Ideea \u00eenfiintarii unui muzeu al arhitecturii rom\u00e2nesti este relativ t\u00e2nara, daca avem \u00een vedere ca la noi ideile se coc pe rastimpul a generatii \u00eentregi. Am avut si eu ocazia sa o discut, \u00een paginile revistei \u201eCultura\u201c. Ideea dateaza dinainte de 1990, dar a fost exprimata, cu claritate, imediat dupa 1989, de Alexandru Beldiman si, apoi, de o sumedenie de arhitecti, mai ales de cei aflati la conducerea Uniunii Arhitectilor. Probabil ca va fi nevoie ca prim-ministru al Rom\u00e2niei sa fie un arhitect, pentru ca acest obiectiv \u2013 absolut firesc \u00een orice alta tara democratica din lume \u2013 sa fie atins. Deocamdata nu avem bani, nu avem sediu, nu avem vointa politica. Patrimoniu s-ar mai gasi \u2013 prin birourile si atelierele arhitectilor.
\nEste imposibil sa nu te g\u00e2ndesti la aceste lucruri, atunci c\u00e2nd strabati zecile de sali din Venetia, acolo unde sunt amenajate expozitiile Bienalei de Arhitectura (aflata la cea de a XIII-a editie). Nu este vorba doar despre proiecte ale unui viitor \u00eendraznet, aflator \u00een pavilionul Hong Kong-ului care, acum, ia \u00een calcul, mai ales, o inevitabila unificare cu fostul sat de pescari (pe vremea c\u00e2nd nu avea mai mult de 8.000 de locuitori), care este actuala metropola Senzen. Este vorba si despre expozitiile \u201ede patrimoniu\u201c, cum sunt cele din pavilioanele Argentinei si Georgiei, sau de cele care \u00eencearca sa ia \u00een dezbatere, cu maxima seriozitate, problemele actuale, cum sunt pavilioanele Frantei sau ale greu \u00eencercatei Japonii, ori cu un aer jucaus, cum este pavilionul Australiei.
\nToate aceste pavilioane \u2013 si multe alte c\u00e2teva zeci \u2013 au \u00eencercat, de fapt, sa raspunda provocarii lansate de un renumit arhitect britanic, David Chipperfield, cel care, la nici 60 de ani, are onoarea de a fi directorul Bienalei de Arhitectura venetiene: Common ground. Chipperfield s-a jucat putin cu \u00eentelesurile cuvintelor, fara sa \u00eencerce sa explice totul. \u00cen orice caz, este vorba despre ceea ce avem \u00een comun. Exista, spune el, \u201eo cultura arhitecturala constituita nu doar din talente singulare, ci si dintr-un patrimoniu bogat de idei diferite\u201c. Este, \u00een fapt, o \u00eencercare de \u00eentoarcere la un numitor comun, ceea ce pare ciudat pentru ratiunea de a fi a Bienalei, care a scos \u00een evidenta, \u00eentotdeauna, exceptionalul si exceptionalitatea, unicitatea, geniul personal, izb\u00e2nzile personalizate. Arhitectul britanic, prin selectia pe care a facut-o \u00een pavilionul central din Giardini, s-a aratat preocupat de ceea ce marturiseste istoria creatiei arhitecturale si grija pentru prezervarea patrimoniului comun al umanitatii. El si-a \u00eendemnat colegii sa reflecteze asupra a ceea ce ne uneste, mai degraba dec\u00e2t asupra a ceea ce ne desparte. A facut acest lucru printr-un apel, aproape, disperat la rationalitatea care sta \u00een spatele fiecarui gest creator si care ne apropie. Chipperfield nu pretinde ca ar avea vreo reteta universala care sa \u00eel faca sa descopere adevarurile fundamentale ale creatiei si nici nu se pretinde omniscient. El a lansat o tema de reflectie, sper\u00e2nd sa primeasca, de la colegii arhitecti, raspunsuri pertinente. Anticip\u00e2nd o concluzie personala as spune ca acestia nu prea au reusit sa le ofere (oficial, bine\u00eenteles, nimeni nu recunoaste acest lucru). Bienala abunda \u00een locuri comune, \u00een platitudini spuse cu panas (Serbia, de exemplu) sau nici macar cu vreun dram de efort intelectual (Ungaria, din pacate). Exista, ce-i drept, pavilioane nationale preocupate de probleme mondiale (SUA, de exemplu, pentru care, de altfel, granitele proprii sunt, cam \u00eentotdeauna, si cele ale omenirii, dincolo de care hic sunt leones, Chile, interesat de rolul sarii \u00een dezvoltarea civilizatiei, sau Egipt, care \u00eencearca sa ne lamureasca de ce caramida sta, la propriu, la baza acesteia) sau foarte nationale (Franta si Spania, care ne \u00eempartasesc din fram\u00e2ntarile prin care trec arhitectii lor, pentru a gasi solutii adecvate unor probleme cum ar fi dezvoltarea unor orase precum Paris ori Barcelona, Cipru, care \u00eencearca sa gaseasca solutii pentru a exploata, \u00een si mai mare masura, turismul din care traieste insula, Venezuela, care \u00eentr-o expozitie de pura inspiratie propagandistica, realizata cu mijloace minimaliste, ne explica ce bine e sa traiesti \u00een raiul bine ghidat de Hugo Ch\u00e1vez\u00a0 etc.). Tot despre probleme nationale, dar cu efect global, vorbesc si cei care au creat pavilioanele Danemarcei (pentru care modelul de dezvoltare al Groenlandei, cea mai mare insula a lumii, trebuie sa ne preocupe pe toti) si Rusiei. \u00cen acest din urma caz, tinerii autori ai expozitiei curatoriate de Serghei Cioban, creeaza un efect extraordinar, pe logica vechilor expozitii staliniste: pe de o parte, trecutul negru al odiosului regim sovietic, personificat prin prezentarea c\u00e2torva din cele 60 de orase ascunse pe uriasul teritoriu al nesf\u00e2rsitei Rusii, orase care aveau nume \u00eenaltatoare, precum Mirn\u00eei, sau misterioase, precum A2, si \u00een care cei mai inteligenti si devotati savanti ai glorioasei Uniuni Sovietice luptau pentru pace, construind bombe atomice si alte asemenea unelte menite sa aduca pacea eterna; imaginile sunt interesante si, pe alocuri, cutremuratoare, prin tocmai aparenta lor banalitate (asta, cu exceptia celor care \u00eenfatiseaza un unic muzeu al bombelor atomice). Aceasta jumatate a expozitiei, pe care vizitatorii trebuie sa o vada mai \u00eent\u00e2i, se afla la parterul vechii cladiri care adaposteste pavilionul Rusiei. Etajul este rezervat viitorului luminos al patriei, detectabil prin intermediul viziunii de geniu (desigur, din modestie, cuv\u00e2ntul ca atare nu este utilizat \u00een expunere) a marelui Putin, cel care vrea sa construiasca, la sud-vest de Moscova, un oras ab novo, o noua utopie a cetatii perfecte, \u00een care savanti din lumea \u00eentreaga sa lucreze, \u00eentr-un fel de Massachusetts Institute of Technology rusesc, spre beneficiul \u00eentregii omeniri. Aceasta viziune a unei lumi perfecte, descrise, de asta data, transparent, de puterea post-sovietica de la Kremlin, este expusa prin utilizarea celei mai recente tehnologii de expunere. Vizitatorii sunt \u00eent\u00e2mpinati de niste tinere care reusesc sa vorbeasca, fara accent, multe dintre principalele limbi de larga circulatie ale lumii, si primesc o tableta iPad, pe care trebuie sa o \u00eendrepte spre sutele de imagini cu coduri QR, care tapeteaza integral peretii etajului. Fiecare patrat citit ofera o informatie edificatoare despre proiectele participante la concursul mondial si despre ceea ce se doreste a fi \u201eorasul viitorului\u201c, un alt fel de Bras\u00edlia, lipsita de preocuparea riguroasa a administratiei, dar concentrata pe creatie si loisir.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Ideea \u00eenfiintarii unui muzeu al arhitecturii rom\u00e2nesti este relativ t\u00e2nara, daca avem \u00een vedere ca la noi ideile se coc pe rastimpul a generatii \u00eentregi. Am avut si eu ocazia sa o discut, \u00een paginile revistei \u201eCultura\u201c. Ideea dateaza dinainte de 1990, dar a fost exprimata, cu claritate, imediat dupa 1989, de Alexandru Beldiman si,… Cite\u0219te mai mult »Locul comun, locuri comune (I)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[],"class_list":["post-13091","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic"],"views":1139,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/13091","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=13091"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/13091\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=13091"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=13091"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=13091"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}