Cred ca primele \u00eendoieli au \u00eenceput sa ma b\u00e2ntuie \u00een adolescenta. \u00centr-o perioada pe care pot sa o localizez exact, anume \u00een vreme ce citeam o monografie celebra despre Napoleon. Dincolo de paginile despre maretele fapte de arme ale marelui francez (corsican!), stiu ca am ramas priponita la evenimentele descrise cu simplitate de marele erou national \u00een scrisorile lui catre Josephina: c\u00e2teva vorbe de alint, apoi o scurta descriere a bataliei care va ram\u00e2ne-n istorie ca o mareata fapta de arme, apoi bucuroasa concluzie ca pe c\u00e2mpul de lupta au ramas zeci de mii de cadavre, apoi o mica lingusala de barbat care vrea sa fie pe voia femeii lui si-o asigura ca si-a m\u00e2ncat la micul dejun omleta asa cum \u00eei place si ei\u2026 si alte lucruri de genul asta.
\nC\u00e2teva zeci de mii de cadavre? Omleta?
\nTin minte ca, aproape copil fiind la aceea data, am avut o senzatie de intoleranta biologica la citirea acestor lucruri, o stare de rau fizic. De-atunci ma uit chior\u00e2s la marile fapte de arme ale tuturor eroilor nationali; de-atunci ma lupt cu o incapacitate, de ordin personal probabil, de-a \u00eentelege istoria. Ma umple de \u00eendoieli intarea lui Agamemnon \u00een cetate pe carul triumfal. Eu ma g\u00e2ndesc la baietii nevinovati ramasi pe c\u00e2mpul de lupta, la mamele lor care i-au \u00eenfasat cu dragoste si i-au crescut pline de grija, la femeile care i-au iubit, la copiii frumosi pe care ar fi putut sa-i aduca pe lume.
\nCu anii s-a cristalizat \u00een mentalitatea mea parerea ca este mult mai demn de respect un patriot capabil sa mentina \u00een tara lui pace, dec\u00e2t unul care \u00eesi \u00eenvinge \u00een razboi dusmanii. Am rezistat greu \u00een perioada studiilor, fiindca \u00eentreaga noastra educatie se bazeaza pe mitul eroilor care \u00eesi \u00eenving adversarii \u00een lupta. Or, pentru mine, aceste victorii nu \u00eensemnau nimic altceva dec\u00e2t numarul mortilor \u00eenregistrat de atari rabufniri patriotice. Care se sf\u00e2rseau \u00een c\u00e2stig sau \u00een pierdere, \u00eentr-un tratat favorabil unora si defavorabil altora, desi moartea arata la fel pentru toti. Si asta de cele mai multe ori pentru c\u00e2te o f\u00e2sie de pam\u00e2nt, de cele mai multe ori \u00een zonele limitrofe. Pam\u00e2nt care, dupa macel, cadea de partea unora sau a altora; pam\u00e2nt pe care, \u00eensa, teren limitrof fiind, traiau ambele nationalitati. Si urmau dupa marea \u201evictorie\u201c sa traiasca alaturi, fiindca acela era spatiul geografic \u00een care venisera pe lume. Sa se priveasca deci zi de zi \u00een ochi, \u00eenvinsi si \u00eenvingatori, si sa se dusmaneasca de moarte, neam de neamul lor, generatie dupa generatie.
\nPe scurt, niciodata n-am \u00eenteles cum se cuvine istoria. Nu o \u00eenteleg nici acum. Nu ma patrund de acel determinism tribal care te face sa g\u00e2ndesti \u00een esenta ca noi si ai nostri suntem mai buni, mai tari, mai dotati, mai valorosi sub aspectul speciei umane, dec\u00e2t ei si ai lor. Adica dec\u00e2t altii. Adica, \u00een cele din urma, dec\u00e2t toti ceilalti.
\nDeci se cuvine sa-i omor\u00e2m. Si daca omor\u00e2m noi mai multi dec\u00e2t ei \u00een lupta, a noastra e Victoria. De ce sa-i omor\u00e2m? Din patriotism.
\nDin c\u00e2nd \u00een c\u00e2nd ma bucur ma vad ca \u00eendoielile mele nu sunt chiar fara temei. Le \u00eent\u00e2lnesc si la altii. Si personalitatea lor \u00eemi da \u00eencredere. Putine pagini am citit mai aproape de sufletul meu ca cele ale lui Orhan Pamuk din cartea \u201eIstanbul\u201c. Cartea despre acel Istanbul pe care grecii, p\u00e2na \u00een ziua de astazi \u00eel numesc oficial si neoficial Constantinopol, ceea ce vine de la cuvintele \u201epolis\u201c (oras) si Constantin; deci orasul \u00eemparatului Constantin al Bizantului. Doar ca Orhan Pamuk e turc. Un turc al vremurilor moderne, cetatean al Republicii Turce. Pe care cu o inventivitate demna de marile spirite \u00een istorie a creat-o Atat\u00fcrk, dintr-un imperiu cazut \u00een prapastie, din care ramasese o ciosv\u00e2rta, a nimanui, adica a celui care o va apuca primul dintre cei asmutiti la garduri.
\nCartea lui Pamuk nu este un imn al \u00eenvingatorului. Este o balada nostalgica. Despre multinationalismul otoman, despre multilingvism, despre creuzetul acela mare de popoare care traiau unul alaturi de celalalt, turci, greci, arabi, genovezi, evrei, armeni, rusi si asa mai departe. Ei dadeau spelndoarea orasului. Ei \u00eel faceau unic. Un oras globalizat avant la lettre, care \u00eenca mai pastreaza ceva din farmecul si valoarea unui spatiu uman deschis.
\nDeci Pamuk nu vitejia ostilor otomane o lauda, ca un adevarat patriot turc ce este, ci, din contra, egalitarismul pe care a fost \u00een stare sa-l acorde minoritatilor \u201ePax Otomana\u201c.
\nSi daca tot vorbim de otomani, de razboaie si paci, nu altfel poate fi interpretata nici legenda care, potrivit cronicarilor moldoveni, explica de ce sabia lui Stefan cel Mare, faimoasa sabie executata la Toledo din comanda papala, se afla acum expusa la Topkap\u00ee.
\nLegenda spune ca dupa 49 de razboaie, pe patul de moarte, Stefan le-a \u00eencredintat mostenitorilor sa-i ofere sabia, \u00een semn de pretuire, lui Suleiman Magnificul. Fiindca si acesta ajunsese Magnific nu fara noima. Ideea noastra ca turcii erau o adunatura care-si pierdea la Rovine t\u00e2rlicii, ne bucura doar pe noi si este muzica \u00een urechile Europei. Sa deplasezi sute de mii de osti, sa asiguri managementul necesar acestor deplasari, sa posezi strategia militara cu care sa \u00eengenunchezi Europa pentru sute de ani nu erau treburi de ici de colo. Si cine stia sa le pretuiasca, le-a pretuit. Mai presus dec\u00e2t orice razboi, ce ne-a lasat mostenire testamentara Stefan cel Mare sunt pacea si respectul pentru \u201edusmanul\u201c temerar. Care si el s-a dovedit, prin gestul lui la \u00eenaltime, expun\u00e2ndu-i sabia lui Stefan Rom\u00e2nul la Topkap\u00ee. Si el a dat dovada de respect pentru rivalul care cauta pacea.
\nTraim \u00een Europa mileniului trei. Vorbim de democratie de ni se usuca gura. Si uite ca, lu\u00e2ndu-ne mai mult sau mai putin prin surprindere, \u00een tarile \u201ecivilizate si democrate\u201c, \u00eencepe sa intre \u00een guvern extrema dreapta. Primul lucru pe care \u00eel declara, este razboi strainilor. Cu alte cuvinte, oamenii sunt patrioti. Astazi, c\u00e2nd libera circulatie, tehnologia si massmedia au facut ca populatia sa se miste pe tot globul cu o intensitate fara precedent. Astazi, c\u00e2nd, datorita globalizarii, nu mai exista tara fara mai putin de 10 la suta straini. Astazi, c\u00e2nd nu stiu daca mai exista sat european \u00een care sa nu dam peste casatorii mixte, deci nu exista familie \u00een care sa nu se vorbeasca vreo c\u00e2teva limbi. Si tocmai acum scot capul patriotii. Care vor ce? Se arunca ei, de dragul patriei, \u00een munci de voluntariat? Dau ei, de dragul patriei, cotizatii pentru a salva servicii care se duc de r\u00e2pa? \u00cenfinteaza ei din propriile resurse scoli sau spitale?
\nNu stiu pe la altii ce se \u00eent\u00e2mpla. Traiesc \u00een Atena. Si aici partidul de extrema dreapta cu participanti \u00een guvern fugareste noaptea pe strazi pakistanezii. Care pakistanezi au ajuns poate pe la noi din pricina altor \u201epatrioti\u201c, de la ei, si a altor guverne, ce le-au administrat lor tara asa cum le-au administrat-o. Dupa cum si grecii nostri pleaca zilele astea sa munceasca prin alte parti, cu mic cu mare. Sa ne asteptam oare ca azi m\u00e2ine sa fie si ei fugariti noaptea pe strazi de catre \u201epatrotii\u201c acelor tari? Probabil.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Cred ca primele \u00eendoieli au \u00eenceput sa ma b\u00e2ntuie \u00een adolescenta. \u00centr-o perioada pe care pot sa o localizez exact, anume \u00een vreme ce citeam o monografie celebra despre Napoleon. Dincolo de paginile despre maretele fapte de arme ale marelui francez (corsican!), stiu ca am ramas priponita la evenimentele descrise cu simplitate de marele erou… Cite\u0219te mai mult »Patriotismul cu iz de crima<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[],"class_list":["post-13825","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic"],"views":1048,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/13825","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=13825"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/13825\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=13825"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=13825"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=13825"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}