Desi asta sare cel mai tare \u00een ochi, \u201eFill the Void\u201c e departe de a fi un film despre normele etice ale comunitatii evreiesti ultraortodoxe, sau despre cum precumpanesc acestea uneori asupra vointei individuale. C\u00e2nd fiica lor cea mare moare la nastere, rabinul Aharon si sotia sa pun la cale casatoria cumnatului Yohai (Yiftach Klein), proaspatul vaduv, cu cealalta fiica a lor, Shira (Hadas Yaron), \u00een v\u00e2rsta de numai 18 ani. Nici Yohai, nici Shira nu sunt foarte \u00eenc\u00e2ntati de perspectiva maritisului. La \u00eenceput.
\nPrincipalul spectacol al lui \u201eLemale et ha’halal\u201c e procesul lor lent de \u00eendragostire, punctat de tot felul de markeri vizuali sau sonori (p\u00e2na si decojitul unui mar capata sens \u00een acest context). \u00cendragostirea lor nu e pusa \u00een umbra, ci potentata de mediul \u00een care traiesc, unul \u00een care filmul ne introduce \u00eentr-un mod at\u00e2t de convingator, \u00eenc\u00e2t finalul, scandalos, dupa standarde occidentale, se transforma \u00eentr-un happy end absolut entuziasmant.
\nScadente: \u201e\u00c0 perdre la raison\u201c
\nDatoria morala pe care Mounir (Tahar Rahim) o are fata de Andr\u00e9 (Niels Arestrup) \u00eel obliga pe cel dint\u00e2i la compromisuri din ce \u00een ce mai mari. Daca Andr\u00e9 nu l-ar fi adoptat, Mounir n-ar fi parasit niciodata Marocul, asa ca, vr\u00e2nd-nevr\u00e2nd, cei doi, \u00eempreuna cu Murielle (\u00c9milie Duquenne), sotia lui Mounir, si un numar din ce \u00een ce mai mare de copii, traiesc sub acelasi acoperis. E un conflict foarte ofertant, construit \u00een parte si prin intermediul unei piste false.
\nAproape fiecare scena din care lipseste Andr\u00e9 e tratata ca un episod voyeuristic, cu filmare de dupa tocul usii sau de dupa marginea unui perete. Din inertie, aceeasi perspectiva se aplica si scenelor \u00een care Andr\u00e9 apare \u00een cadru sau \u00een care nu are ce cauta (la aeroport, de pilda). \u00cen orice caz, suspansul e asigurat, \u00een film, nu de chestiunea perspectivei (insistenta cu care aceste unghiuri revin transforma ipoteza initiala \u00een certitudine), ci de \u00eentrebarea daca Andr\u00e9 e interesat de Murielle sau mai degraba de Mounir (asa cum insinueaza, la un moment dat, unul din personaje). \u00cen cele din urma, promisiunea voyeuristica nu se \u00eendeplineste. Nimic din dezvoltarea conflictului dintre cei trei nu ne lasa sa \u00eentelegem ca intentiile lui Andr\u00e9 sunt altfel dec\u00e2t caste, dat fiind ca acest filon initial e lasat complet nerezolvat.
\nDe la un punct \u00eencolo, Murielle \u00eencepe sa sufere de o \u00eenstrainare cresc\u00e2nda, care nu pare sa aiba nimic de-a face cu conflictul din primul segment. Nu ca, \u00een filme, toate ar trebui sa se \u00eenlantuiasca si sa decurga \u00een mod necesar catre deznodam\u00e2nt, dar rezolvarea aleasa de Lafosse si de coscenaristii Thomas Bidegain si Matthieu Reynaert are toate datele unui subterfugiu, adica ale unui mod la \u00eendem\u00e2na de se spala pe m\u00e2ini de o premisa interesanta, dar cu care nu stiu ce sa faca.
\nAsta face din \u201e\u00c0 perdre la raison\u201c un colaj incongruent \u00eentre doua filme diferite, care se \u00eent\u00e2mpla doar sa aiba aceleasi personaje.
\n\u00cen banca lui: \u201eThe Paperboy\u201c
\nUnul dintre cele mai mainstream filme din selectia din acest an a New York Film Festival e \u00een acelasi timp si unul dintre cele mai cinstite. Acest proiect, care a trecut prin m\u00e2inile lui Almodovar, e un exemplu rar, dupa stiinta mea, de combinatie \u00eentre film noir si exploitation, filmat cu instrumentarul celui de-al doilea gen. Cei pe care istoria cinema-ului \u00eei lasa reci vor gasi \u00een filmul lui Lee Daniels alte stimulente, dintre care cele mai evidente sunt sexul si violenta, separate, dar si \u00een acelasi context, precum si o portie generoasa de militantism rasial. \u00centreaga poveste ne este spusa de Anita (Macy Gray), servitoarea familiei, care nu prea are cum sa fie la curent cu cele mai multe din evenimentele pe care le relateaza, dar al carei personaj e necesar pentru a ne arata dincolo de orice dubiu ca protagonistul Jack (Zac Efron) e ceea ce se cheama un personaj pozitiv: desi i se adreseaza lui Yardley (David Oyelowo) cu apelativul \u201enegrotei\u201c, nu e rasist, deoarece o trateaza pe Anita ca pe un egal. Departe de a fi un defect, mecanismul pus \u00een miscare \u00een acest caz e un exemplu \u00een plus al faptului ca \u201eThe Paperboy\u201c nu urmareste \u00een niciun fel sa-si depaseasca statutul, si tocmai de aceea functioneaza.
\nEvaziv: \u201eLike Someone in Love\u201c
\nPlin de tensiune si luminos \u00een acelasi timp, ultimul film al lui Abbas Kiarostami debuteaza cu o scena filmata \u00eentr-un bar. Minute \u00een sir, auzim personajele discut\u00e2nd, \u00eensa ori nu le putem vedea \u00eenca, ori le vedem deja, dar nu stim cine sunt. Suntem, asadar, \u00een pozitia personajelor: de-a lungul celor 109 minute c\u00e2t dureaza filmul, nimeni nu stie, si nici nu afla mare lucru, despre nimeni.
\nProfesorul pensionat Takashi (Tadashi Okuno) apeleaza la serviciile prostituatei Akiko (Rin Takanashi), care accepta \u00eensarcinarea, fara prea mare tragere de inima. Desi a pus la cale un \u00eentreg scenariu, care include o auditie de jazz (printre altele, melodia care da titlul filmului) si o cina \u00een doi, intentiile sale nu sunt deloc clare. \u00cen tot cazul, Akiko adoarme, iar Takashi o lasa sa doarma. A doua zi, se ofera sa o conduca la facultate, unde \u00eel cunoaste pe Noriaki (Ryo Kase). Urmeaza un sir \u00eentreg de situatii \u00een care, cum-necum, Takashi se descurca fara sa o dea pe Akiko de gol. Cei doi sunt nevoiti sa se dea drept nepoata si bunic, \u00eensa au ghinionul de a da peste tot felul de oameni care \u00eei pot expune. Ea \u00eei \u00eenchide telefonul prietenului ei, el \u00eesi scoate la r\u00e2ndul lui telefonul din priza, dar toate astea nu \u00eei ajuta prea mult: \u00een cele din urma, cei doi (dar mai ales Takashi) trebuie sa \u00eenfrunte realitatea, iar inspiratia cea mai mare a lui Kiarostami este ca \u00eesi \u00eencheie filmul atunci c\u00e2nd trebuie, adica exact \u00eenaintea acestui moment.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Desi asta sare cel mai tare \u00een ochi, \u201eFill the Void\u201c e departe de a fi un film despre normele etice ale comunitatii evreiesti ultraortodoxe, sau despre cum precumpanesc acestea uneori asupra vointei individuale. C\u00e2nd fiica lor cea mare moare la nastere, rabinul Aharon si sotia sa pun la cale casatoria cumnatului Yohai (Yiftach Klein),… Cite\u0219te mai mult »Piesa lipsa: \u201eFill the Void\u201c<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[8429,83],"class_list":["post-13920","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-fill-the-void","tag-film"],"views":1183,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/13920","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=13920"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/13920\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=13920"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=13920"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=13920"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}