{"id":13427,"date":"2012-10-04T12:37:03","date_gmt":"2012-10-04T10:37:03","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=13427"},"modified":"2012-10-01T12:39:11","modified_gmt":"2012-10-01T10:39:11","slug":"eminescu-arhetipuri-complexe","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/eminescu-arhetipuri-complexe\/","title":{"rendered":"Eminescu: arhetipuri, complexe\u2026"},"content":{"rendered":"

Chipul din apa<\/strong>
\nO aparitie relativ recenta \u00een c\u00e2mpul exegezei eminesciene \u2013 \u201eEminescu. Visul chimeric\u201c (Editura Humanitas, 2011) \u2013 atrage atentia prin singularitatea demersului critic-interpretativ pe care \u00eel propune. Cartea are ca premisa \u201econvingerea\u201c autorului ei \u2013 Mircea Cartarescu \u2013 potrivit careia \u201eun singur fapt psihic a determinat boala poetului si misterul operei sale \u2013 scindarea eului\u201c (p.158) \u201eFaptul psihic\u201c avut \u00een vedere este, \u00een buna traditie psihanalitica, urmarea unei \u00eent\u00e2mplari presupuse a fi avut loc \u00een copilaria viitorului poet: \u201eUmbl\u00e2nd prin padure, el ajunge l\u00e2nga apa, noaptea, la lumina stelelor. Privindu-se \u00een apa, \u00eesi vede imaginea reflectata si are experienta scindarii personalitatii sale\u201c (p.142).
\nCeea ce gasim \u00een aceasta scena nocturna are, fara \u00eendoiala, o anumita acoperire \u00een reconstituirea pe baze documentare directe ori indirecte a copilariei lui Mihai, marcata, \u00eentre altele, de propensiunea pentru hoinareala prin padure, precum si de masul, peste noapte, la st\u00e2nele din tinutul Ipotestilor. Sunt fapte pe care George Munteanu \u00een \u201eHyperion.1. Viata lui Eminescu\u201c (Editura Minerva, 1973) le include, merg\u00e2nd pe urmele unei sugestii a lui G. Calinescu, \u00een r\u00e2ndul \u201eexperientelor originare\u201c. (Vezi, \u00een acest sens, si capitolul intitulat: \u201eFormarea sinelui \u2013 de la hoinareala la calatoriile initiatice\u201c din cartea noastra \u201eEminescu. O perspectiva dialogica\u201c, Editura Academiei Rom\u00e2ne, 2009.) \u00cen ceea ce priveste scena de mai sus, ea poarta toate atributele fictiunii: este, \u00een esenta, ceea ce \u00eesi imagineaza Mircea Cartarescu \u2013 \u201epoet, prozator, eseist, critic literar si publicist\u201c, dupa cum se poate citi pe contrapagina de titlu a cartii sale. Autorul nu pare a fi fost preocupat de verosimilitatea ei, ca, de altfel, nici de o situare oric\u00e2t de aproximativa \u00een timp pentru a ne putea face o idee despre c\u00e2t de timpuriu a fost momentul acelei \u201eexperiente esentiale\u201c, \u00een asa fel \u00eenc\u00e2t sa admitem ca plauzibil faptul ca personalitatea copilului atinsese un asemenea nivel de formare \u00eenc\u00e2t sa se poata scinda, iar scindarea sa se graveze pentru tot restul vietii \u00een structurile sale psihice, fie ele si inconstiente. Trec\u00e2nd peste acest amanunt, Mircea Cartarescu ia \u00een considerare doar urmarile \u2013 cov\u00e2rsitoare \u2013 ale \u00eent\u00e2mplarii, at\u00e2t pentru viata, c\u00e2t si pentru opera poetului. Referirile la ele sunt numeroase si risipite, practic, pe tot cuprinsul cartii: \u201eDin momentul acelei experiente decisive pentru dezvoltarea particulara a psihicului sau, Eminescu devine un mare nelinistit. Amintirea trece \u00een inconstient si devine centrul generator al tuturor reprezentarilor sale imaginare\u201c (p. 143); \u201eChinul nesf\u00e2rsit al vietii lui Eminescu, \u00een continuare, este cel de a nu se putea re\u00eentregi\u201c(144); \u201eDe-aici \u00eenainte, urmeaza o necontenita goana dupa re\u00eentregire, o imensa sete de reunificare cu jumatatea despartita a fiintei sale\u201c (p. 143); \u201eAm aratat p\u00e2na acum (nu ne facem iluzia ca \u00eentru totul convingator) \u2013 Afirmatia dintre paranteze, pe care o reproducem ca atare, apartine autorului cartii (nota noastra, Gh. D.) \u2013 felul \u00een care o amintire din copilarie a putut organiza \u00een sensul ei \u00eentreaga piramida arhetipala din psihicul poetului. Dublul eminescian sta \u00een centrul operei acestuia, \u00een sute de ipostaze diferite, uneori foarte subtil deghizate\u201c (p. 145); \u201eTotul tine de \u201eimaginea interioara eminesciana\u201c (p. 147 si urm.) a carei ipostaza \u201eprimara\u201c \u201ecorespunde chiar amintirii din copilarie a lui Eminescu\u201c.<\/p>\n

Impresia generala care se impune la lectura cartii este aceea de concizie si de rigoare, at\u00e2t la nivel conceptual, c\u00e2t si la nivel formal, a constructiei critice pe care ne-o propune. \u00cen spatele acestor caracteristici, ca si \u00een limpezimea sintaxei frazei sau \u00een tonul expunerii, adesea, autoritar, nedeschis replicii, necum, contrazicerii, \u00eel aflam, fara gres, pe Mircea Cartarescu, \u201epoet, prozator etc.\u201c, dar, nu mai putin, \u201econferentiar dr. \u00een cadrul Facultatii de Litere a Universitatii din Bucuresti\u201c, dupa cum se precizeaza \u00een aceeasi contrapagina de titlu. Avem, asadar, a face cu o expunere adresata unui public, mai degraba, ascultator. De altfel, cartea are ca punct de plecare o activitate de tip universitar: \u201eC\u00e2nd le povestesc studentilor mei ca am apucat sa-l vad \u00een copilarie pe Calinescu s\u2026t\u201c (p. 5).
\nDe la frustrare la\u2026 (auto)\u00eenaltare<\/strong>
\nRelativ la structura cartii, ea este conceputa \u00een trei parti. La ele ne vom referi, pe r\u00e2nd, ceva mai jos. Mai \u00eenainte, \u00eensa, nu putem omite Cuv\u00e2ntul \u00eenainte si \u2013 noutate absoluta, cel putin \u00een ceea ce priveste formularea \u2013 Cuv\u00e2ntul \u00eenapoi. Cuv\u00e2ntul \u00eenainte da expresie reactiilor unui poet al zilelor noastre puternic atras, \u00een toate \u00eentelesurile de dictionar ale cuv\u00e2ntului, de genialitatea unui \u00eenaintas din alt veac.
\nPrima reactie este una de frustrare : \u201eFaptul ca nu l-am putut vedea niciodata, ca nu am o imagine coerenta a lui, ca nu stiu cum arata fata lui s\u2026t, ca nu-i pot auzi vocea a fost una dintre cele mai mari frustrari ale mele. Foarte, foarte mult mi-as fi dorit sa vorbesc cu el, chiar asa, \u00abcum vorbeste un om cu prietenul sau\u00bb\u201c (p. 6). Cea de a doua \u2013 nu \u00eent\u00e2mplator juxtapusa primeia \u2013 este una de demitizare: \u201eCum \u00eensa timpul, \u00een urma lui, a crescut, \u00eentunec\u00e2ndu-l (Studentii ar trebui sa stie, ca, aici, poetul de azi parafrazeaza unul dintre cele mai frumoase versuri ale \u00eenaintasului sau din postuma \u201eTrecut-au anii\u2026\u201c: \u201eIar timpul creste-n urma mea\u2026 ma-ntunec!\u201c \u2013 nota noastra, Gh. D.), nu-mi ram\u00e2ne dec\u00e2t sa resping, macar, ceea ce mi se vinde astazi drept Eminescu, statuile care nu-i seamana, frazele \u00een care nu s-ar recunoaste, morm\u00e2ntul si flamurile s\u2026t\u201c (pp. 6-7). O paranteza: demitizarea \u00eencepe mult mai\u2026 de jos. Mircea Cartarescu retine, de regula, din amintirile celor ce l-au cunoscut pe poet, doar ceea ce corespunde tezei sale, anume: \u201eNu arata \u00een niciun fel a poet \u201e (p. 14). (Oare, cum va fi trebuind sa arate un poet?) De la Matei Eminescu retine ca \u201eEra foarte paros Mihai, pe pulpele si cele de jos si cele de sus, credeai ca-i omul lui Darwin\u201c (cf. p. 12), iar din amintirile lui Mite Kremnitz urmatorul portret fizic: \u201eprea carnos la fata, nebarbierit, cu dinti mari galbeni, murdar pe haine si \u00eembracat fara nicio \u00eengrijire\u201c (cf. p. 13). \u00cen ce priveste partea\u2026 de sus a demitizarii, cea cu \u201estatuile\u201c, cu \u201emorm\u00e2ntul\u201c si cu \u201eflamurile\u201c, aceasta apartine \u2013 \u00een text \u2013 poetului Cartarescu. Cea de a treia reactie, legata, firesc (!), printr-un raport de coordonare copulativa cu cea de a doua, este o \u00eencercare de recuperare, caci \u00eenaintasului, chiar demitizat, \u00eei mai ram\u00e2ne totusi \u201egrandoarea mintii\u201c si \u201emagia artei\u201c: \u201es\u2026t si sa \u00eencerc \u2013 gasim \u00een Cuv\u00e2nt \u00eenainte \u2013 recuperarea a ceva din fram\u00e2ntarile lui, din grandoarea mintii lui, din magia artei lui citind pur si simplu versurile pe care el le-a scris nu ca sa fie daltuite \u00een marmura nepieritoare, ci ca sa ram\u00e2na obscure (pentru totdeauna, credea el, alaturi de Vergiliu si de Kafka) \u00een caiete ieftine, cu pagini umplute \u00een toate directiile de strofe si desene \u00een cerneala, acum aproape de nedescifrat\u201c(p. 7). Remarc\u00e2nd, \u00een trecere, ca Eminescu nu viza pentru opera lui obscuritatea, \u00eentruc\u00e2t, dupa cum se stie, a trimis el \u00eensusi spre publicare o parte a ei, observam ca poetul putea sa creada \u201ealaturi de Vergiliu\u201c, dar \u00een nici un caz alaturi de Kafka. Acesta s-a nascut \u00een 1883 \u2013 anul \u00een care pentru Eminescu \u00eencepea calvarul pierderii sinelui \u2013, iar scrierile sale au aparut \u00een 1916, \u201eMetamorfoza\u201c, \u00een 1919, \u201eColonia penitenciara\u201c, \u00een 1925, \u201eProcesul\u201c si \u00een 1926, \u201eCastelul\u201c. Este adevarat, \u00eensa, ca \u201eMetamorfoza\u201c si \u201eColonia penitenciara\u201c publicate \u00een timpul vietii sale n-au avut nici un ecou, el fiind revelat ca mare scriitor abia dupa ce prietenul sau, Max Brod, i-a publicat, postum, romanul \u201eProcesul\u201c. Oricum, nu e cazul lui Eminescu. Este adevarat ca valoarea operei sale s-a revelat \u00een \u00eentregime, dupa moartea poetului, initial, prin publicarea unora dintre postume si, apoi, prin editarea integrala a caietelor sale manuscrise. Dar, poezia lui Eminescu se impusese, deja, \u00een ochii contemporanilor. Este suficient ca dintre numeroasele dovezi care atesta acest lucru sa citam ceea ce \u00eei scria Maiorescu poetului la \u00eenceputul anului 1884, \u00een legatura cu ecoul volumului de \u201ePoesii\u201c publicat prin grija criticului de la \u201eJunimea\u201c: \u201eAcum trebuie sa mai stii ca volumul de poesii ce, dupa \u00eendemnul meu, ti l-a publicat Socec, \u00een decembrie anul trecut, a avut cel mai neasteptat succes, asa \u00eenc\u00e2t Socec sta \u00eenca uimit. \u00cen aceste 7 saptam\u00e2ni de la aparitiunea lui, s-au v\u00e2ndut 700 de exemplare; o mie este toata editia, si de pe acum trebuie sa te g\u00e2ndesti la editia a doua, care va fi reclamata pe la toamna si \u00een care vei putea face toate \u00eendreptarile ce le crezi de trebuinta. Poeziile d-tale, p\u00e2na acum \u00eengropate \u00een \u201eConvorbiri\u201c, sunt astazi cetite de toate cocoanele de la Palat p\u00e2na \u00een mahala la Tirchilesti, si la \u00eentoarcerea \u00een tara te vei trezi cel mai popular scriitor al Rom\u00e2niei. \u201eWas ich mir dafor Koofe?\u201c (\u201eCe folos?\u201c \u2013 nota noastra, Gh. D.) zici d-ta. Asa cam este, dar tot nu este rau, c\u00e2nd te simti primit cu at\u00e2ta iubire de compatriotii tai\u201c.
\n\u00censa, nu aceasta este problema. Adevarata problema se refera la cheia \u00een care se impune a fi receptate cele trei reactii, anume: dorinta de (auto)\u00eenaltare. Aceasta este constanta care le uneste pe dedesubt. Faptul ca nu-i facem un simplu proces de intentie lui Mircea Cartarescu rezulta din coroborarea amintitelor reactii cu ceea ce gasim \u00een alte locuri \u00een cartea sa. \u00cen Cuv\u00e2nt \u00eenapoi el scrie: \u201eL-am citit \u00eensa pe Eminescu si lumea lui \u00eemi este familiara, \u00eentr-un fel, zic eu, mai ad\u00e2nc dec\u00e2t i-ar putea fi unui critic, fie el si eminescolog\u201c (p. 184). Ideea de familiaritate cu Arghezi, Sadoveanu si Caragiale, implicit si cu Eminescu o \u00eent\u00e2lnisem deja \u00een Cuv\u00e2nt \u00eenainte, raportata, acolo, nici mai mult, nici mai putin dec\u00e2t la\u2026 transcendent: \u201eA vorbi despre ei familiar st\u00e2rneste aceeasi uimire pe care trebuie sa fi trait-o iudeii, \u00een exodul lor, vaz\u00e2nd cum Moise vorbea zilnic, la usa cortului \u00eent\u00e2lnirii, cu Dumnezeu, \u201easa cum vorbeste un om cu prietenul sau\u201c\u201e (pp. 5-6). Remarca asumata \u00een nume propriu, asa cum se poate constata din punerea \u00een text a reactiei de frustrare (vezi supra). Are dorinta de (auto)\u00eenaltare limite?
\nCei doi piloni ai legitimitatii: \u201eadevarul\u201c si \u201efantasia\u201c<\/strong>
\nCum se si cuvine, pentru a asigura rigoarea necesara discursului sau recuperator, fondat pe \u201escindarea eului\u201c, Mircea Cartarescu consacra Partea I a cartii \u201econceperii si descrierii unui model psihanalitic de lucru\u201c, av\u00e2nd drept scop \u201eo mai buna \u201evizualizare\u201c a elementelor cu care se va opera \u00een continuare\u201c (p. 31). Mai \u00eenainte \u00eensa autorul cauta legitimitatea demersului sau critic \u201ede tip arhetipal\u201c \u00een \u201euniversul obsesional eminescian, dominat, cum se va vedea \u00een capitolele urmatoare, de reveria ad\u00e2ncirii, a scufundarii\u201c (p. 30). Cei doi piloni pe care se sprijina cautarea, anume \u201eadevarul\u201c si \u201efantasia\u201c reprezinta, \u00eentr-adevar, repere esentiale pentru identificarea axului care structureaza, pe de o parte, viata si personalitatea lui Eminescu si, pe de alta parte, g\u00e2ndirea sa poetica. Remarc\u00e2nd, cu deplin temei, ca \u201epoetul a deschis un front cognitiv urias, implic\u00e2ndu-se \u00een toate domeniile existentei\u201c si ca el \u201ea tins cu toata fiinta sa catre o cunoastere continua\u201c, Mircea Cartarescu canalizeaza \u00eentreg acest \u201efront\u201c exclusiv \u00een \u201eexplorarea adevarului launtric\u201c. Fara \u00eendoiala, \u201ead\u00e2ncirea \u00een propria sa fiinta\u201c este o realitate: \u201eE menirea-mi: adevarul\/ Numa-n inima-mi sa-l caut\u201c.
\nDar, daca, asa cum retine autorul-poet la p. 22, Eminescu, \u00eentocmai ca Novalis sau Poe, \u201estudiaza \u00abmatematica, astronomie, mecanica, electricitate, fizica moleculara, spectroscopie, calorimetrie, botanica, zoologie, antropologie, economie politica, demografie, sociologie, geopolitica\u00bb\u201c, apoi, ca \u201eMai ample si mai fructuoase au fost studiile sale \u00een domeniul filozofilei si istoriei\u201c, ca \u201e\u00cen perioada sa de declin va face speculatii \u00eenfrigurate asupra grafiei sanscrite paleoslave si grecesti\u201c si, \u00een sf\u00e2rsit, ca \u201eLucruri mistice, subtilitati metafizice \u00eei atrageau cugetarea ca un magnet\u201c \u2013 dupa cum, \u00eempreuna cu Mircea Cartarescu, citim \u00een \u201eSarmanul Dionis\u201c \u2013 din toate acestea nu se poate trage apodictic concluzia ca \u201evoiajul spiritului \u00een cautarea adevarului este un anabasis, o calatorie spre interior, spre profunzimea structurilor psihice ale poetului\u201c (p. 21). Din cautarea eminesciana a adevarului, Mircea Cartarescu nu retine dec\u00e2t ceea ce corespunde tezei sale prestabilite: \u201eFascinat de propria sa ad\u00e2ncime (nu si de matematica, astronomie, mecanica\u2026? nota noastra, Gh. D.) \u2013 poetul coboara din ce \u00een ce mai mult descoperindu-si treptat si fragmentar structurile interioare, asemenea vestigiilor unui oras scufundat\u201c (pp. 24-25). Frumos spus, dar numai partial adevarat.
\nLa fel stau lucrurile si \u00een ceea ce priveste \u201efantasia\u201c. Mircea Cartarescu marturiseste ca abordeaza \u201econstiinta poetica eminesciana s\u2026t doar \u00een masura \u00een care trimite la o poetica abisala, corespunz\u00e2nd deci cu poetica implicita a operei lui Eminescu\u201c
\n(p. 26). Autorul \u00eesi \u00eentemeiaza argumentatia pe \u201enotitele de curs\u201c publicate de Marin Bucur. Aici citim ca \u201efantasia creatoare este o putere formatorie cu privire la idei\u201c, ca \u201e\u00cenchipuiri si idei nu exista \u00een fundul sufletului nostru de-a gata\u201c, ca \u201efantasia\u201c \u201ecreeaza sub puterea unor puteri stimulatorii si pasiuni\u201c , \u00een sf\u00e2rsit, ca \u201eAfectele sunt isvorul s\u2026t Ideile platonice sunt puterile cari lucreaza tipic \u00een noi, care desvolta oarecum forme. Ele nu sunt forme \u00eensesi (…) Suntem puteri sublimate. \u201e (cf. p. 28). De aici rezulta, \u00eentr-adevar, ca \u201eEste vorba de generarea textului poetic, explicata \u00een termeni de psihologie a ad\u00e2ncimilor\u201c (p. 27). Dar, acestea nu dovedesc altceva dec\u00e2t, cum spune chiar Mircea Cartarescu, \u201efamiliarizarea lui Eminescu cu teoria romantica a inconstientului\u201c, ilustrata, \u00eentre altii, de Coleridge, Wordsworth si Poe (cf. p. 27). Nu avem dovezi ca Eminescu si-ar fi \u00eensusit aceste idei, fac\u00e2ndu-si-le crez poetic si aplic\u00e2ndu-le tale quale, fie constient, fie inconstient, \u00een propria-i creatie. Notele de curs sunt, dupa cum scrie Marin Bucur pe marginea manuscrisului eminescian, \u201ereactii, conlucrari de spirit, comentarii\u201c
\n(cf. p. 27).
\nExista, \u00een schimb, un text la care Mircea Cartarescu nu face nicio trimitere, unde gasim dovada clara ca Eminescu \u00eesi asumase \u00een nume propriu (\u201emie-mi pare\u201c) punerea \u00een relatie a \u201efantaziei\u201c cu \u201ereflectiunea\u201c. Este vorba de scrisoarea adresata lui Iacob Negruzzi, scrisoare care \u00eensotea poemul \u201eEpigonii\u201c trimis de la Viena, \u00een 1870, spre publicare \u00een \u201eConvorbiri literare\u201c. Citim aici: \u201eNumai, drept vorbind, mama imaginelor \u2013 fantazia \u2013 mie-mi pare a fi o conditiune esentiala a poeziei, pe c\u00e2nd reflectiunea nu e dec\u00e2t scheletul, care-n opere de arta nici nu se vede; desi palidele figuri ale unor tragediani \u00eesi arata mai mult oasele si dintii dec\u00e2t formele frumoase. La unii predomina una, la altii, alta ; unirea am\u00e2ndorora e perfectiunea, purtatorul ei \u2013 geniul\u201c. Nici vorba \u00een aceste r\u00e2nduri de \u201epulsiuni obscure\u201c.Unita, asadar, cu \u201ereflectiunea\u201c, nu cu \u201estraturile inferioare ale psihicului poetului\u201c (cf. p. 30), \u201efantazia\u201c asigura \u201eperfectiunea\u201c al carei purtator este \u201egeniul\u201c. Tin\u00e2nd seama de multiplele dovezi care atesta ca, \u00eenca din vremea studiilor la Viena, Eminescu era constient de genialitatea lui, putem, fara precautiuni inutile, sustine ca \u201egeniul\u201c la care face referire scrisoarea este el \u00eensusi. De altfel, concluzia cu care se \u00eencheie capitolul consacrat \u201efantaziei\u201c este orientata mai cur\u00e2nd catre \u00eentelesul din scrisoarea catre Iacob Negruzzi, dec\u00e2t catre cel dedus din \u201enotitele de curs\u201c \u00eentruc\u00e2t face referire la filtrarea prin arhetipuri a \u201eputerilor obscure ale inconstientului uman\u201c si la aducerea lor \u00een constiinta. Asadar, mai aproape de realitatea constiintei poetice eminesciene \u201efantazia\u201c reprezinta \u00eensasi activitatea creatoare, cea care \u00eembina forma si continutul oricarui obiect produs de psihicul uman, de la vis la opera de arta. Ea este factorul care face posibila \u201esublimarea\u201c puterilor obscure ale inconstientului uman, filtr\u00e2ndu-l prin arhetipuri si aduc\u00e2ndu-le astfel \u00een constiinta, modificate, formalizate (cf. p. 29).
\nUn model psihanalitic<\/strong>
\n\u201eModelul psihanalitic de lucru\u201c \u2013 obiectul principal al Partii I \u2013 reprezinta o constructie pur teoretica, adica fara referiri directe la creatia eminesciana. Bazele acestei constructii asumate deschis de autorul ei, sunt \u201epsihanaliza traditionala (Freud, Jung, Adler, Abraham, Lacan) si cea moderna (Baudouin, M. Bonaparte)\u201c (p. 32). Pentru conturarea deplina a modelului sunt luate \u00een consideratie \u201esi alte metode de investigare a continutului antropologic al operei si interesate de structurile inconstiente si de aspectele imaginarului: psihocritica lui Jean Paul Weber si Charles Mauron, critica tematica a lui Bachelard, Jean-Pierre Richard sau Georges Poulet, critica arhetipala si mitocritica ilustrata de Northrop Frye etc.\u201c. Ca nu este vorba de simpla mentionare a at\u00e2tor nume de mare notorietate pentru, eventual, a epata \u2013 fie pe specialisti, fie pe neofiti \u2013 o dovedeste faptul ca pe parcursul tratarii operei lui Eminescu sunt aduse deseori argumente din scrierile \u2013 citate, uneori, \u00een original \u2013 ale autorilor amintiti. Freud, de exemplu, este citat la p. 15, Jung, la p. 35, Bachelard la paginile 37, 63, 79, 114. Alti autori citati sunt Gilbert Durand \u2013 a carui carte intitulata \u201eStructuri antropologice ale imaginarului\u201c Mircea Cartarescu o foloseste \u201epentru alcatuirea micului inventar de structuri arhetipale romantice prezente \u00een poezia lui Mihai Eminescu\u201c (cf. p. 46) \u2013, precum si Paolo Santarcangeli sau Mircea Eliade (cf. pp. 123-124). Toate dovedesc o buna stap\u00e2nire a cadrului conceptual caruia i se circumscrie demersul critic \u00eenfatisat \u00een cartea sa de Mircea Cartarescu. Este un demers aplicat exclusiv \u201econtinuturilor de profunzime\u201c , de cele \u201ede suprafata\u201c ocup\u00e2ndu-se critica traditionala. Aceasta, remarca cu justete autorul, nu este anulata prin \u201edezvoltarea rapida si multidirectionala a criticii moderne s\u2026t asa cum modelul einsteinian nu-l anuleaza pe cel newtonian \u00een fizica si cum geometriile neeuclidiene nu anuleaza modelul euclidian\u201c. Mircea Cartarescu opteaza \u2013 transant \u2013 \u00een cartea consacrata lui Eminescu pentru critica moderna al carei obiect \u00eel constituie \u201econtinuturile de profunzime\u201c.
\n\u00centr-o prezentare rezumativa, deci simplificatoare \u00eentr-o anumita masura, se poate spune ca paradigma continuturilor de profunzime cuprinde, la un prim nivel de structurare, inconstientul colectiv (Sinele) \u2013 \u201eteritoriu al pulsiunilor obscure\u201c , \u201edepozitar de engrame, de scheme pe care fiecare fiinta umana le mosteneste \u00een totalitatea lor\u201c si care sunt \u201egeneratoarele imaginarului\u201c . La aceste nivel psihic \u2013 \u201ecel mai profund\u201c \u2013 , \u201e\u00abvisele\u00bb materiei, dupa expresia lui Bachelard, dominantele antropologice de care vorbeste G. Durand si memoria ancestrala a speciei cristalizeaza s\u2026t sub forma arhetipurilor\u201c (p. 35). Acestea tin de \u201eregimul imaginii\u201c , adica se realizeaza \u201e\u00eentr-un mare numar de imagini simbolice\u201c. Ceea ce \u00eesi propune Mircea Cartarescu sa descopere \u00een opera lui Mihai Eminescu nu sunt \u201earhetipurile \u00een sine\u201c, ci \u201emodul unic si irepetabil \u00een care acestea s-au structurat\u201c (p. 36).
\n\u00cen ceea ce priveste Sinele, acesta cuprinde \u201eo ierarhizare a arhetipurilor alcatuita din doua niveluri\u201c. Primul este \u201enivelul bazal\u201c alcatuit din totalitatea arhetipurilor. La acest nivel \u201etoti artistii prezinta o identitate\u201c. Cel de al doilea este \u201enivelul intermediar\u201c care cuprinde \u201enumai o parte din arhetipurile nivelului bazal\u201c , mai precis acelea care corespund \u201eunei directii sau curent al literaturii\u201c: \u00een \u201eorientarea de tip romantic\u201c domina \u201ereprezentarile regimului nocturn\u201c , \u00een timp ce \u201eun nivel intermediar dominat de regimul diurn se va integra \u00een clasicism\u201c (cf. pp. 36-37). Cel de-al treilea este \u201einconstientul personal (sau individual)\u201c. La acest nivel \u201ese izoleaza si se \u00eenalta un ultim grup de arhetipuri, care alcatuiesc o engrama strict personala, irepetabila, si de aceea de o coplesitoare importanta pentru configurarea viitoarei opere\u201c (p. 38). Aici se formeaza \u201eimaginea interioara\u201c (imago), identificata \u201e\u00eensusi mesajului fundamental pe care artistul \u00eencearca \u00een mod inconstient sa-l transmita, realitatea sa obsesionala, piatra unghiulara a universului sau specific\u201c (p. 39). Legatura dintre nivelul intermediar si imaginea interioara \u201eeste asigurata de un subnivel complexual\u201c care se formeaza \u201eprin combinarea unor elemente ale fiecarei serii arhetipale a nivelului intermediar si care, combin\u00e2ndu-se la r\u00e2ndul lor, formeaza imaginea interioara\u201c (pp. 37-38).<\/p>\n

Din cauza densitatii expunerii, nu este tocmai la \u00eendem\u00e2na de urmarit structurarea \u00een cercuri concentrice, cu niveluri si sub-niveluri, a acestei \u201eschite de topologie abisala\u201c \u00een conturarea careia intervine si eul considerat ca \u201eun mecanism de conciliere a interiorului cu exteriorul, a exigentelor \u201epattern\u201c-urilor realitatii cu impulsurile obscure ale vietii psihice\u201c (pp. 39-40). \u00cen esenta, se impune a fi retinut faptul ca, pentru Eminescu, decisiva \u00een configurarea imaginii interioare este, \u00een conceptia lui Mircea Cartarescu, presupusa \u00eent\u00e2mplare nocturna, c\u00e2nd copilul Mihai si-a vazut chipul reflectat \u00een apa.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Chipul din apa O aparitie relativ recenta \u00een c\u00e2mpul exegezei eminesciene \u2013 \u201eEminescu. Visul chimeric\u201c (Editura Humanitas, 2011) \u2013 atrage atentia prin singularitatea demersului critic-interpretativ pe care \u00eel propune. Cartea are ca premisa \u201econvingerea\u201c autorului ei \u2013 Mircea Cartarescu \u2013 potrivit careia \u201eun singur fapt psihic a determinat boala poetului si misterul operei sale \u2013… Cite\u0219te mai mult »Eminescu: arhetipuri, complexe\u2026<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[1521],"class_list":["post-13427","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-mircea-cartarescu"],"views":3410,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/13427","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=13427"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/13427\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=13427"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=13427"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=13427"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}