{"id":13707,"date":"2012-10-29T18:59:49","date_gmt":"2012-10-29T16:59:49","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=13707"},"modified":"2012-10-29T19:00:07","modified_gmt":"2012-10-29T17:00:07","slug":"eminescu-arhetipuri-complexeiii","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/eminescu-arhetipuri-complexeiii\/","title":{"rendered":"Eminescu: arhetipuri, complexe\u2026(III)"},"content":{"rendered":"

O sinteza<\/strong>
\nIntitulat calinescian \u201eMasca lui Eminescu\u201c, ultimul capitol al cartii lui Mircea Cartarescu ofera o sinteza a demersului sau critic-interpretativ, din care, ferindu-ne iarasi de parafrazari neavenite, \u00een genere, falsificatoare, spicuim urmatoarele: \u201eO scindare a personalitatii eminesciene la nivelul de profunzime a dus la hipertrofierea neobisnuita a complexului narcisic al poetului, fapt care, sub influenta unei amintiri din copilarie, a dus la configurarea imaginii interioare a acestuia. s\u2026t Imaginea interioara eminesciana, \u00een diferitele ei realizari, polarizate de dominantele emotionale ale inconstientului, erosul si thanatosul, asigura deci unitatea \u00een varietate a poeziei lui Mihai Eminescu, si, \u00een acelasi timp, originalitatea sa chiar \u00een cadrul tipologiei romantice. s\u2026t Eminescu devine astfel un destin. Existenta sa se dovedeste a fi congenera cu opera sa, care oglindeste \u00een mii de ipostaze aceeasi drama de o simplitate teribila si care este drama eului scindat, a jumatatii care \u00eesi cauta jumatatea, \u00eentr-un spatiu strabatut de fantastice linii de forta. Strivita \u00eentre constiinta si inconstient imaginea interioara concentreaza \u00een ea, ca o monada, \u00eentreaga aperceptie a lumii, cu toate elementele ei esentiale, specifica lui Eminescu. Este adevarul cel mai profund al operei sale\u201c.
\nCatre aceasta concluzie conduce \u00een mod necesar \u00eentregul efort recuperatoriu care anima aceasta carte destinata sa contureze imaginea unui Eminescu demitizat.
\n\u00cen linia constantelor interpretative<\/strong>
\nPrezentarea at\u00e2t de amanuntita si, speram, fara distorsiuni a continutului cartii \u201eEminescu. Visul chimeric\u201c se explica, pe de o parte, prin dorinta de a face cunoscuta unui public c\u00e2t mai larg o abordare singulara, dintr-un unghi nou, a personalitatii si operei eminesciene si, pe de alta parte, prin intentia de a asigura remarcelor si comentariilor care urmeaza \u2013 unele dintre ele, critice \u2013 un suport c\u00e2t mai obiectiv, adica la obiect, tin\u00e2nd seama nu de eventuale idiosincrazii \u2013 subiective, prin excelenta, deci neadecvate si, \u00een genere, inacceptabile \u2013, ci de realitatea textului vizat.
\nLa finele a aproape 200 de pagini dense consacrate \u201elumii interioare\u201c a lui Mihai Eminescu \u00eent\u00e2lnim aceasta afirmatie mai mult dec\u00e2t surprinzatoare: \u201eNu sunt istoric literar si cu at\u00e2t mai putin eminescolog\u201c. Nu avem niciun drept sa punem la \u00eendoiala ceea ce, cu modestie, crede despre sine \u00eensusi Mircea Cartarescu. Totusi, constructia critic-interpretativa pe care el ne-o propune sub titlul \u201eEminescu. Visul chimeric\u201c nu poate fi abordata si \u00eenteleasa altfel dec\u00e2t \u00een contextul eminescologiei.
\nLa nivelul cel mai cuprinzator, prima constatare care se impune este ca invariantul interpretativ pe care se fondeaza \u00eentreaga constructie \u2013 \u201escindarea eului\u201c \u2013 se \u00eenscrie \u00een linia invariantelor propuse mai \u00eenainte de exegeza eminesciana, \u00eencep\u00e2nd cu acela formulat de Maiorescu \u00een studiul sau \u201eEminescu si poeziile lui\u201c publicat \u00een chiar anul mortii poetului. Consider\u00e2nd ca lumea \u00een care traia Eminescu \u201edupa firea lui si fara nicio sila era aproape exclusiv lumea ideilor generale\u201c si ca, pentru poet, orice cobor\u00e2re \u00een lumea conventionala era \u201eo suparare si o nepotrivire fireasca\u201c, mentorul Junimii si al \u201eConvorbirilor literare\u201c ajungea la concluzia ca \u201enota caracteristica \u00een melancolie, ca si \u00een veselie\u201c a lui Eminescu este \u201eseninatatea abstracta\u201c. Maiorescu viza, asadar, tot \u201elumea\u201c, tot \u201esinele\u201c (=\u201efirea\u201c, eventual si \u201emelancolia\u201c), dar nu le orienta spre \u201einconstientul personal (sau individual)\u201c, ci spre \u201eideile generale\u201c. Si dupa Maiorescu \u201eseninatatea abstracta\u201c este susceptibila sa indice cheia care deschide poarta de acces catre ad\u00e2ncimile poeziei eminesciene, caci \u201einteleg\u00e2nd astfel personalitatea lui Eminescu, \u00eentelegem totdeodata una din partile esentiale ale operei sale literare\u201c. Asadar, nu chiar \u201emisterul\u201c , ci, mai modest sau, poate, doar mai precaut, doar \u201euna din partile esentiale ale operei sale literare\u201c. Interesant de semnalat este ca Eminescu \u00eensusi, \u00eentr-un articol scris la v\u00e2rsta de 20 de ani, \u00een timpul studentiei la Viena, si publicat \u00een 1870 \u00een revista \u201eFamilia\u201c sub titlul \u201eRepertoriul nostru teatral\u201c, remarca, \u00een legatura cu opera lui Shakespeare, \u201eunitatea cea plina de profunditate care domneste \u00een toate creatiunile acestui geniu puternic\u201c. Articolul \u2013 rod al observatiilor si al reflectiilor sale din timpul asocierii la trupele teatrale ale lui Iorgu Caragiale si Mihai Pascaly sau la aceea a Teatrului National din Bucuresti \u2013 recomanda autorilor dramatici ai timpului, spre \u201estudiu\u201c si \u201eimitatie\u201c, ceea ce el numea \u201eterenul shakespearian\u201c , adica lumea lui Shakespeare, caracterizat drept terenul \u201eabstractiunii absolute\u201c, formula \u00eendeaproape \u00eenrudita, dupa cum se vede, cu aceea prin care Maiorescu, aproape 20 de ani mai t\u00e2rziu, avea sa caracterizeze propria personalitate a lui Eminescu.
\nExegeza eminesciana a cunoscut de-a lungul timpului si alte invariante interpretative. Mihail Dragomirescu (vezi \u201eMihai Eminescu\u201c, editie \u00eengrijita de Leonida Maniu, Iasi, Editura Junimea, 1976) considera ca \u201eceea ce caracterizeaza \u00een ad\u00e2ncul sau personalitatea poetica a lui Eminescu este o antiteza\u201c; realizata ca o \u201eunitate coerenta sufleteasca\u201c, aceasta antiteza se compune \u201epe de-o parte din simtam\u00e2ntul nemerniciei vietii, iar, pe de alta, sdint farmecul cuceritor si infinitul ei\u201c. Reluata \u00een urma cu c\u00e2tiva ani de Cristian Tiberiu Popescu (\u201eEminescu. Antiteza\u201c, Bucuresti, Editura Libra, 2000), ideea antitezei este tratata ca \u201eo problema (sau chiar problema!) cu adevarat esentiala a g\u00e2ndirii si simtirii poetice eminesciene\u201c, concluzia fiind ca \u201eopera eminesciana se cladeste pe antiteze\u201c. Pentru
\nD. Caracostea (\u201ePersonalitatea lui Eminescu\u201c, \u00een \u201eStudii eminesciene\u201c, editie \u00eengrijita si note de Ion Dumitrescu, Bucuresti, editura Minerva, 1979), dominanta personalitatii poetului este \u201etendinta catre nemarginit, setea de absolut\u201c; aceasta dominanta \u2013 \u00een masura \u00een care, potrivit principiilor cercetarii genetice, dezvaluie \u201eforma interna a viziunii despre lume\u201c \u2013 reprezinta \u201efocarul\u201c operei si ofera \u201epunctul fix\u201c la care se raporteaza structurile ei stilistice. \u00centr-o constructie critica masiva si, \u00een egala masura, nuantata, cuprinz\u00e2nd comentarii de mare eruditie si profunzime, Rosa del Conte (\u201eEminescu sau despre absolut\u201c, editie \u00eengrijita, traducere si prefata de Marian Papahagi, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990) asaza \u201e\u00eenclinarea catre absolut\u201c \u00een centrul lumii lirice eminesciene\u201c. Poetul, considera cercetatoarea si profesoara italiana, \u201etinde catre reprezentarea cosmica, o reprezentare ce are sens tocmai ca viziune, independent de valabilitatea rationala, stiintifica a schemelor cosmogonice si teogonice, a intuitiilor spatiale si temporale de care e legata\u201c. \u00cen sirul celor care au cautat invariante interpretative se \u00eenscrie si G. Ibraileanu (\u201ePrefata\u201c la Eminescu, \u201ePoezii\u201c, Editura G. Ibraileanu, 1930). Dupa el, \u201eprincipiul explicativ al poeziei eminesciene\u201c este \u201eemotivitatea\u201c. Prin \u201eemotivitate\u201c Ibraileanu \u00eentelegea \u201eraspunsul\u201c sau \u201ereactiunea\u201c la \u201eimpresiile lumii din afara\u201c; ea \u201eeste rasunetul \u00eentregului nostru organism, al \u00eentregii noastre vieti organice\u201c si, ca atare, reprezinta \u201efaptul fundamental psihic, substratul vietii sufletesti\u201c. Cu referire la poet, Ibraileanu apreciaza ca \u201eEminescu a fost un organ complet\u201c , ceea ce \u00eenseamna ca \u201ea avut totul, toata gama senzatiilor, imaginatia completa, inteligenta \u00eenalta. El a concentrat \u00een sine v\u00e2rstele omenirii si v\u00e2rstele omului. Emotiv si imaginativ ca un primitiv, naiv si curios ca un copil, nou \u00een fata universului, el a fost \u00een acelasi timp \u00eenarmat de cunostinti ca un \u00eenvatat si abstractor de idei ca un metafizician\u201c.
\n\u201eScindarea eului\u201c: gen proxim si diferenta specifica<\/strong>
\nAsadar, Mircea Cartarescu are \u00eenaintasi care si-au pus problema strapungerii \u00eenvelisului operei pentru a scoate la lumina resortul ascuns al structurii ei de ad\u00e2ncime. \u201eObsesia eminescologilor \u2013 observa Gheorghe Ciompec (\u201eMihai Eminescu, II. Structurile Operei\u201c, Bucuresti, Editura Eminescu, 1985) \u2013 pare a fi cautarea principiilor care armonizeaza fragmentele \u00eentr-o Opera si, indiferent de unghiul abordarii ei, tind sa ajunga la constantele universului imaginar\u201c. \u00cent\u00e2lniti \u00een succintele referiri anterioare, termeni ca \u201eunitate coerenta sufleteasca\u201c , \u201eemotivitate\u201c sau \u201efaptul fundamental psihic\u201c ori \u201esubstratul vietii sufletesti\u201c nu sunt prea \u00eendepartati de unii dintre termenii cu care se opereaza \u00een \u201eEminescu. Visul Chimeric\u201c: \u201epiramida arhetipala din sufletul poetului\u201c, \u201epredispozitiile sale \u00eennascute\u201c, \u201eunitatea si coerenta interioara a lumii eminesciene\u201c etc. Acesta este genul proxim al \u201escindarii eului\u201c. Sa vedem si \u00een ce consta diferenta specifica.
\n\u00cen capitolul consacrat structurilor inconstientului, Mircea Cartarescu noteaza ca \u201ePoetul capteaza \u00een perioadele sale de inspiratie fasciculul fulgurant al inconstientului si, pe baza matricei furnizate de imaginea interioara, \u00eencepe permutarea materialului de suprafata\u201c. O anticipare aproape directa a captarii fasciculului fulgurant al inconstientului gasim la G. Calinescu (\u201eOpera lui Mihai Eminescu\u201c, II, Bucuresti, Editura Minerva, 1976, p. 501): despre \u201eizvorul tainic al efluviilor eminesciene\u201c, divinul critic presupune ca este \u201eascuns undeva, departe, \u00een padurea subconstientii lui\u201c. O anticipare, dar numai at\u00e2t, caci ea nu este urmata de o dezvoltare critic-interpretativa, asa cum se \u00eent\u00e2mpla \u00een cartea lui Mircea Cartarescu. Dar, \u201eizvorul\u201c, doar presupus de G. Calinescu, pare a fi fost identificat de George Gana (\u201eMelancolia lui Eminescu\u201c, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Rom\u00e2ne, 2002) \u00een, asa cum arata chiar titlul cartii, melancolie, considerata \u201etemeiul daca nu embrionul sau \u00abcelula germinativa\u00bb a poeziei lui Eminescu\u201c. Convingerea lui George Gana este ca \u201esursa \u2013 \u00abizvorul\u00bb calinescian (nota noastra, Gh. D.) \u2013 primordiala si cea mai productiva a lirismului eminescian este un anumit sentiment existential: melancolia, \u00eenteleasa \u00eentr-un fel mai profund si mai complex dec\u00e2t \u00een vorbirea uzuala, adica \u00een sensul, consacrat, care face din ea o categorie culturala de o mare relevanta pentru literatura moderna\u201c. Versurile lui Eminescu par a-i da dreptate: \u201eAh ! De c\u00e2te ori voit-am\/ Ca sa sp\u00e2nzur lira-n cui\/ Si un capat poeziei si pustiului sa pui;\/\/ Dar atuncea greieri, soareci,\/ Cu usor-maruntul mers\/ Readuc melancolia-mi\/ Iara ea se face vers\u201c (\u201eSinguratate\u201c). \u201eIzvor\u201c, \u00een acceptiunea de mai sus, ar putea fi socotita si \u201escindarea eului\u201c. Numai ca, spre deosebire de George Gana care deschide \u201emelancolia\u201c catre \u00eentelesul de \u201ecategorie culturala\u201c, Mircea Cartarescu \u00eenchide invariantul propus de el \u00een \u201epadurea subconstientii\u201c poetului. \u00cen esenta, \u00een aceasta consta diferenta specifica a invariantului pe care se sprijina constructia interpretativ-critica din \u201eEminescu. Visul chimeric\u201c si \u201emelancolia\u201c propusa de George Gana sau, mai \u00eenainte, \u201eseninatatea abstracta\u201c, \u201esetea de absolut\u201c sau \u201eemotivitatea\u201c, considerate ca principii germinative ale operei eminesciene. \u00centr-adevar, autorul abordarii lui Eminescu din perspectiva \u201evisului chimeric\u201c \u00eesi fondeaza demersul numai pe analiza \u201econtinuturilor de profunzime\u201c, excluz\u00e2nd ab initio \u201econtinuturile de suprafata\u201c. \u201eContinuturile de profunzime\u201c tin \u00een totalitate de inconstient: \u201einconstientul colectiv (sinele)\u201c, cu cele doua niveluri ale sale, cel \u201ebazal\u201c si cel \u201eintermediar\u201c, si \u201einconstientul personal (sau individual)\u201c. Acestea, sub impulsul \u201eexperientei esentiale pe care copilul Eminescu a trait-o\u201c, dau nastere \u201eimaginii interioare eminesciene\u201c, cladite pe arhetipuri (al spatiului, al noptii, al femeii) si complexe (al lui Hoffmann, al labirintului, al lui Narcis), \u2013 care transpar \u00een structurile de suprafata ale operei. \u00cen ceea ce priveste \u201econtinuturile de suprafata\u201c, Mircea Cartarescu le cuprinde generic \u00eentr-o excelenta sinteza, care tinde spre exhaustivitate. Continuturile de suprafata \u201ecorespund continuturilor constiente ale psihicului. Structurile de suprafata ale operei, respectiv, ale poeziei reprezinta tot ceea ce poetul introduce \u00een mod voit, constient \u00een opera sa, si anume: continuturi personale: evenimente si episoade din viata autorului, introduse de acesta \u00een opera si av\u00e2nd sau nu o semnificatie simbolica; continuturi literare: inventarul de elemente si procedee literare puse la dispozitia autorului de traditia \u00een care acesta se \u00eenscrie. s\u2026t; continuturi culturale: includem aici armatura ideologica a operei: totalitatea ideilor filozofice, religioase, stiintifice, politice sau de alta natura, care se regasesc \u00een opera s\u2026t\u201c.
\nOpt\u00e2nd \u00een mod transant pentru o constructie critic-interpretativa bazata pe c\u00e2teva categorii psihanalitice carora li se adauga elemente apartin\u00e2nd \u201earhetipologiei antropologice\u201c, Mircea Cartarescu se descotoroseste scurt de continuturile de suprafata, pe care, dupa cum am vazut, le defineste foarte bine. De ele, sustine el, \u201ese ocupa critica traditionala\u201c. Aceasta, cu toate ca, dupa cum am mentionat deja, nu este anulata de \u201ecritica moderna\u201c, nu prezinta, totusi, niciun interes pentru autorul analizei arhetipale a operei lui Eminescu. Asa se face ca, pe \u00eentreg parcursul cartii sale, nu \u00eent\u00e2lnim nici cea mai mica referire la ceea ce imensa bibliografie eminesciana a revelat sau numai a relevat \u00een analiza poeziei sau prozei eminesciene, ca si cum \u201espatiul eminescian\u201c \u2013 cu cobor\u00e2rea, spatiul concentric si labirintul \u2013, apoi, noaptea, somnul, visul, femeia, doma, raceala, oglinda, apa etc. ar fi analizate si comentate pentru \u00eent\u00e2ia oara aici si acum, niciodata de catre altcineva \u00een alt moment al receptarii critice a lui Eminescu. Or, e suficient sa parcurgem fie si numai cuprinsul cartii lui
\nG. Calinescu despre opera lui Mihai Eminescu pentru a ne da seama ca Mircea Cartarescu are cel putin un \u00eenaintas.
\nO imagine unilaterala<\/strong>
\nDar problema nu consta \u00een lasarea deoparte \u2013 voita, programatica \u2013 a tuturor contributiilor critice anterioare. La urma urmelor, \u00een ciuda vechiului adagiu, trebuie sa admitem ca, sub soare, apar si lucruri noi. Problema cartii \u201eEminescu. Visul chimeric\u201c consta, pe de o parte, \u00een absolutizarea \u2013 am putea spune extrema, daca am admite ca absolutul are limite \u2013 a \u201escindarii eului\u201c ca singur \u2013 din nou (!) \u2013 absolut principiu explicativ. Pe de alta parte, problema consta \u00een construirea unei imagini unilaterale \u2013 fragmentara si partiala \u2013 asupra nu numai a operei, ci si a vietii lui Eminescu. Mircea Cartarescu retine ca imaginea chipului reflectat \u00een apa la vremea copilariei lui Eminescu este \u201einconstienta si \u00een acelasi timp chinuitoare\u201c; ca \u201epoetul o simte \u00een profunzimea psihicului sau, dar nu o poate constientiza\u201c si ca, \u00een fine, \u201echinul nesf\u00e2rsit al vietii lui Eminescu, \u00een continuare, este cel de a nu se putea re\u00eentregi\u201c. Ceea ce nu se poate nega de plano, caci, cel putin \u00een anumite momente de creatie, poetul putea, desigur, sa traiasca, \u00eentre altele, si o stare de disperare \u201e\u00een fata jumatatii scindate de neatins\u201c. Consider\u00e2nd caduca interpretarea curenta a \u201ecriticii traditionale\u201c care vede aici expresia tristetii, a nostalgiei sau chiar a durerii poetului \u00een fata \u201evisului frumos\u201c al iubirii pierdute acum pentru totdeauna, este totusi greu de subscris la extrapolarea potrivit careia viata lui Eminescu este marcata, la \u201enesf\u00e2rsit\u201c, de \u201echinul s\u2026t de a nu se putea re\u00eentregi\u201c. Regasim, oare, acelasi \u201echin nesf\u00e2rsit\u201c \u00een hotar\u00e2rea de a merge, pe jos, la Blaj, \u00een av\u00e2ntul \u00eensotirii cu trupa teatrala a lui Pascaly, \u00een participarea, cu toata fiinta, la dezbaterile societatii studentilor rom\u00e2ni de la Putna? Regasim, oare, acelasi \u201echin nesf\u00e2rsit\u201c \u00een febra transformarii \u201eCurierului de Iasi\u201c din \u201efoaia vitelor de pripas\u201c \u00eentr-o publicatie de interes nu numai pentru corpul judecatoresc si justitiabili, ci si pentru publicul larg? Erau, oare, un \u201echin nesf\u00e2rsit\u201c peregrinarile \u00een jurul Iasiului, \u00een tovarasia lui Creanga, participarea la dezbaterile Junimii, momentele \u2013 c\u00e2te vor fi fost \u2013 de traire autentica a iubirii pentru Veronica sau chiar istovitoarea munca, plina, totusi, de satisfactii jurnalistice, de redactare a \u201eTimpului\u201c? Cei sase ani de viata dintre 1883 si 1889, ani de pierdere a sinelui, au fost, cu siguranta, ani de \u201echin\u201c. O dovedesc din plin marturiile celor ce l-au cunoscut \u00een acei ani. Dar, acesti ani nu se regasesc \u00een opera poetului pentru a da expresie \u201echinului de a nu se putea re\u00eentregi\u201c. \u00cen acei ani \u201echinul\u201c lui Eminescu a fost acela de a nu mai produce opera. Si este, \u00een egala masura, chinul poetului, dar si al iubitorilor operei sale.
\nOpera este si ea pusa \u00een \u00eentregime sub semnul \u201escindarii eului\u201c: \u201eDublul eminescian \u2013 scrie Mircea Cartarescu \u2013 sta \u00een centrul operei acestuia, \u00een sute de ipostaze diferite, uneori foarte subtil deghizate\u201c. Abordarea din acest punct de vedere, at\u00e2t a poeziei, c\u00e2t si a prozei eminesciene, este, fara \u00eendoiala, susceptibila sa explice nu putinele versuri sau fragmente de proza care, nu numai din perspectiva cititorului obisnuit, anonim, indiferent de v\u00e2rsta sau de pregatire intelectuala, ci si din perspectiva \u201ecriticii traditionale\u201c ram\u00e2n greu de patruns sau chiar obscure \u00een \u00eentelesul care li se poate atribui. \u00centr-adevar, ce se \u00eentelege \u2013 la prima lectura, si la a doua, si la a treia… \u2013 din versurile urmatoare : \u201e\u00centr-o lume de neguri\/ Traieste luminoasa umbra.\/ Mai \u00eent\u00e2i scaldata\/ \u00cen ceti eterne si sure,\/ \u00censa, \u00eencet-\u00eencet,\/ Razele mari a g\u00e2ndirii\/ Negurile albe patrund\u2026\/ Si formeaza un arc albastru, \/ Clar senin \u00een jurul lui, \/ Ce-a lui margini \u00eesi gaseste \/ \u00centr-a negurilor creti \/ Si-nainte, \u00eenainte \/ Zboara geniul de lumina. s\u2026t\u201c (\u201e\u00centr-o lume de neguri\u2026\u201c)? Cititorul obisnuit ram\u00e2ne la suprafata incantatorie a unora dintre secventele sonore \u2013 \u201e\u00eencet-\u00eencet\u201c, \u201esi-nainte, \u00eenainte\u201c \u2013 sau remarca unele asocieri de cuvinte pe care nu le \u00eent\u00e2lneste \u00een limbajul curent \u2013 \u201earc albastru\u201c , \u201egeniu de lumini\u201c. Critica traditionala merge mai departe pun\u00e2nd \u00een evidenta figurile de stil: personificarea \u2013 \u201eumbra care traieste\u201c, metafora \u2013 \u201erazele mari a g\u00e2ndirii\u201c, oximoronul \u2013 \u201eluminoasa umbra\u201c etc. Toate aceste nu sunt lipsite de interes pentru receptarea versurilor respective, considerate pe bucati. \u00cen ansamblu, \u00eensa, \u00eentelesul lor ram\u00e2ne obscur. Explicatia \u2013 sau, poate, doar una dintre explicatiile posibile \u2013 apare pun\u00e2nd interpretarea versurilor citate sub semnul arhetipului noptii. Iata ce gasim din acest punct de vedere \u00een cartea lui Mircea Cartarescu: \u201eNoaptea este simbolul inconstientului. \u00cen noapte inteligenta se obnubileaza, cenzura slabeste si visul, aceasta viata secundara, \u00eesi poate deschide petalele, \u00eesi poate elibera parfumul hipnotic. s\u2026t Noaptea umple spatiul eminescian, asigur\u00e2ndu-i dimensiunea misterului. Ea este deci mediul, am putea spune aproape fluidul, \u00een care se desfasoara drama sacra eminesciana. s\u2026t Adevarata noapte eminesciana este \u00eensa noaptea \u00eenstelata, luminoasa. s\u2026t S-a observat ca lumina stelelor si a lunii, \u00een poezia lui Eminescu, reprezinta un element hipnotic, o \u00abvraja\u00bb: \u00abSa plutim cuprinsi de farmec\/ Sub lumina bl\u00e2ndei lune\u00bb s\u2026t Lumina stelara este difuza si mai degraba \u00eenvaluitoare dec\u00e2t dezvaluitoare: \u00abSi tacere e afara.\/ Lumineaza aer, stele.\/ Muta-i noaptea \u2013 numai r\u00e2ul\/ Se fram\u00e2nta-n pietricele\u00bb\u201c. Corespondentele dintre unele elemente care compun chipul, desenat de Mircea Cartarescu, al arhetipului noptii eminesciene si versurile de mai sus se impun de la sine: \u201eNoaptea umple spatiul eminescian\u201c \u2013 \u201e\u00centr-o lume de neguri\u201c; \u201eLumina stelara este difuza si mai degraba \u00eenvaluitoare dec\u00e2t dezvaluitoare\u201c \u2013 \u201eSi formeaza un arc albastru,\/ Clar senin \u00een jurul lui\u201c; \u201ereprezinta un element hipnotic\u201c \u2013 \u201eRazele mari a g\u00e2ndirii\/ Negurile albe patrund\u201c; \u201easigur\u00e2ndu-i dimensiunea misterului\u201c \u2013 \u201eSi-nainte, \u00eenainte\/ Zboara geniul de lumina\u201c. Corespondentele acestea nu apartin lui Mircea Cartarescu. Le propunem noi, av\u00e2nd convingerea ca nu tradam g\u00e2ndirea lui interpretativa. Si, daca ar mai ram\u00e2ne de clarificat unele lucruri \u00een legatura cu versurile la care ne referim (\u00een poezie ram\u00e2ne totdeauna c\u00e2te ceva de clarificat!), iata si comentariul care le \u00eensoteste \u00een cartea \u201eEminescu. Visul chimeric\u201c: \u201eConsider\u00e2nd noaptea un tinut al inconstientului, am putea considera \u2013 nu e nevoie sa arati cu degetul mare, se vede si cu cel mic! \u2013 lumina stelara ca fiind, \u00eentr-un mod metaforic, privirea scrutatoare a spiritului care \u00eencearca sa strabata prin tenebre. Ne \u00eendreptatesc \u00een aceasta interpretare c\u00e2teva versuri din \u00ab\u00centr-o lume de neguri\u2026\u00bb: \u00ab\u00centr-o lume de neguri\/ Traieste luminoasa umbra s\u2026t\u00bb\u201c.
\nCeea ce ne propune Mircea Cartarescu \u00een discursul sau critic-interpretativ nu este, poate, ultimul cuv\u00e2nt \u00een privinta \u00eentelesului versurilor citate, dar, sigur, reprezinta un punct de plecare caruia cititorii poeziei \u00eei pot adauga diverse nuante sau asocieri ori de la care \u00eesi pot construi propria interpretare. \u00cen orice caz, este de retinut ca avem a face cu un punct de plecare pe care nu-l gasim \u00een \u201ecritica traditionala\u201c.
\nVirtutile explicatiei<\/strong>
\n\u00cen acest punct al comentariului despre cartea \u201eEminescu. Visul chimeric\u201c se impune o paranteza referitoare la rolul \u2013 nevoia, chiar \u2013 al explicatiei \u00een receptarea textului poetic. Concludent, \u00een acest sens, este punctul de vedere exprimat de Solomon Marcus \u00een \u201ePoetica matematica\u201c (Bucuresti, Editura Academiei R.S.R, 1978). \u00cel preluam, reproduc\u00e2ndu-l in extenso, pentru ca demersul critic-interpretativ al lui Mircea Cartarescu este, prin excelenta, explicativ. Activitatea de explicare a unor versuri \u201epoate sa para sterila sau, cel putin, minora, deoarece, cum de at\u00e2tea ori s-a mai spus, vraja poeziei nu poate fi convertita \u00een elemente rationale. Explicatiile tin de functia notionala a limbajului, \u00een timp ce inefabilul poetic este un rezultat al functiei sale de sugestie. Aici ajungem \u00eensa la punctul-cheie al situatiei poetice, la adevarul at\u00e2t de paradoxal care-l caracterizeaza: nu se poate sugera dec\u00e2t prin cuvinte precise. Mai mult, exigentele \u00een materie de precizie sunt mai mari \u00een limbajul de sugestie dec\u00e2t \u00een cel notional, deoarece functia de sugestie purcede din cea notionala, deriva din ea si nu se poate dezvolta registrul de mistere si ambiguitati dec\u00e2t \u00een masura \u00een care structura notionala care-i sta la baza este elucidata si precizata. \u00cencercarea de a sesiza sugestiile unui text poetic, fara a-i cunoaste \u00een prealabil baza sa notionala, nu poate duce dec\u00e2t la manifestari (mai mult sau mai putin deghizate) de ignoranta. \u201eIar, \u00een ceea ce priveste \u00abechivocurile ignorantei\u00bb, matematicianul care vorbeste at\u00e2t de avizat despre poezie si despre limbajul poetic noteaza ca acestea \u201esunt prezentate uneori drept ambiguitati si mistere ale poeziei, \u00eenlocuindu-se astfel efortul autentic de a se ajunge la bogatiile sugestive ale textului printr-o interpretare arbitrara deriv\u00e2nd exclusiv din \u00abintuitia\u00bb cititorului\u201c.
\nAcestui punct de vedere \u00eei raspunde ca un ecou Mircea Cartarescu, d\u00e2nd expresie credintei sale ca rezultatele la care a ajuns \u201epot ajuta la \u00eentelegerea mai profunda a poeziei lui Eminescu\u201c.
\nSi, totusi, \u00eenvestirea \u201escindarii eului\u201c cu o capacitate atotexplicativa poate fi pusa sub semnul \u00eendoielii \u00een anumite privinte. Este cazul, de exemplu, al asimilarii \u2013 absolute (iarasi!) \u2013 a dublului cu iubita, \u00een genere, cu femeia, d\u00e2nd nastere arhetipului feminitatii, arhetip \u201ecentral \u00een \u00abestetica abisala\u00bb a poeziei romantice\u201c, alaturi de acela al noptii. Admit\u00e2nd realitatea ori, macar, verosimilitatea \u00eent\u00e2mplarii nocturne din copilaria poetului, pare normal ca \u201ez\u00e2na, craiasa care iese din copac (deplasare), femeia zarita \u00abcu luna, pe valuri de mare\u00bb, copila de crai care se reflecta \u00een fundul marii\u201c sa fie considerate \u201edoar masti ale acelei prime imagini a dublului\u201c. Este cazul \u00een \u201eDiana\u201c, unde \u201edevine evidenta relatia dintre femeie ca masca de suprafata si realitatea interioara a dublului\u201c sau \u00een \u201eDo\u00f1a Sol\u201c, unde se \u201eaccentueaza si mai mult relatia directa \u00eentre reflect si femeie\u201c. Dar, a sustine ca, \u00een: \u201eSa plutim cuprinsi de farmec\/ Sub lumina bl\u00e2ndei lune\u201c (\u201eLacul\u201c) sau \u00een: \u201eO, priviti-i cum viseaza\/ Visul codrului de fagi!\/ Am\u00e2ndoi ca-ntr-o poveste\/ Ei \u00eesi sunt asa de dragi!\u201c (\u201ePovestea codrului\u201c) \u201eeroul liric si dublul sau stau fata \u00een fata \u00eentr-o atmosfera de somnolenta si vraja\u201c si ca, \u00een versurile citate, \u201ejumatatile eului scindat nu se mai pot contopi (rezultatul este anihilarea lor), dar se pot reuni, se pot alatura \u00eentr-o armonie desav\u00e2rsita\u201c \u00eenseamna, de fapt, a forta limitele unor scene \u2013 idilice \u2013 de dragoste, traite, daca nu aievea, cel putin \u00een imaginatie. Ceea ce, pentru un poet ca Eminescu, \u00eensemna traire tot at\u00e2t de adevarata precum trairea \u00een trezie. De asemenea, fortarea notei \u00een construirea imaginii femeii ca arhetip pe baza unor trasaturi aflate \u00eentr-o \u201eevidenta legatura cu mediul acvatic\u201c \u00eel conduce pe scrutatorul psihanalist al \u201evisului chimeric\u201c p\u00e2na la a lua ochii lui drept ochii ei: \u201eOchii femeii sunt, uneori, plutitori\u201c, observa Mircea Cartarescu sustin\u00e2ndu-si observatia cu versurile urmatoare: \u201eCu ochi mari la ea se uita,\/ Plini de vis, duiosi plutind\u201c (\u201eFat-Frumos din tei\u201c). Este \u00eensa evident din contextul mai larg al poeziei, ca, de altfel, si din contextul restr\u00e2ns al celor doua versuri, ca ochii \u201eplini de vis, duiosi plutind\u201c sunt ai lui, nu ai ei. (Va urma)<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

O sinteza Intitulat calinescian \u201eMasca lui Eminescu\u201c, ultimul capitol al cartii lui Mircea Cartarescu ofera o sinteza a demersului sau critic-interpretativ, din care, ferindu-ne iarasi de parafrazari neavenite, \u00een genere, falsificatoare, spicuim urmatoarele: \u201eO scindare a personalitatii eminesciene la nivelul de profunzime a dus la hipertrofierea neobisnuita a complexului narcisic al poetului, fapt care, sub… Cite\u0219te mai mult »Eminescu: arhetipuri, complexe\u2026(III)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[],"class_list":["post-13707","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara"],"views":7460,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/13707","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=13707"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/13707\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=13707"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=13707"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=13707"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}