{"id":1313,"date":"2010-02-04T07:36:14","date_gmt":"2010-02-04T05:36:14","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=1313"},"modified":"2010-02-04T07:38:26","modified_gmt":"2010-02-04T05:38:26","slug":"salon-deschis-i","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/salon-deschis-i\/","title":{"rendered":"Salon deschis (I)"},"content":{"rendered":"

Cartea rom\u00e2neasca<\/strong><\/p>\n

Gabriela Adamesteanu, Opere. I. Dimineata pierduta, editia a V-a revazuta, prefata de Sanda Cordos, cronologie de Andreea Draghicescu, Editura Polirom, Iasi, 2008, 480 p.<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

De fiecare data c\u00e2nd parcurg carti \u201ecu dialoguri\u201c, nu-mi pot retine un z\u00e2mbet induiosat. O amintire, aceeasi, ma reproiecteaza la v\u00e2rsta de unsprezece-doisprezece ani, c\u00e2nd noua profesoara de rom\u00e2na de la scoala 198 s-a ambitionat sa ne invete, deodata, literatura si gramatica, stiluri mai complicate si acorduri simple. Metoda ei era, pentru noi, revolutionara intr-un mod obositor: in fiecare zi trebuia sa copiem dintr-o carte, oricare, doua pagini de text, mai usor sau mai trudnic transferate in caietele de clasa a VI-a.
\nCu entuziasmul neofitului, am dat curs cerintei copiind constiincios, timp de doua saptam\u00e2ni, cele mai variate texte. Din Jules Verne si din Dumas-tatal, pe care-i citeam de placere, nu puteam extrage nimic, fiindca lectura captivanta ma impingea intotdeauna inainte; asa ca scoteam carti din biblioteca, le deschideam la int\u00e2mplare si-mi executam, de voie-de nevoie, tema. La scurta vreme, aceasta simpla operatiune imi devenise cu totul dezagreabila. Nu intelegeam sau, daca mai intelegeam, nu-mi placea aproape nimic din ceea ce copiam. Paginile ma striveau frecvent prin masivitate, prin textul enorm si inform care ma facea sa caut cu privirea alineatul urmator…
\nAtunci am descoperit dialogurile. In unele carti, in unele pagini ale lor, fraza grasa, fara sare si piper, era pulverizata sau macar subimpartita in propozitii mult mai simpatice, scurte si saltarete. Un personaj intreaba ceva, altul ii raspunde, primul revine \u2013 si un sfert de pagina tocmai buna de transcris s-a si dus. Adevarat, numai ca aceste dialoguri nu erau \u201epure\u201c: schimb de replici si at\u00e2t. Dupa un semn de intrebare venea adesea formula \u201eintreba el\u201c, insotita de c\u00e2te o incursiune in mintea personajului curios; dupa rau-prevestitorul \u201eg\u00e2ndindu-se ca…\u201c se intindea ceva ce numai dialogic nu parea.
\nAltfel spus, lansat pe culoarul facilitatii in transcriere, ma infundam periodic in psihologiile celor ce s-ar fi cuvenit sa stea omeneste de vorba. Cu g\u00e2ndul zbur\u00e2nd la duelurile lui d’Artagnan, eram condamnat la staza analitica. Cur\u00e2nd, nemairezist\u00e2nd, am devenit \u201ecreativ\u201c. Dat fiind ca profesoara noastra n-avea cum sa cunoasca absolut toate cartile, am ales unele de autori ale caror nume nu-mi spuneau nimic; si unde gaseam un dialog, imi amestecam stiloul in r\u00e2ndurile mai compacte ale scriitorului. C\u00e2nd el oprea intrebarea si intercala plicticosenia interioara, eu faceam saltul la raspunsul ce va sa vina, si tot asa, intr-un ritm adecvat, ca intr-un spectacol de teatru bulevardier.
\nStadiul urmator, dupa cum se poate banui, a fost al inventiei totale. Nici autorul, nici cartea, nici dialogurile din care \u201ecopiam\u201c nu mai aveau existenta obiectiva. Le nascoceam absorbit de ce faceam, cu atentie marita ca nimic sa nu sune ciudat. Profesoara se amuza vizibil c\u00e2nd eu citeam cu voce tare, in clasa, asemenea pagini atent transcrise dintr-un scriitor de care nimeni nu auzise: \u201e\u2013 Ce spuneai? intreba el. \u2013 Nimic, raspunse ea, cazuta pe g\u00e2nduri. \u2013 Iarta-ma, am crezut ca ai spus ceva. \u2013 Nu, draga, dar ma simt… \u2013 Cum? se alarma el. \u2013 Nu stiu exact. \u2013 Esti obosita? \u2013 Da. Poate ca am citit prea mult. \u2013 Atunci fa o pauza, zise el, si se duse spre fereastra.\u201c. Colegii ascultau cu gurile cascate si cu invidie (ar fi vrut si ei sa gaseasca asemenea carti cu pagini aerisite), iar profesoara, care m-a impins sa fiu autor, nu mi-a tradat niciodata micul secret.
\nCe reprezinta in fond dialogul, dincolo de axul convenabil pe care il da unei pagini, structur\u00e2nd-o pe verticala si reduc\u00e2nd materia textuala centrifugala? Daca, din cauza lenei si silei de a tot copia file indesate am descoperit tocmai un motor al dinamismului dramatic si epic, treptat aveam sa-mi schimb preferintele. Interesul se deplasa spre ceea ce insotea, dubla, completa replica nuda; si chiar urmarind-o pe aceasta, in strictele ei coordonate, ma interesa parca mai mult ce dezvaluia sau acoperea ea dintr-un personaj, dec\u00e2t legatura cu contrareplica ulterioara. Urma sa vina si momentul acesteia, cu propriile aderente la caracteristicile si predispozitiile locutorului. De la un parcurs grabit, setat pe ce se raspunde la ce se spune intr-o carte, am trecut la unul sensibil mai lent, pentru a prinde c\u00e2t mai mult(e) din polifonia si nuantele unei carti de structura dialogica. Si dupa ce am citit si radiografiat un numar suficient de romane astfel construite pentru a evalua performanta in materie a unui prozator sau altul, pot spune cu deplina certitudine ca \u201eDimineata pierduta\u201c, romanul Gabrielei Adamesteanu, echivaleaza cu o performanta exceptionala.
\nCurios, aceasta carte aparuta in 1984 si reeditata in multe r\u00e2nduri, comentata abundent de critici din toate generatiile, introdusa in bibliografiile universitare si tradusa in c\u00e2teva limbi, nu a fost niciodata disecata pe vectorul ei dialogic si interpretata, apoi, in pluralitatea lui de functii si aspecte. Daca un cronicar \u201esaizecist\u201c a putut vedea in \u201eDimineata pierduta\u201c o \u201evorbarie de femei\u201c, iar un altul, mai t\u00e2nar si mai pretios, o \u201edistanta interioara tipica, de altfel, abulicilor coplesiti de istorie\u201c, e de presupus ca romanul Gabrielei Adamesteanu, at\u00e2t de citit si recitit, citat si recitat (ma refer la spectacolul cu varianta sa dramatizata, datorata Catalinei Buzoianu), a deconcertat. Stimul\u00e2nd interpretari felurite, de la cele mai pedestre la cele mai sofisticate…
\nInclusiv in lecturile aplicate si profunde facute cartii, care n-au lipsit, se observa o anumita glisare a comentatorilor intr-o alta directie dec\u00e2t cea jalonata de romanul insusi. Duc\u00e2ndu-l la bun sf\u00e2rsit, analistul il va \u201edesface\u201c critic insist\u00e2nd pe structura sa globala si pe compartimentele identificate: de aici p\u00e2na aici se intinde monologul Vicai Delca, urmat de conversatiile ei cu Ivona; mai departe avem imersiunea ad\u00e2nca intr-un alt timp istoric si reproiectarea unui episod din unghiurile mai multor personaje de belle \u00e9poque; in continuarea scenelor de salon si de gradina citim jurnalul profesorului Mironescu, tatal gazdei initiale; cadru taiat brusc si revenire la prezentul batr\u00e2nesc al Vicai si Ivonei… Romanul, astfel privit, e considerat dintr-un punct suprainaltat, de la care se poate vedea intregul desen. De la acest nivel pornind si la el urm\u00e2nd sa revina in punctele nodale ale comentariului, cititorul profesionist va ajunge, desigur, si la materia istorica si umana care umple cadrul, iata, conturat al romanului, si la sesizarea c\u00e2torva tipologii, pe l\u00e2nga cea mereu analizata a Vicai Delca. Dar intr-o astfel de lectura, facuta cu un indiscutabil efort (si merit) de grupare si sistematizare, se pierd, pe de o parte, efectele izbitoare de autenticitate pe care numeroasele voci ale romanului le disputa cu guraliva Vica; si se interpreteaza totodata, in termenii realismului obiectivat, o proza puternic psihologizata si profund interiorizata. Paradoxal, plas\u00e2ndu-ne in cea mai \u201egeneroasa\u201c perspectiva asupra cartii (a intregului epic si a structurii complexe), ajungem la o eroare de perspectiva.
\nA vedea din afara si de foarte sus niste personaje pe care Gabriela Adamesteanu le construieste si le ruleaza din interiorul (re)proiectiilor, interventiilor si limbajului lor comporta riscul unor etichetari omnisciente ce patineaza de fapt pe adevarul continut al fiecarui eu. \u201eDimineata pierduta\u201c nu isi introduce si devoaleaza gradat personajele, apropiindu-le oportun de ochii cititorului si depart\u00e2ndu-le la fel, pentru a expune o alta individualitate. Nu-si fixeaza un set limitat de eroi pe care, in mai multe capitole lineare ori concentrice, sa-i faca sa treaca prin int\u00e2mplari si evenimente formative. Nici acumularea, nici tensionarea epica nu se realizeaza prin intriga. In loc de siluete capat\u00e2nd treptat corporalitate si carnatie, p\u00e2na la tridimensionalitatea realista a unui protagonist memorabil, vedem un personaj numai in masura in care il auzim \u2013 sau in care il aflam evocat, portretizat, b\u00e2rfit de o alta voce.
\nPractic, nu exista caracterizare auctoriala, explicare si explicitare din off a vorbitorilor \u201edin interior\u201c, vreo descriere mai sustinuta a infatisarii, comportamentului si motivatiilor personajelor. Pasajele descriptive nedatorate acestora sunt extrem de rare. Autoarea intervine narativ doar, asa zic\u00e2nd, in cazuri de forta majora. Nu c\u00e2nd se int\u00e2mpla un eveniment nemaivazut (nemaiauzit), ci atunci c\u00e2nd Vica, de pilda, \u201eurca greoaie scara tramvaiului. Isi scoate monedele pregatite din buzunar si-si face drum p\u00e2na la scaunele din fata, printre trupurile inghesuite\u201c (p. 36), nemaiav\u00e2nd \u2013 logic \u2013 ragaz si dispozitie pentru vaicarelile si bombanelile ei mute, topite in consistentul, aproape permanentul, monolog interior. Inca un exemplu cu regim de exceptie: ajunsa in sf\u00e2rsit in casa Ioaniu si urc\u00e2nd pentru a se aseza in fotoliul cu piele plesnita al fostei proprietarese, madam Delca \u201eisi intinde picioarele umflate \u2013 o injunghie de-i sar ochii din cap \u2013, ofteaza, isi reazema ceafa de spatar\u201c (p. 126). Chiar si in aceasta minimala, indispensabila suplinire auctoriala, se vad insemnele de stil indirect liber si de emisie directa a ofurilor batr\u00e2netii bolnave….
\nComparata in mod repetat si inertial, p\u00e2na la saturatia analogiei, cu Hortensia Papadat-Bengescu (feminitatea expurgata de sentimentalism si obiectivata prin cruzime prozastica), Gabriela Adamesteanu urmeaza aici, cu o consecventa minutioasa, programul de modernizare a romanului autohton schitat de Camil Petrescu. Un fragment din \u201eNoua structura si opera lui Marcel Proust\u201c (1935) incadreaza si explica mai bine, in avans, \u201eDimineata pierduta\u201c dec\u00e2t jumatate din cronicile si studiile dedicate, din 1984 incoace, cartii in discutie: \u201eCare era p\u00e2na la Proust conceptia romancierilor, cam din orice scoala s-ar fi declarat si oric\u00e2t de mari ar fi fost, despre artist, despre om, despre arta? O construire rationalista, deductiva, apodictica, tipizanta. Romancierul e mai int\u00e2i un om omniprezent, omniscient. Casele par pentru el fara acoperisuri, distantele nu exista, departarea in vreme de asemeni nu. In timp ce pune sa-ti vorbeasca un personaj, el iti spune in acelasi aliniat unde se gasesc si celelalte personaje, ce fac, ce g\u00e2ndesc exact, ce nazuiesc, ce raspuns planuiesc. (…) Ca sa evit asemenea grave contradictii, ca sa evit arbitrariul de a pretinde ca ghicesc ce se int\u00e2mpla in cugetele oamenilor, nu e dec\u00e2t o singura solutie. Sa nu descriu dec\u00e2t ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce g\u00e2ndesc eu… Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti… Dar aceasta-i realitatea constiintei mele, continutul meu psihologic… Din mine insumi, eu nu pot iesi… Orice as face, eu nu pot descrie dec\u00e2t propriile mele senzatii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest dec\u00e2t la persoana int\u00e2i (…) Ne explicam deci de ce opera lui sProustt e constituita oarecum ostentativ ca un lung monolog.\u201c. Incheind citatul din Camil Petrescu, sa-l completez cu un bonus de informatie din Cronologia acestei editii a romanului scris de Gabriela Adamesteanu: \u201e1960-1965: Urmeaza cursurile Facultatii de Limba si Literatura Rom\u00e2na din cadrul Universitatii Bucuresti, pe care le incheie cu sustinerea lucrarii de licenta Modificari in structura personajului la Proust\u201c. Coincidenta? Coincidente, simetrii, prefigurari, anticipari, circularitati apar intr-un alt gen de viata fictionala, intr-un alt tip de roman.
\nIn aceasta \u201eDimineata pierduta\u201c, parte monologata, parte dialogata, lumea exterioara apare numai ca o rasfr\u00e2ngere (retroproiectiva sau simultana) a unor realitati interioare distincte, a unor subiectivitati anxioase, care se exprima. Realitatea nu mai este un dat. Ea se naste din actul vorbirii, fiind multiplicata si modelata de amintiri personale, schimbata deodata sau progresiv prin starile si umorile personajelor. S\u00e2mbata de sf\u00e2rsit de iarna bucuresteana, ziua care se dilata pentru a cuprinde aproape tot romanul, trece cu o lentoare ce poate parea ucigatoare unui cititor neatent. Mai ales unuia care asteapta orele acelea pline ale actiunii si actiunilor, momentele si datele ce scurtcircuiteaza si structureaza evenimential desfasuratorul epic post-balzacian.
\nSa mai spun ca miza romanului-cronica e complet diferita de cea a ego-romanului? Chiar dispunerea termenilor ne poate orienta lectura. In primul caz, romanul face cronica unei familii, a unei epoci, marc\u00e2nd in tablou firele rezistente ale unor individualitati. In al doilea, un subiect sau mai multi isi asuma, dinlauntru, compunerea romanului: prin scrisori, pagini de jurnal si alte insemnari; prin monolog interior accesibil doar lectorului si izbucniri de catre toti audibile; prin conversatie, debit dialogic si exces de replici sau, dimpotriva, prin taceri las\u00e2nd sa se desfasoare verbal interlocutorul; prin intrebari, mirari, stupori, c\u00e2te o uluiala muta ori locvace; prin imprecatii si afurisenii, de care Vica Delca nu e straina; prin vaicareli, jelanii, pl\u00e2ngeri pe umarul altuia; prin malitii, ironii fine sau cuvinte mai neted batjocoritoare; prin b\u00e2rfa sau, la antipod, prin confesiune; nu mai putin, prin ceea ce unul dintre personaje simte si, simtind, exprima intr-o forma sau alta; prin ceea ce, auzind si vaz\u00e2nd, tine sa relateze; prin ceea ce isi aminteste si, amintindu-si, povesteste; sau, neamintindu-si bine, dar vr\u00e2nd totusi sa povesteasca, preia din alta parte, improvizeaza, pune cap la cap, pune de la el…
\nDaca Gabriela Adamesteanu a luat Lumea ca sistem si a spart-o in reprezentarile proprii fiecarui personaj in parte, imi pare cu totul impropriu sa cobor\u00e2m, in mod traditional, dinspre o cupola axiala a romanului si a semnificatiilor lui catre nivelele caracterologice \u201ede jos\u201c. Fara exagerare, as rasturna complet acest traseu interpretativ, pornind de la eul manifest al fiecarui personaj ce se exprima si reconstituind, prin diferitele prisme, realitatea multipla si mobila a romanului.
\nCaz\u00e2nd ca intr-o capcana in propriile asteptari, destui comentatori au \u201eidentificat\u201c imediat protagonistul cartii, concentr\u00e2ndu-se pe mahalagismul Vicai Delca si centr\u00e2nd \u201eDimineata pierduta\u201c pe el. Automat, celelalte voci si experiente din roman au fost impinse in umbra si subevaluate in comentariu, intr-o iluzorie competitie transata cu personajul cel mai convingator, mai verosimil. In fapt, in realitatea descentrata si multiplu focalizata a acestei carti, majoritatea personajelor sunt remarcabil calibrate: de la omniprezenta Vica la \u201eomu ei\u201c mereu ramas acasa, \u201elighioana batr\u00e2na\u201c care-i smulge, de la distanta, suspine afectuoase; de la ur\u00e2tica si at\u00e2t de intelegatoarea Ivona, gazda de-o s\u00e2mbata lunga a vizitatoarei pisaloage, la sotul ei, \u201eputoarea\u201c de Niki, dus iarasi la o \u201ematracuca\u201c; de la mama Ivonei, vitala si apriga Sofia Ioaniu, intre timp trecuta la cei drepti, chiar daca a mai pacatuit cu unul, cu altul, la sora ei Margo, al carei sf\u00e2rsit e rememorat de nepoata intr-un fragment de o intensitate epica neobisnuita; de la profesorul Mironescu (Papa pentru Ivona), primul sot al Sofiei, la amantul ei si discipolul lui, Titi Ialomiteanu; in fine, de la printesa care in anii ’50 ajunge sa spele rufele altora, la sinistra mahalagioaica Cristide, in comparatie cu care calificarea bietei Vica Delca solicita, pentru toata dimineata pierduta, grade de noblete si accesorii de finete…
\nFemei si barbati. Femei imbatr\u00e2nite sau deja disparute, dar care au fost, pe r\u00e2nd, fetite, adolescente, tinere cu pofta de viata si de toate bucuriile ei. Barbati care-si amintesc, la maturitate, de b\u00e2jb\u00e2ielile juvenile (profesorul Mironescu, la inceputul secolului 20) si tineri din anii ’60-’70, care inca nu prea au ce sa-si aminteasca, in afara unei prime \u201eexperiente\u201c erotice, complet ratata (Gelu, nepotul Vicai). Soti vazuti de consoarte: Mironescu prin ochii Sofiei, Niki prin cei ai Ivonei, \u201elighioana batr\u00e2na\u201c invocata la tot pasul de Vica. Si reciproca valabila: neveste analizate, in cadre diferite, dar cu aceeasi dureroasa acuitate, de catre barbatii lor. Amante vazute in public si m\u00e2ng\u00e2iate in particular de catre amantii lor; amanti vazuti si revazuti in salon de soti, ca si de sotiile acestora; amante si amanti surprinsi de fetite chipurile nestiutoare. Un om bolnav asa cum este privit de cei sanatosi, rude de s\u00e2nge sau prieteni de familie (boala lui Stefan Mironescu, agonia lui Margo, scleroza Sofiei, spitalizarea Vicai). Felul cumplit in care omul cazut la pat ii vede si ii aude, ii intelege si nu-i mai intelege pe cei in putere din jur. Gesturi tipice de copil rasfatat (Ivona, mica) si repetitivitati senile (Sofia Ioaniu, fosta Mironescu, fostul cap al familiei, care tot fuge de-acasa). Baieti isteti, daca nu hiperinteligenti, care ar invata toata ziua (Niculaie, fratele Vicai, mult mai t\u00e2rziu Gelu, nepotul ei de la celalalt frate, ori Tudor, baiatul Ivonei si nepotul in linie dreapta al Sofiei), si tatii lor zg\u00e2rciti sau absenti. Momente istorice si ani intregi de viata, epoci sociale si v\u00e2rste recompun\u00e2ndu-se si reproiect\u00e2ndu-se din toate aceste \u201econtributii\u201c intens-personale.
\nDupa cum nu are un centru care sa disemineze si sa ordoneze semnificatiile, si nici un personaj privilegiat, din a carui perspectiva sa se contureze totul, \u201eDimineata pierduta\u201c nu prezinta un moment sau o secventa temporala dislocate, prin propria importanta, de restul. Moartea regelui Carol I, anuntata pe cuvenitul ton dramatic in casa antebelica a profesorului Mironescu, in salonul ei deschis oricarui musafir, e un eveniment decisiv numai in ordine istorica. In lumea multiplanara si multifatetata a cartii, in acest spatiu elasticizat de subiectivitatile at\u00e2tor personaje, decesul capului Coroanei e la fel de important ca int\u00e2rzierile, din epoca socialista, ale \u201epramatiei\u201c de Niki, ratacirea portofelului care o aduce pe Vica la disperare, in dimineata s\u00e2mbetei romanesti, ori militaria pe care a aplicat-o, c\u00e2t a trait, Sofia Ioaniu intr-un menaj destul de complicat.
\nAstfel ca, in loc sa interpretam romanul Gabrielei Adamesteanu din afara poeticii, a mizei, a compozitiei si a particularitatilor lui, saracindu-i registrul narativ si reduc\u00e2ndu-l la \u201eesente\u201c pentru a intra intr-o schema de realism obiectiv, mai bine o luam pe urmele Vicai Delca, intr-o dimineata de s\u00e2mbata, in Bucurestii cu zapada innegrita \u2013 si vom vedea noi unde ajungem.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Cartea rom\u00e2neasca Gabriela Adamesteanu, Opere. I. Dimineata pierduta, editia a V-a revazuta, prefata de Sanda Cordos, cronologie de Andreea Draghicescu, Editura Polirom, Iasi, 2008, 480 p. De fiecare data c\u00e2nd parcurg carti \u201ecu dialoguri\u201c, nu-mi pot retine un z\u00e2mbet induiosat. O amintire, aceeasi, ma reproiecteaza la v\u00e2rsta de unsprezece-doisprezece ani, c\u00e2nd noua profesoara de rom\u00e2na… Cite\u0219te mai mult »Salon deschis (I)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[927,925,926,928],"class_list":["post-1313","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-andreea-draghicescu","tag-gabriela-adamesteanu","tag-opere-i-dimineata-pierduta","tag-sanda-cordos"],"views":2312,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/1313","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=1313"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/1313\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=1313"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=1313"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=1313"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}