{"id":13722,"date":"2012-10-29T19:10:35","date_gmt":"2012-10-29T17:10:35","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=13722"},"modified":"2012-10-29T19:11:06","modified_gmt":"2012-10-29T17:11:06","slug":"cu-de-a-sila-first-cousin-once-removed","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/cu-de-a-sila-first-cousin-once-removed\/","title":{"rendered":"Cu de-a sila: \u201eFirst Cousin Once Removed\u201c"},"content":{"rendered":"

\u00cen acest documentar cu pretentiii revelatoare (nu e o \u00eenregistrare a decrepitudinii unei foste personalitati academice, ci e un film care analizeaza esenta memoriei, sustine regizorul Alan Berliner), metaforele sunt numeroase, fie ele personale (o cugetare despre frunze, ce reprezinta tot at\u00e2tea amintiri, ilustrata sonor prin voice over si vizual prin succesiunea frunze \u00een copac \u2013 frunze moarte), fie sar de te miri unde (un pod care se prabuseste, un tren care intra \u00eentr-un tunel \u00eentunecat etc.). Tot ce s-a considerat ca e mai important, adica o gramada de lucruri, apare scris pe ecran, litera cu litera, \u00eensotit de tacanitul ritmic al unei masini de scris. \u00cen aceasta alegere, o spectatoare a vazut distantare brechtiana; Berliner a marturisit, \u00eensa, ca e doar un mod de a evidentia anumite mesaje. E aceeasi functie cu cea pe care o \u00eendeplineste un marker, Berliner \u00eensusi o recunoaste, si asta spune multe despre posibilitatile sale de cineast.
\n\u00cen esenta, acest documentar reprezinta o operatiune sistematica de umilire a lui Edwin Honig, poet, traducator, critic si profesor, de catre documentarist, care \u00eei este var. De-a lungul mai multor ani, Berliner \u00eesi iscodeste mentorul cu nenumarate \u00eentrebari la care acesta nu mai are cum sa raspunda, deoarece sufera de boala Alzheimer. La fiecare noua \u00eentrebare, Honig ridica din umeri. Oric\u00e2t s-ar stradui si indiferent daca \u00eei vede \u00een fotografii sau fata \u00een fata, omul nu-si mai recunoaste mama, fostele sotii sau copiii.
\n\u00cen discutia care a urmat vizionarii, Berliner s-a justificat explic\u00e2nd ca, la fiecare noua \u00eent\u00e2lnire, dupa ce i s-a explicat cu cine vorbeste si de ce, subiectul sau i-a acordat permisiunea de a-l filma. Nu stiu \u00een ce masura Honig e cel care trebuia sa-si dea consimtam\u00e2ntul. Cert e ca, \u00een film, suntem martorii situatiei \u00een care acesta \u00eel goneste pe Berliner, din nou si din nou \u2013 \u201eM-am saturat de porcaria asta\u201c \/ \u201eI don’t want any more of this junk\u201c. Dar Berliner revine. Oricum, batr\u00e2nul uita de la m\u00e2na p\u00e2na la gura, iar el n-are cum sa nu revina, deoarece filmul lui \u00eenca nu e gata.
\nTocmai pentru ca batr\u00e2nul uita si nu se poate apara, amanunte deloc magulitoare din viata sa personala sunt scoase la iveala. Confruntat cu aceste episoade, Honig nu are ce sa raspunda, pentru ca nu le mai tine minte (iar acum nu mai poate deloc sa se apere, deoarece s-a prapadit). Din poeziile sale de altadata, au ramas onomatopee pe care Honig le tot \u00eeng\u00e2na, ca un copil. Batr\u00e2nul a dat \u00een mintea copiilor, iar faptul ca Berliner filmeaza acest regres, indiferent de apropierea dintre el si subiectul lui sau de generozitatea intentiilor sale, nu-i face deloc cinste.
\nThe Kids are Allright<\/strong>
\nDiferenta dintre musical-ul lui Marc-Henri Wajnberg si un film precum \u201eSlumdog Millionaire\u201c e ca, \u00een acest povertysploitation, saracia nu e cosmetizata si nu e nici fictionala. \u201eKinshasa Kids\u201c spune o poveste adevarata, cea a actorilor din film si a altor 30.000 de copii precum ei, transformata \u00eentr-o fictiune facuta sa arate, prin filmare, montaj sau faptul ca unele personaje privesc direct \u00een camera, ca un documentar. Structura filmului nu e cu nimic diferita de aceea a oricarei povesti hollywoodiene de succes de tipul rags to riches (except\u00e2nd bogatia sau faima propriu-zise). Etapele sunt aceleasi: enuntarea starii de fapt inacceptabile, chemarea pe care o simt un personaj sau mai multe din mijlocul acestui mediu opresiv, urmata de o perioada de ucenicie, care se \u00eencheie cu o proba, trecuta cu brio. Faptul ca acest success story are \u00een centrul ei personaje deloc conventionale, cu nevoi aparte (niste copii sarmani, de care ar trebui sa ne fie mila apriori) justifica doar \u00een parte eficienta povestii. Atunci c\u00e2nd vedem Kinshasa prelucrata prin intermediul unor animatii, animatiile astea nu mai mira pe nimeni si de ele deja nu prea mai e nevoie. Orasul e deja frumos pentru noi toti, la fel cum e pentru locuitorii lui, ceea ce se \u00eent\u00e2mpla doar \u00eentr-o mica masura din cauza muzicii. Copiii din Kinshasa nu reusesc sa ne c\u00e2stige prin muzica. Limbajul lor universal e acela ca sunt vii.
\nParadisul mut:
\n\u201eTabu\u201c de Mario Gomes<\/strong>
\nRegizorul Mario Gomes paraseste terenul semidocumentar pe care si l-a apropriat \u00een \u201eAquele Querido M\u00eas de Agosto\u201c (2008), dar pastreaza din precedentul sau film o anumita reflexivitate \u00een ceea ce priveste procedeele proprii cinematografului. Nominalizat la Ursul de Aur \u00een 2012, \u201eTabu\u201c e \u00eempartit \u00een doua segmente, ambele \u00een alb-negru: primul e vorbit, al doilea e doar narat. \u00cen ciuda voice over-ului, acest al doilea segment e mult mai apropiat de spiritul filmului mut dec\u00e2t un blockbuster precum \u201eThe Artist\u201c. Cea de-a doua parte a lui \u201eTabu\u201c e dedicata unei povesti de dragoste (mai mult, o poveste de dragoste imposibila), si e filmata \u00een cheie expresionista. Succesul filmului rezulta tocmai din imperfectiunile lui: primei parti \u00eei urmeaza a doua, dupa care nu mai urmeaza nimic, nici un epilog, nicio concluzie, nicio \u201emorala\u201c. Subtextul anticolonialist e prezent, dar dispensabil (putem sa-l receptam sau nu). Daca ram\u00e2nem doar cu povestea de dragoste, spusa \u00een singurul limbaj \u00een care putea fi spusa, e mai mult dec\u00e2t de ajuns.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

\u00cen acest documentar cu pretentiii revelatoare (nu e o \u00eenregistrare a decrepitudinii unei foste personalitati academice, ci e un film care analizeaza esenta memoriei, sustine regizorul Alan Berliner), metaforele sunt numeroase, fie ele personale (o cugetare despre frunze, ce reprezinta tot at\u00e2tea amintiri, ilustrata sonor prin voice over si vizual prin succesiunea frunze \u00een copac… Cite\u0219te mai mult »Cu de-a sila: \u201eFirst Cousin Once Removed\u201c<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[8400,83],"class_list":["post-13722","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-first-cousin-once-removed","tag-film"],"views":1456,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/13722","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=13722"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/13722\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=13722"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=13722"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=13722"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}