un german de un non-german, tras\u00e2nd \u00eentre ei o linie de nedepasit si excluz\u00e2ndu-l pe Celalalt \u00een raport cu Germanul.
\nAceste o suta de \u00eentrebari sunt construite, de fapt, ca un soi de canon al canoanelor. Caci exista un canon al literaturii germane, din care nu lipsesc marile figuri ale lui Goethe si Schiller sau premiatii cu Nobel, ca Heinrich B\u00f6ll, Thomas Mann etc.; exista apoi un canon al celor mai mari r\u00e2uri din Germania si al celor mai \u00eenalti munti; un canon al evenimentelor istorice si un canon al celor mai celebri savanti germani; li se adauga, bine\u00eenteles, un canon al faptelor de cultura sau al \u201evalorilor\u201c celor mai importante definitorii pentru identitatea germana ca \u201emod de viata\u201c (adica felul \u00een care un \u201eadevarat german\u201c trebuie sa se comporte fata de femei, copii, diferite religii si opinii etc.).
\n\u00cen continut, ca si \u00een practica, acest chestionar e un exemplu perfect al contradictiei fundamentale a discursului identitar: contradictia \u00eentre pretentiile sale esentialiste si caracterul sau de auto-constructie.
\nNici nu e greu de sesizat c\u00e2t de arbitrarie este aceasta auto-constructie. Adevarata sa motivatie politica (excluderea unei anumite identitati \u2013 cea asa-zis islamista) sare \u00een ochi. Pe de o parte, acest ansamblu de caracteristici e deschis legat (am putea spune esentializat) de o notiune pretins unica si originala: fiinta germana. Oare ceea ce se petrece o data la cinci ani la Kassel \u00een domeniul artei contemporane chiar face din dumneavoastra un german? Oric\u00e2nd de absurd ar parea, daca vreti sa obtineti cetatenia germana, raspunsul este da.
\nCum sa reactionezi, atunci, \u00een fata acestui nonsens ce se cere luat foarte \u00een serios, caci de consecintele sale \u2013 acordarea sau nu a cetateniei din partea unei societati democratice relativ bogate si stabile \u2013 pot at\u00e2rna nu numai calitatea vietii unei persoane, ci si destinul sau?
\n\u00cen plus, acest nonsens \u2013 sau mai degraba contradictia pe care o ascunde \u2013 spune multe despre ceea ce consideram astazi drept realitatea noastra politica, cladindu-i acesteia temeliile, substratul uman al societatii. Se decide, astfel, pe loc, cui apartine si cui nu apartine aceasta societate \u00een care traim si se modeleaza fortele ce ne compun realitatea politica.
\nAcest test de cetatenie germana nu e dec\u00e2t un exemplu \u2013 unul mai vizibil, poate \u2013 \u00eentre alte manifestari ale unui principiu comun: societatile noastre si, pe cale de consecinta, perceptia asupra realitatii politice, sunt limitate de o \u201ecultura\u201c. O concluzie ce lumineaza unul dintre cele mai izbitoare fenomene tin\u00e2nd de conditia \u201epost-moderna\u201c \u2013 schimbarea de paradigma \u00een cultura (\u201ethe cultural turn\u201c). Cultura, cum se crede adesea, nu numai ca a \u00eendepartat \u2013 pentru a i se substitui \u2013 notiunea de societate de pe scena politica, notiune ce domina \u00eenainte vreme dezbaterile teoretice si aplicatiile practice ale problematicilor politice. Schimbarea e mai radicala. Cultura a trecut \u00een prim plan drept \u00eensasi conditia de posibilitate a unei societati si a realitatii politice asa cum sunt ele imaginate astazi. E ratiunea pentru care democratia, respectiv promovarea libertatii si a egalitatii, dupa cum si a justitiei sociale si a bunastarii, apar astazi drept determinate cultural.
\n\u00cen acest context deci \u00eesi vadeste \u00eentreaga importanta notiunea de traducere sau, mai exact, notiunea de traducere culturala. Fiindca se poate aplica celor doi poli ai contradictiei \u00eentre interpretarea esentialista si cea constructivista a culturii, fie pentru a armoniza relatiile dintre diferitele culturi, fie pentru a rasturna \u2013 printr-un fel de universalism reconstruit \u2013 chiar notiunea de identitate culturala originara. Altfel spus, conceptul de traducere culturala poate fi, \u00een genere, \u00eenteles si aplicat celor doua paradigme contradictorii ale teoriei si viziunilor politice postmoderne: multiculturalismul si deconstructia.
\nDupa cum se stie, multiculturalismul se fondeaza pe conceptul de originalitate si unicitate a formatiunilor culturale. Se considera ca exista o conexiune esentiala \u00eentre cultura si originea sa \u201erasiala\u201c, sexuala ori etnica. Ca atare, multiculturalismul pune la \u00eendoiala ideea \u00eensasi a universalitatii \u2013 de vreme ce considera ca orice concept universal este cultural relativ. Nu exista, prin urmare, o cultura universala, ci o pluralitate de culturi care se recunosc, toler\u00e2ndu-se reciproc, ori care se exclud cu violenta. Pentru multiculturalisti, lumea noastra nu e altceva dec\u00e2t un conglomerat de identitati diferite, imposibil de surmontat. Un exemplu: \u00een literatura, multiculturalismul contesta notiunea de literatura universala \u2013 respectiv recunoasterea unui canon cuprinz\u00e2nd capodopere dincolo de frontiere,\u00a0 despre care Goethe spunea ca ar exprima cel mai fericit caracterul universal al naturii umane. Din punctul de vedere multiculturalist, exista, dimpotriva, o pluralitate de canoane \u2013 fiecare o identitate esentiala \u00een felul sau. Ca atare, nu putem vorbi de o literatura universala, ci numai de o cultura sau de o literatura \u201egermana\u201c, \u201efranceza\u201c, \u201ealba\u201c, \u201eneagra\u201c, \u201emasculina\u201c, \u201efeminina\u201c sau \u201ehomosexuala\u201c \u2013 \u00een toate combinatiile posibile: \u201emasculina si alba\u201c, \u201efeminina si neagra\u201c, ba chiar \u201efeminina, neagra si latino-americana\u201c.
\nMulticulturalismul este chiar baza a ceea ce numim politica identitara \u2013 o practica ce-si pune \u00een continuare amprenta asupra lumii \u00een care traim. Chiar daca insista asupra drepturilor minoritatilor si ale comunitatilor marginale din interiorul spatiului omogenizat de statul-natiune, multiculturalismul legitimeaza \u00een acelasi timp dreptul unei comunitati nationale sau etnice de a-si proteja \u2013 \u00een calitate de majoritate \u00een cadrul politic al statului-natiune \u2013 propria sa identitate culturala unica si originala. Cele mai ambitioase viziuni politice ale noastre privind dezvoltarea democratiei si a prosperitatii \u2013 proiectul integrarii europene, de pilda \u2013 urmaresc \u00eendeaproape aceeasi schema a multiculturalitatii.
\nDeconstructia ataca multiculturalismul \u00een natura sa cea mai profunda, \u00een esentialismul sau, respectiv \u00een ideea conform careia fiecare identitate \u00eesi afla originea \u00eentr-un fel de esenta preexistenta. O cultura, pentru deconstructivisti, este un sistem de semne, un discurs fara \u00eentemeiere istorica sau materiala. Semnele se multumesc sa se afle \u00een relatie unele cu altele. La fel \u00een cazul diferentei dintre semne si non-semne, care constituie un nivel subsidiar al acestui sistem. Conform acestei abordari, nu se poate vorbi de origini ale lucrurilor, ci doar de urme sau de reprezentari, dupa cum nu exista un sf\u00e2rsit \u2013 nici \u00een timp, nici \u00een spatiu\u00a0 \u2013 al progresiunii sau regresiunii acestor semne.
\nAsta \u00eenseamna ca nici culturile nu mai reflecta un anume stadiu al obiectelor naturale, ci ca ele \u00eensele construiesc sau constituie sursa acestor obiecte, dincolo de orice esenta \u201erasiala\u201c, sexuala, etnica sau genetica. \u00cen consecinta, a fi \u201egerman\u201c sau a fi \u201enegru\u201c, \u201efemeie\u201c sau \u201ehomosexual\u201c nu e dec\u00e2t produsul unei activitati culturale specifice, o maniera de constructie culturala. Pentru deconstructie, fiecare identitate\u00a0 \u2013 din prima clipa a existentei sale \u2013 este construita cultural.
\n\u00cen cazul natiunii, pentru a reveni la acest subiect, postulatul unei asemenea constructii este ca natiunile sunt date o data pentru totdeauna, ca ele dainuie \u00een spatiu si timp, \u00eentr-un fel de eternitate intemporala prin esenta, ca sunt perfect distincte unele de altele, ca au frontiere stabile etc. Asta \u00eenseamna ca natiunile \u2013 ca sa reiau celebra expresie a lui Benedict Anderson \u2013 sunt comunitati imaginate, ca asa-zisa unitate a natiunii a fost construita bucata cu bucata, fruct al unor diverse strategii literare si discursive. Natiune \u00eenseamna naratiune, scrie Homi Bhabha; ea se iveste \u00een istoria umanitatii \u00een anumite momente si stadii ale dezvoltarii economice si socio-culturale.
\nDupa Gellner, conditiile necesare producerii unei culturi standardizate, omogene si centralizate sunt, de pilda, libera circulatie a bunurilor si a m\u00e2inii de lucru sau emergenta unei societati civile care stie sa se delimiteze destul de ferm de stat pentru a crea o sfera culturala autonoma etc. Culturile asa-zis nationale, la pastrarea\/ renasterea carora aspira nationalistii, tin \u2013 dupa Gellner \u2013 de domeniul inventiei.
\nFaptul este extrem de important pentru \u00eentelegerea fenomenului de traducere. Principalul sau rol social si economic nu se lamureste dec\u00e2t pe temeiul procesului istoric al constructiei unei natiuni. Doar \u00een acest context are sens un concept de traducere ce transcende perspectiva pur lingvistica pentru a deveni un fenomen cultural si politic, respectiv ceea ce astazi numim \u201etraducere culturala\u201c.
\nDar ce \u00eenseamna, de fapt, <\/strong>
\ntraducere?<\/strong>
\nTeoria traditionala a traducerii distinge \u00een ea un fenomen binar. \u00centr-un proces de traducere sunt \u00eentotdeauna implicate doua elemente: un text original, \u00eentr-o limba A, si producerea sa secundara, \u00eentr-o limba B. Asadar, relatia cu textul original este determinanta, \u00een orice traducere. O relatie care, totusi, poate \u00eembraca naturi diverse. Pentru Schleiermacher, de exemplu, traducerea poate alege \u00eentre doua posibilitati: fie trage cititorul spre autor, adica urmareste c\u00e2t mai fidel originalul, fie trage autorul spre cititor \u2013 fac\u00e2nd originalul c\u00e2t mai inteligibil \u00een limba tinta.
\nSchleiermacher alege prima solutie, aceea care se bazeaza pe provocarea \u00een cititor a unui sentiment de stranietate (das Gef\u00fchl des Fremden) sau, cum spune el, \u201eimpresia de a se confrunta cu ceva strain\u201c (das Gef\u00fchl, dass sie Ausl\u00e4ndisches vor sich haben).
\nO teorie tipic romantica, de altfel, care nu traieste \u00eensa spaima alienarii (Verfremdung), cum crede multa lume; dimpotriva, primeste cu entuziasm diferitul, straniul sau strainul. Humboldt \u00eei \u00eencurajeaza chiar pe traducatori sa ram\u00e2na fideli stranietatii limbii si culturilor straine si sa dea voce acestei stranietati, caci altfel nu textul original ar fi tradat, cum s-ar putea crede, ci \u00eensasi limba si natiunea lor. De ce? Fiindca, pentru Humboldt, fidelitatea traducerii e o virtute patriotica. Scopul traducerii nu e usurarea comunicarii \u00eentre doua limbi sau \u00eentre doua culturi, ci construirea propriei limbi, iar \u00een masura \u00een care, crede el, limba \u00eenseamna natiune, scopul traducerii este chiar construirea unei natiuni.
\nTotusi, actualul concept de traducere culturala nu e fructul teoriei traditionale a traducerii, ci mai degraba o critica radicala a acesteia, exprimata clar, pentru prima oara, la \u00eenceputul anilor 1920, \u00een eseul fondator al lui Walter Benjamin \u201eSarcina traducatorului\u201c.
\n\u00cen acest text \u2013 fapt cu totul nou \u2013 Benjamin abandoneaza complet conceptul de original si, prin urmare, caracterul binar atribuit traducerii de teoria ei traditionala. Pentru Benjamin, traducerea nu se refera la un text original, n-are nimic de-a face cu comunicarea, obiectivul sau nu e obtinerea unui sens etc. El ilustreaza relatia dintre acest pretins original si traducere prin metafora tangentei: traducerea e asemanatoare unei drepte tangente, care atinge cercul (i.e. originalul) \u00eentr-un singur punct, pentru a-si urma mai departe propria traiectorie.
\nNici originalul, nici traducerea, nici limba sursa, nici limba tinta nu sunt categorii fixe, imuabile. Nu au caracteristici esentiale si se transforma necontenit \u00een spatiu si timp. Iata de ce eseul lui Benjamin a avut o asemenea importanta pentru teoreticienii deconstructiei: pentru faptul ca pune la \u00eendoiala cu at\u00e2ta vehementa \u00eensasi ideea unei origini esentiale.
\nConceptul de traducere culturala deriva tocmai din aceasta traditie deconstructivista. \u00cel datoram unuia dintre cei mai eminenti teoreticieni ai conditiei asa-zis post-coloniale, Homi Bhabha. Initial, intentia sa era de a critica ideologia multiculturalista si de a propune o viziune asupra culturii si a relatiilor dintre culturi dincolo de conceptul conform caruia exista identitati culturale esentiale si unice, precum si comunitati emanate de aceste identitati.
\nNota bene: exista si un concept multiculturalist al traducerii culturale. Finalitatea sa politica e stabilitatea ordinii liberale, care nu poate fi atinsa dec\u00e2t pe baza relatiilor interactive si nonconflictuale dintre diferite culturi, \u00een conditiile unei coabitari multiculturale. Iata de ce multiculturalistii liberali \u00eenteleg, invariabil, prin traducere culturala o traducere \u201einter-culturala\u201c.
\nPentru Homi Bhabha, asta nu poate duce \u00eensa dec\u00e2t la un impas al politicii identitare, obsedate de diversitatea culturala; prin urmare, el propune un alt concept: \u201eal treilea spatiu\u201c. Al treilea spatiu este deschis hibriditatii sau, cum scrie \u00een \u201eThe Location of Culture\u201c \u2013 este deschis subversiunii, transgresiunii, blasfemiei, ereziei etc. Bhabha e de parere ca hibriditatea \u2013 si traducerea culturala, vazuta de el ca un sinonim al hibriditatii \u2013 sunt prin natura lor politic subversive. Hibriditatea este un spatiu \u00een care diviziunile si antagonismele binare, tipice conceptelor politice moderniste, inclusiv opozitia traditionala \u00eentre teorie si practica, nu mai functioneaza c\u00e2tusi de putin.
\nLas\u00e2nd de-o parte vechiul concept politic de negatie, Bhabha prezinta negocierea, sau traducerea, drept singurul mijloc posibil de transformare a lumii si de suscitare a ceva nou \u00een politica. \u00cen opinia sa, extinderea emancipatoare a politicului nu mai e cu putinta dec\u00e2t \u00een domeniul productiei culturale, urm\u00e2nd logica traducerii culturale.
\nG\u00e2nditoarea feminista americana Judith Butler preia acest concept al traducerii culturale de la Bhabha pentru a rezolva una dintre cele mai traumatizante probleme ale reflectiei politice post-moderne, anume problema \u2013 amintita mai sus \u2013 a universalitatii. Faptul ca nicio cultura nu-si poate revendica o valoare universala \u2013 sustine Butler \u2013 nu \u00eenseamna ca universalul nu poate fi conceput \u00een felul de a trai al lumii de astazi. Universalitatea de care vorbeste ea a devenit si problema traducerii trans-culturale \u2013 una dintre consecintele proceselor de excludere\/ includere. Formula lui Judith Butler e aceasta: universalitatea nu poate fi formulata dec\u00e2t ca raspuns la un \u201eexterior exclus\u201c. Conceptul existent de universalitate e supus presiunii puternice venite din partea acestui exterior exclus, care vrea cu orice pret sa fie acceptat si inclus \u00een concept. Totusi, faptul ram\u00e2ne imposibil at\u00e2ta vreme c\u00e2t conceptul \u00eensusi nu s-a schimbat suficient pentru a include exclusul. Aceasta presiune sf\u00e2rseste prin a conduce la o reformulare a conceptului de universalitate asa cum era el g\u00e2ndit initial. Traducerea este \u2013 dupa Judith Butler \u2013 tocmai acest proces care permite exclusului sa fie reintegrat \u00een universalitate. Traducerea culturala \u2013 imaginata ca o \u00eentoarcere a exclusului \u2013 este astazi unicul instrument capabil sa promoveze democratia; ea forteaza limitele, propune schimbari sociale si deschide noi spatii de emancipare. Toate acestea, pe fondul unor practici subversive, care modifica relatiile sociale din viata cotidiana.
\nRepet: schimbarea sociala nu se petrece \u00een maniera dialectica. Dimpotriva, e o schimbare transgresiva, nu rodul unor \u00eenfruntari \u00eentre antagonisti sociali, printr-un proces de negare, ci al unui a de transgresiune continua a limitelor sociale si culturale existente, prin intermediul unor negocieri translationale democratice, nonviolente.
\n\u00censa conceptul de schimbare politica indus de procesul traducerii culturale, asa cum e definit el la Judith Butler, nu trece dincolo de schema liberala. Un pas \u00eenainte \u2013 articulat pe baza unor postulate analoge, derivate din reflectia post-coloniala si care ia deopotriva \u00een calcul notiunea de traducere \u2013 a facut Gayatri Spivak prin conceptul sau de \u201eesentialism strategic\u201c. Gayatri Spivak stie foarte bine ca, prin reflectie teoretica contemporana, putem deconstrui practic toate identitatile posibile, demonstr\u00e2nd ca esentialismul lor nu e dec\u00e2t o imagine a spiritului, ca e inventat, construit etc. Totusi, politica practica se bazeaza tot timpul pe aceste identitati esentiale \u2013 pe natiune, de pilda \u2013 ca si cum ar refuza sa priceapa ca toate acestea nu-s dec\u00e2t iluzii. Prin urmare, daca vrem sa schimbam cu adevarat modul de a concepe politica, Spivak sugereaza \u201eo utilizare strategica a esentialismului pozitivist \u00een serviciul unei mize politice riguros vizibile\u201c (Gayatri Spivak, \u201eIn Other Worlds: Essays in Cultural Politics\u201c, New York : Methuen, 1987, p. 205). Acesta este motivul pentru care conceptul de \u201eesentialism strategic\u201c trebuie \u00eenteles ca o forma de traducere. Fiindca situatia istorica \u00een care traim se articuleaza si ea \u00een jurul a doua limbi: una a teoriei anti-esentialiste postmoderne si una a vechii practici politice esentialiste. Conceptul de esentialism strategic propus de Spivak se multumeste sa admita ca nu exista nicio corespondenta directa \u00eentre aceste doua limbi, ca ele nu pot, prin urmare, fi depasite, \u00een chip dialectic, printr-un al treilea termen universal, care sa \u00eensemne sinteza lor dialectica. Singurul mijloc de comunicare \u00eentre ele se apropie de notiunea de traducere.<\/p>\n

Dar cum functioneaza aceasta traducere, \u00een realitate? Se pare ca cel mai bun raspuns l-a dat Bertold Brecht, \u00een 1943:
\n\u201eLa Los Angeles, \u00een fata judecatorului \u00eensarcinat cu examinarea imigrantilor doritori de cetatenie americana, se prezinta administratorul unui restaurant italian. Dupa pregatiri intense, dar st\u00e2njenit de proasta cunoastere a limbii, la \u00eentrebarea \u201eCe este al 8-lea amendament?\u201c, omul raspunde ezitant: \u201e1492\u201c.
\nLegea cer\u00e2nd candidatilor sa cunoasca limba engleza, cererea de cetatenie i-a fost, prin urmare, respinsa.
\nLa a doua \u00eencercare, dupa trei luni de studiu suplimentar, dar la fel de \u00eencurcat de necunoasterea limbii, e \u00eentrebat: \u201eCum se numea generalul care a c\u00e2stigat Razboiul Civil?\u201c La care el raspunde (pe un ton \u00eencrezator si cu toata gura): \u201e1492\u201c. Si iarasi este respins.
\nA treia oara, alta \u00eentrebare: \u201ePe ce durata sunt alesi presedintii nostri?\u201c. Dar acelasi raspuns: \u201e1492\u201c.
\nJudele, gasind ca omul are farmec, pricepu \u00eensa si ca acesta nu va fi niciodata \u00een stare sa \u00eenvete limba. Se interesa atunci cum \u00eesi c\u00e2stiga el traiul si afla ca munceste din greu. Asa ca, la a patra \u00eencercare, \u00eei puse urmatoarea \u00eentrebare:
\n\u201e\u00cen ce an a fost descoperita America?\u201c
\nSi, pe temeiul raspunsului exact, \u00ab1492\u00bb, \u00eei acorda cetatenia americana.\u201c<\/p>\n

(Sursa: http:\/\/eipcp.net\/transversal) Traducere din franceza de \u00a0<\/strong>
\nTeodora Dumitru<\/strong><\/p>\n

 <\/p>\n

 <\/p>\n

 <\/p>\n

 <\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Boris Buden, Zona de trecere. Despre sf\u00e2rsitul postcomunismului, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, prefata de Costi Rogozanu, Tact, Cluj-Napoca, 2012   Copii, calugari si muzee ALEX. CISTELECAN Alaturi de Slavoj Zizek si Boris Groys, Boris Buden este unul din foarte putinii intelectuali contemporani est-europeni care au reusit sa patrunda \u00een circulatia internationala a ideilor si sa… Cite\u0219te mai mult »Dosar: Boris Buden<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[8442,8443],"class_list":["post-13987","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-boris-buden","tag-zona-de-trecere-despre-sfarsitul-postcomunismului"],"views":1444,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/13987","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=13987"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/13987\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=13987"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=13987"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=13987"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}