In ce priveste incercarea de precizare a sistemului criticilor rom\u00e2ni postbelici, Lucian Raicu e una dintre figurile cele mai ocolite. Doua sunt cauzele principale ale muteniei comentatorilor cu privire la conceptia lui asupra criticii: in primul r\u00e2nd, desi s-a afirmat impreuna cu Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Matei Calinescu sau Valeriu Cristea la jumatatea deceniului sapte (interventiile din \u201eobsedantul deceniu\u201c sunt salutare, insa nu dadeau masura personalitatii sale), Lucian Raicu n-a fost parte activa a dezbaterilor teoretice de atunci. Critica sau creatie, posibilitatea de actualizare a clasicilor, nevoia importului de metode noi sunt probleme care l-au lasat, macar aparent, rece. De notat ca Lucian Raicu a evitat, intr-o perioada c\u00e2nd gestul era de bon ton in configurarea modelelor alternative la cultura realismului socialist, plasarea sub scutul unui model, asa cum au facut-o multi dintre criticii perioadei: Marino si Manolescu se revendicau de la Calinescu, Nicolae Balota si Ovidiu Cotrus reinnodau cu Maiorescu, Matei Calinescu cu Tudor Vianu s.a.m.d.
\nIn al doilea r\u00e2nd, de vina trebuie sa fie textele lui Lucian Raicu insusi, care refuza programatic discutiile cu privire la teoriile sau instrumentele criticului. Disciplina pe care o practica zi de zi n-are nici manual de utilizare, asa cum au incercat sa-l conceapa multi dintre criticii postbelici, deopotriva rom\u00e2ni si occidentali, nici un limbaj de specialitate, de inseriat numaidec\u00e2t intr-o evolutie istorica. Definitia cea mai specifica lui Lucian Raicu \u2013 dar, vai, at\u00e2t de laxa altminteri! \u2013 e critica inteleasa ca \u201eforma de viata\u201c. Ce-i drept, din punctul de vedere al respingerii retetarelor teoretice si a reticentei fata de ultimele inovatii metodologice, Raicu e departe de a face figura singulara in epoca. Entuziasmul pentru metacritica n-a caracterizat mai deloc c\u00e2mpul literar rom\u00e2nesc. Mai surprinzator e, insa (si aici, intr-adevar, Lucian Raicu e aparte), faptul ca autorul \u201eCaii de acces\u201c nu e interesat mai deloc de reasezarile canonice, nici de critica inteleasa ca ierarhie. Nevoia acuta de judecati de valoare menita sa puna ordine intr-o literatura bulversata de factori at\u00e2t de diversi e c\u00e2t se poate de straina si ea practicilor lui. Nici \u201eresponsabilitatea\u201c, \u201eautoritatea\u201c \u2013 si, de ce nu, puterea \u2013 ce decurg din acest mod de a vedea critica nu-l preocupa. Recitite azi, nu doar studiile despre autori clasici par \u201eatemporale\u201c \u2013 adica deloc sensibile la context \u2013, ci, si mai surprinzator, chiar cronicile actualitatii. Mai mult: nimic din ce inseamna institutia literarului\u00a0 (cu tot ce cuprinde aceasta, de la jocuri de putere, clasamente, reputatii, formule tipizate de intelegere a actualitatii) nu pare sa fi atins sensibilitatea critica a lui Lucian Raicu. In c\u00e2mpul literar postbelic, autorul \u201eCaii de acces\u201c s-a miscat ca un somnambul.
\nE adevarat, pe de alta parte, ca, desi nevoia de precizare a propriului sistem e chiar mai firava dec\u00e2t la alti colegi de generatie, Lucian Raicu mediteaza in c\u00e2teva r\u00e2nduri asupra lui. Cine ar avea rabdarea sa contabilizeze exact ar constata, probabil, ca dintre criticii nostri postbelici importanti, autorul \u201eStucturilor literare\u201c a conceput si a publicat cele mai putine texte programatice. Din moment ce critica \u2013 si literatura, in general \u2013 e testata cu criteriile vietii, n-are nici un rost oprirea indelungata asupra mecanismelor ei intrinseci. Ceea ce nu echivaleaza, insa, cu practicarea ei in vid. La o privire mai atenta, simptomele \u201eactualitatii\u201c se vad peste tot in textele lui Lucian Raicu. Si ele se vad mai cu seama la inceputul carierei criticului. Studiul din 1967 despre Liviu Rebreanu redescoperea latura vizionara a personalitatii prozatorului, beneficiind, chiar fara ca eseistul s-o marturiseasca direct, de perspectiva criticii franceze contemporane. Pentru Maurice Blanchot, Ga\u00ebtan Picon sau Jean Rousset, opera e o \u201eexperienta\u201c tocmai in sensul ca reveleaza chiar autorului ei un mesaj inedit, inexistent in constiinta sau in proiectele lui. Irizata subtil de aceasta ideologie, misiunea principala a cartii lui Raicu era de a arata cum a devenit Rebreanu el insusi prin opera sau, altfel spus, care e intentia secreta a operei care a transformat-o intr-o experienta.
\nC\u00e2nd se refera deschis la \u201eNoua Critica franceza\u201c \u2013 sau, foarte general, la innoirile occidentale, puse cam toate la pachet \u2013, Lucian Raicu prefera mai degraba sa le respinga ironic utilitatea: \u201eNoutatea mijloacelor cu care opereaza \u00abnoile\u00bb critici este desigur impresionanta, dar nimic nu ne poate sustrage, totusi, p\u00e2na la urma, din orbita criteriului vechi, pe care-l considera unii depasit, si cam penibil, al asumarii operei\u201c (\u201eReflectii asupra spiritului creator\u201c, 1979). O cronica la \u201eMetamorfozele poeziei\u201c vine sa nuanteze putin pozitia fata de curentele contemporane. Tot fara a intra in detalii \u2013 dar si fara a face proba ca acestea sunt asimilate \u2013, criticul ii concede totusi un oarecare aport: \u201eDe literatura, criticul se apropie cu un punct de vedere constituit. Convinge sau nu, chestiunea aceasta il solicita mai putin. O spune de altfel explicit, urm\u00e2nd teoretic pe Roland Barthes, nu adevarul, verosimilitatea interpretarii conteaza, scit validitatea ei. Revendic\u00e2ndu-se de la formularile \u00abnoii critici\u00bb, se indeparteaza adesea de acestea intr-un punct esential: privirea neteda, golita de prejudecati, de \u00absemnificatii\u00bb chiar, a operei literare. Vidarea de \u00abeu\u00bb, cu tot ce implica aceasta, mi se pare a fi postulatul dominant al \u00abnoii critici\u00bb si, poate, singurul care merita atentia: sa nu fii nimic pentru a fi totul; sa te anulezi pentru a exista; sa renunti la un punct de vedere, pentru a intelege. Aceasta asceza, mai mult dec\u00e2t orice, pare a-l speria pe N. Manolescu, in ciuda adeziunii programatice, obstinate, la principiul noii critici. Critica este integrare, este comuniune, este, de am intelege-o cum trebuie (in felul in care Mallarm\u00e9 ajunsese sa inteleaga poezia), tacere. Alung\u00e2nd cu dezgust orice veleitate de a fi subiectiv, de a fi \u00abpersonal\u00bb, vreau sa ma situez pe propriul teren al criticului comentat; alt semn de stima intelectuala, nu cunosc\u201c.
\nPolemica mai mult sau mai putin fatisa la adresa interpretarii practicate de Nicolae Manolescu se sprijina, in fond, pe o generalizare pripita in ceea ce priveste Noua Critica, de nu chiar pe o neintelegere. In \u201eCritique et v\u00e9rit\u00e9\u201c, Roland Barthes respingea pretentiile criticului traditional de a privi opera \u201eneted, golit de prejudecati, de semnificatii chiar\u201c. Tocmai o subiectivitate mai constienta de relativitatea si de istoricitatea sa postula autorul \u201eEseurilor critice\u201c, nicidecum tacerea absoluta la care aspira Mallarm\u00e9 in poezie. Daca exista totusi o aripa a Noii Critici capabila de a mai intretine iluzia unei asimilari totale, aproape in vid, a interpretului cu textul, aceasta e asa-numita \u201ecritica de identificare\u201c. Cu aceasta factiune mai traditionalista \u2013 ce respinge sistematic \u201eterorismul\u201c metodologic al Tel-quel-istilor pactizeaza, macar episodic, Lucian Raicu. De aceea, c\u00e2nd e sa identifice o definitie c\u00e2t de c\u00e2t acceptabila a criticii, alta dec\u00e2t cea a inefabilului vietii, autorul \u201eCaii de acces\u201c apeleaza la Georges Poulet: \u201eun \u00eatre apte \u00e0 se glisser dans la pens\u00e9e d\u2019autrui, voire dans son corps, dans ses sens, et sourtout dans son regard\u201c (\u201eCritica \u2013 forma de viata\u201c).
\nAceasta identificare absoluta a criticului cu opera e, probabil, prima si singura regula a criticii lui Lucian Raicu, de la debut p\u00e2na la sf\u00e2rsitul carierei. Numai ca, daca reprezentantii Scolii de la Geneva acceptau pactul \u2013 macar temporar si partial \u2013\u00a0 cu stilistica, cu lingvistica, sau chiar cu excursul istoric \u2013, criticul rom\u00e2n se izoleaza complet in prezentul operei. Si, mai mult dec\u00e2t al operei, in prezentul \u201efigurii creatoare\u201c. Caci ceea ce-l intereseaza nu e scriitura, textul propriu-zis, ci mai degraba structura intima pe care acesta o ascunde. Pentru Lucian Raicu, la fel ca pentru G. Ibraileanu (cu care are, dintre critici traditionali, cel mai mult de impartit), critica reprezinta \u201eviolarea secretului vietii\u201c (\u201eStructuri literare\u201c). Ce metode pune criticul in slujba acestui delicat \u201eviol\u201c \u2013 ocolind, dar oare evit\u00e2nd complet limbajul criticii contemporane? \u2013 pentru a inova aproape intotdeauna interpretarea unor clasici, de la noi sau de aiurea, ar putea constitui insa oric\u00e2nd tema unui studiu detaliat, extrem de incitant.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
In ce priveste incercarea de precizare a sistemului criticilor rom\u00e2ni postbelici, Lucian Raicu e una dintre figurile cele mai ocolite. Doua sunt cauzele principale ale muteniei comentatorilor cu privire la conceptia lui asupra criticii: in primul r\u00e2nd, desi s-a afirmat impreuna cu Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Matei Calinescu sau Valeriu Cristea la jumatatea deceniului sapte… Cite\u0219te mai mult »Delicatul viol al operei<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[8280,8279,1141,124,563],"class_list":["post-13324","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-criti-literari-romani","tag-critica-romaneasca-postbelica","tag-eugen-simion","tag-nicolae-manolescu","tag-valeriu-cristea"],"views":1492,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/13324","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=13324"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/13324\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=13324"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=13324"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=13324"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}