\u00cen \u201eO teorie a secundarului. Literatura, progres si reactiune\u201c, V. Nemoianu urmeaza ideea, recunoscuta ca fiind larg \u00eempartasita, ca exista cam aceeasi organizare \u00een istorie, teorie, literatura. O organizare contemplata si taxata omologic, mai mult dec\u00e2t analogic. Mai mult substitutiva dec\u00e2t determinativa, \u00een perspectiva relationala. \u201eCartea aceasta pune \u00een discutie relatia dintre evolutia socio-istorica si literatura, din punct de vedere teoretic si tipologic.\u201c Modelul teoretic de baza recunoscut e Max Weber, dar fundalul ram\u00e2ne hegelian. Contemplatia nu este, nu poate fi, neutrala. Autorul teoretizeaza, dar si \u201ecelebreaza\u201c secundarul, \u00eentr-un demers dialectic \u00eenvaluitor si oblic: \u201eunicul nostru acces la esential si principal se poate realiza doar prin zona secundarului si cu ajutorul strategiilor indirecte\u201c. Studiul acesta urmareste \u201edialectica descentralizanta a unor polaritati multiple, salturi paradoxale si scurte alternante \u00eentre teze si antiteze\u201c. Raporturile apar \u00eentr-o perspectiva paradoxala, \u00eentoarsa, insolita, evidentiind rolurile determinante ale marginalitatii, diversitatii, secundaritatii: \u201eMarginalitatea este mai ampla dec\u00e2t centralitatea, diversitatea, mai ampla dec\u00e2t claritatea si potentialitatea, mai ampla dec\u00e2t actualitatea\u201c. Si \u201enumai \u00een si prin secundar poate trai centralitatea\u201c. Modelul metodic ram\u00e2ne, asadar, Hegel, recunoscut de receptor mult mai pregnant dec\u00e2t de autor. Nemoianu \u00eel tradeaza nu doar \u00een exercitiul sau dialectic continuu, dar si \u00een exemplificarea raportului principal-secundar cu cel dintre maestru si ucenic, stap\u00e2n si sclav.
\nRetorica, stilistica, \u00een general comunicarea lingvistica exista sub imperiul iluminant al secundarului care modereaza si pondereaza umanul. \u201eLimbajul secundarului (sau, poate, limbajul \u00een general?) mediaza si tempereaza instinctele de cucerire si de centralizare ale speciei noastre istorice.\u201c \u00centr-o perspectiva de tip onto-retoric, as spune ca retoricul relativizeaza (\u201eRelativismul este important, dar tot secundar\u2026\u201c) onticul absolutizant. Supusul detine controlul nesupusului, modestul face modul. Secundarul, cum se observa, apare ca fiind modest.
\nC\u00e2nd \u00eesi elaboreaza studiul teoretic, dar si ulterior, autorul e convins ca secundarul se afla \u00een prim-plan, revine spectaculos, el e acum c\u00e2stigator. Secundarul provoaca mai mult principalul. Este secundarul, se \u00eentreaba, \u201eun nou tip de principal\u201c? Principalul este calificat prin conceptul lui M. Florian de recesivitate: \u201erecesivitatea secundarului\u201c, \u201eafirmarea secundarului \u00een fata principalului recesiv\u201c. Dialectica si-a pierdut echilibrul, caci \u201esecundarul a rasturnat si \u00eenvins principalul\u201c. Provocarea, ofensiva asupra principalului sunt hiperactive, nu doar cuprinse \u00eentr-o simpla dinamica: \u201esecundarul consolideaza principalul opun\u00e2ndu-i-se\u201c. \u00centrebarea daca secundarul este un alt tip de principal are noima si, din supozitie, ajunge certitudine. Secundarul e aproape autonom si autodivizibil. Altfel, nu s-ar putea concede \u201esecundarul secundarului\u201c.
\nNe aflam foarte aproape de constatarea disparitiei principalului, recesiv, alterat, rasturnat, adus la deplina precaritate. Teoria si metoda forjate de V. Nemoianu urmeaza si exprima contextul (post)istoric negativ, asumat critic. \u201eOrice teorie a secundarului trebuie sa fie, \u00een acelasi timp, o teorie a coruptiei, subversiunii si decaderii.\u201c E vorba de o negativitate vie, complicata, complexa. Tinta secundarului nu este una sui generis, ci o regenerare a unui alt tip si mod de principal. Viabilitatea rezida \u00een \u201emobilitatea secundarului, data de eterogenitate si detalii\u201c. Vechiul principal, unul suveran, era omogen. Dar \u201eomogenitatea este \u00eenrudita de aproape cu moartea\u201c. G\u00e2nditorul crestin are constiinta unei umanitati (cu) defecte. Imperfectiunea nu i se pare raul fundamental al lumii. \u201eStarea cea mai naturala a omenirii s\u2026t este aceea de imperfectiune.\u201c Starea naturala, si nu aceea artificiala, construita, ram\u00e2ne pentru el reperul prim si ultim, prin urmare \u00eenglobant. Ea \u00eei \u00eenlesneste punerea \u00een perspectiva, cum, cu expresia lui Kant, o recunoaste adesea. \u201eAcceptarea rationala a imperfectiunii este dificila, dar nicidecum imposibila; ba chiar se poate dovedi interesanta si surprinzatoare, \u00een felul ei.\u201c Teoreticianul accepta lumescul defect, divers si proteic, suficient pentru a activa categoria kierkegaardiana a interesantului. Secundarul este si el o categorie mundana. La coruptie, subversiune si decadere, i se adauga noi atribute suficient de negative, producatoare de recesivitate a principalului. \u201eDeparte de a se sprijini pe energii constructive si armonizatoare, secundarul \u00eesi gaseste expresia artistica prin intermediul dezordinii, al relaxarii, al indolentei.\u201c \u00centr-o anumita masura, s-ar spune ca secundarul atesta o latura deconstructionista, numai indirect afirmata.
\nAm notat ca V. Nemoianu crede ca exista cam aceeasi organizare \u00een istorie, teorie, literatura. Istoria este pusa sub imperiul constant al decadentei. Plec\u00e2nd de la g\u00e2ndul lui Thomas Mann, al artei, implicit al literaturii, categoric reactionare, teoreticianul rom\u00e2n constata ca, \u201edaca \u00eentreaga literatura este reactionara, atunci toata istoria este infam de decadenta\u201c. Literatura, oric\u00e2t de reactionara, e totusi constructiva, ram\u00e2ne un factor organizator, as fi tentat sa scriu, principal. Ea exista \u00eentr-un fel de opozitie cu istoria, desi nu \u00eentr-o opozitie exclusivista, ci moderatoare si modelatoare: \u201eliteratura tinde sa se plaseze pe o pozitie adversa fata de istorie, reusind astfel sa o conserve si sa o \u00eensufleteasca\u201c. \u00cen istorie, literatura opreste \u201etendinta entropica spre declin\u201c.
\nSecundarul e indefinibil si cameleonic (\u201ecategoria vaga si multiforma, pe care am numit-o secundar\u201c), \u00eensa \u00een limitele rationalului si necesarului. Are totusi o functionalitate aproape \u201emistica\u201c, fiind c\u00e2stigator pentru ca a pierdut, ilustreaza esecul ca izb\u00e2nda: \u201eparadoxul secundarului istoric si filosofic: cei retrograzi si \u00eenvinsi, reactiunea si regresia pot arata drumul catre viitor, \u00een cazul nostru, catre individualitate, eliberare si alienare\u201c. Aceasta lucrare noteaza dintru \u00eenceput: cultura si literatura \u201emodeleaza sau influenteaza centralul sau principalul \u00een istorie\u201c. Periferice, dar inconturnabile, vii, \u201earta si literatura sunt, \u00een mare masura, produse ale regretului\u201c, expresie a secundarului. \u201eEa \u00eensasi secundara, literatura ilustreaza, prin propriile mecanisme, rolul \u00abparazitar\u00bb, tulburator si inevitabil salutar al secundarului.\u201c Personajul emblematic este, \u00een acest studiu, Coriolan, din piesa cu acelasi titlu a lui
\nW. Shakespeare. (De constatat faptul ca, \u00een analiza unor opere, Nemoianu face trimiteri abundente si foarte exacte.) Fiinta retorica, personajul Coriolan exprima, traind, violenta verbala. Nemoianu \u00eei atesta \u201elupta sa disperata \u00eempotriva mrejelor verbale\u201c si \u00eel numeste, pentru amestecul de integritate si delicatete, secundarul, iar ca echivalent, victima. O victima triumfatoare, \u00een conformitate cu paradoxul secundarului.
\nLiteratura moderatoare si modelatoare, opusa entropiei si decadentei, este \u00eenteleasa ca \u201eun echilibru de opozitii\u201c. Ea \u00eensoteste, calauzeste din umbra, desi transmite lumina ori directia, rationaliz\u00e2nd riscul ca manifestare principala, aparent determinanta, \u00een istorie. Literatura e, s-ar spune, cu o sintagma a celui mai mare sculptor rom\u00e2n, \u201ecumintenia pam\u00e2ntului\u201c. \u00cesi are locul ei, aparat cu discretie. \u201eLiteratura nu \u00eencearca sa ia locul centralismului conceptual; mai degraba, se multumeste sa-l coboare si sa-l tina-n fr\u00e2u.\u201c Altfel spus, literatura nu concepe, dar face. Nemoianu nu \u00eentretine iluzii literaturocentrice, el recupereaza evidente secundare, pastrate vii pe cale (altfel spus, prin metoda) literara. \u00cen acest mod, se atesta \u201eimportanta literaturii pentru existenta umana si pentru modelele sale istorice\u201c. Modelarea prin secundar ram\u00e2ne un fenomen straniu, dar real. Nu exista mod mai viu de organizare \u00een oricare domeniu dec\u00e2t acela propriu literaturii. Si Nemoianu repeta evidente indenegabile, si azi contextuale. Stiinta? \u201eStiinta este treptat recunoscuta ca fiind literatura.\u201c Textele vechi neliterare devin literare (Nemoianu \u00eel \u00eent\u00e2lneste aici, probabil involuntar, pe E. Negrici). Jurnalismul, ca subliteratura populara, i se pare si lui tot un mod de ilustrare a extinderii domeniului literaturii.
\nLiteratura lupta, \u00eentr-un mod asa zic\u00e2nd firesc, pe doua fronturi aparent fara \u00eent\u00e2lnire. \u201eLiteratura actioneaza ca un factor nu numai potrivnic si reactionar \u00een societatea umana, ci si ca mediator si moderator.\u201c Noul si vechiul, modernul si traditionalul\u00a0 sunt relative si, mai cu seama, alternative, crede acest cititor optimist, obiectiv si \u00eengaduitor la modul global ori extensiv, dar virulent de subiectiv \u00een valorizarea productiilor spirituale apropiate, usor ori dificil apropriate. El admite, p\u00e2na la un punct suficient de mult avansat, punerea \u00een perspectiva a lui Th. Mann \u2013 arta este mereu reactionara \u2013, dar constata ca opera conservatoare ajunge progresista \u00eentr-un alt context.
\nLimbajul generic ori particular (reprezentativ fiind acela literar) detine fundalul, balizeaza de-mersurile istoriei, teoriei, literaturii ca organizare comuna si, poate chiar, comunionala: \u201elimbajul literaturii fiind conservator si reactionar, si poate ca limbajul \u00een general este ostil pretentiilor de progres istoric si de entropie\u201c. Progresul si entropia sunt asadar calmate si \u00eendepartate ca (im)posturi si extreme. Limbajul este sau numai tinde sa ajunga principal, pe calea secundaritatii \u2013 paradoxal \u2013 fundamentale. Nemoianu \u00eesi aminteste \u00een studiul acesta ca, pentru Sklovski, opera e totalitatea stilurilor. Si tot aici reia preocuparea obsedanta pentru ceea ce numeste eseul conversational.
\nTeoreticianul pare, numai, ca este confiscat de retoric, dar nu se \u00eendeparteaza de existential. Dincolo sau dincoace de limbaj, \u00een relatie cu realitatea, literatura ram\u00e2ne permanent activa, din oricare perspectiva s-ar manifesta. Literatura absoarbe si se \u00eendeparteaza de realitate. Literatura nu e mimesis, nu imita ori reproduce realitatea, nici daca i se admite acesteia functia de paradigma. Frecvente sunt devierile de la modelul realitatii.
\nSi V. Nemoianu plateste un obol discutabil, explicabil contextual, sociologismului lui L. Goldmann, oper\u00e2nd cu omologii culturale. Rostul literaturii este cumintenia toleranta exercitata \u00een orice mediere, \u00een, prin sau \u00eentre realitate si limbaj. \u201eAsadar, literatura ademeneste principalul catre secundar si, \u00een interiorul acestuia, \u00eel \u00eembl\u00e2nzeste, \u00eel fragmenteaza si \u00eel diversifica.\u201c Literatura este, iata, un (re)dresor, alunga salbaticia, \u00een fapt atrag\u00e2nd-o prin domolire. Literatura e doar \u201eun izvor bl\u00e2nd de relaxare si de \u00eenfr\u00e2ngere\u201c. O supunere c\u00e2t o \u00eenaltare. Nemoianu vede aici o lege, o fatalitate, spre care (se) \u00eendeamna cu resemnare: \u201esa acceptam mai placizi scandalul literaturii\u201c. Scandalul este demonic, iar la Nemoianu demonul nu e pur teoretic, e doar \u2013 impur \u2013 literar.
\n\u00cen fapt, literatura nu are nici un contact cu realitatea ca atare. E, de altfel, citat aici W. Iser, pentru care literatura nu se refera la realitate, ci la modele si concepte de realitate. Ca urmare, iata forma de antimimesis admisa de teoria secundarului, forjata \u00eentr-un fel, as nota, realist de V. Nemoianu. E depasita si conceptia dupa care realitatea imita, ea, arta. Ar fi fortat si simplist. Nemoianu vede o singura cale \u00eenspre realitate: prin arta. \u201eSingurul acces credibil la realitate ne este oferit de arta\u2026\u201c. Exclude, astfel, realitatea empirica si nu mai distinge realitatea de real. E un punct de vedere estetist exclusivist. Accesul la realitatea fie ea partiala si nu globala e general, pe c\u00e2nd particular, limitat \u2013 chiar drastic \u2013 e accesul la realitate via estetica. Societatea \u201epestrita\u201c, asadar diversificata gratie secundaritatii, este aici indicata prin c\u00e2teva, neanalizate, romane postmoderniste.
\nCanonul este releva(n)t tot prin sesizarea principiului secundaritatii, care diversifica, stratifica, valorizeaza, \u00een disputa cu principalul, care omogenizeaza si mortifica, p\u00e2na la excluderea esteticului. \u201eLupta \u00eempotriva autoritatii si a privilegiilor unui canon literar nu este dec\u00e2t foarte rar un act de rebeliune si eliberare. Aproape \u00eentotdeauna este o \u00eencercare de a nivela si \u00eenabusi recalcitranta si unicitatea esteticului, de a extirpa secundarul si a impune literaturii o stare slugarnica, de subordonare.\u201c
\n\u00cen literatura, organizarea (constructia) nu e perfect omogena, ea suporta diversitatea dusa p\u00e2na la clivaj. \u201eIstoria literara si mimesis-ul literar sunt incompatibile.\u201c Metoda lui V. Nemoianu este o cale trasata dinspre finalitate spre cauzalitate. Utilizatorul ei avertizeaza ca nu reinterpreteaza istoria, el doar \u00eei cauta \u201econsecintele\u201c. G\u00e2ndirea sa pune totul \u00een criza. Teoreticianul este nevoit sa fie un \u201ecrizist\u201c. Criza ram\u00e2ne mereu prezenta, iata convingerea sa.
\nV. Nemoianu nu este departe de un fel de panestetism. Esteticul este prezent \u00een orice e omenesc (potrivit lui Mukarovski, pe care \u00eel viziteaza acum). \u201eEstetismul este contrar mersului \u00eenainte al istoriei.\u201c Nu \u00eenseamna ca estetismul indica chiar decadenta istoriei iluzionate de progres? Estetismul, specifica teoreticianul, apare abordat ca ideologie, ca apologie a virilitatii ori contestarii \u201efata de moravuri si de structura sociala\u201c.
\nEsteticul functioneaza prin dubla dialectica, principal-secundar, o data, apoi, \u00een miezul secundaritatii, a doua oara. Asta \u00eentruc\u00e2t \u201eesteticul \u00eensusi se bazeaza pe cultivarea opozitiilor interne\u201c. Esteticul nu e rigid, nu dicteaza si nu impune, el doar se impune, prin pasivitate activa. Esteticul, se noteaza, este reorganizator, nu atotputernic.
\nMetoda de g\u00e2ndire din aval \u00een amonte \u00eei permite autorului ca, prin si dupa descoperirea consecintelor, sa stabileasca si cauzele. Ele sunt tot de natura estetica, daca nu propriu zis estetice. \u00cen secolul XX, \u00een diacronia unei istorii eterogene (si recesive), chiar politicile au sorginte estetica. Estetismul este stiintific si utopic. M-am referit la literaritatea larg recunoscuta a stiintei. Estetizarea ei apare logica: \u201esi \u00een cazul stiintelor se poate vorbi de o organizare estetica\u201c. Estetica \u00een stiinta, repetat afirmata, este o dovada de \u201eofensiva esteticista\u201c. De altfel, prin Philip Morrison, estetica este admisa ca o \u201estiinta a generalului\u201c.
\nExista un puternic conflict interior \u00eentre literatura si critica. Critica, tot un mod literar, daca privim de departe sau din perspectiva genului proxim, sufera mereu caducitatea modelatoare, literatura sustrag\u00e2ndu-i-se: \u201etendinta centripeta a literaturii dizolva modelele critice\u201c. Critica se manifesta, nu doar ca tendinta, centrifugal. Totodata, ea se fixeaza \u00een forma, mod(el), principiu, afect\u00e2nd profund libertatea artistica, creatoare. Critica este aproape reticenta \u00eensasi. Ea cenzureaza dinamica literara: \u201e\u00een noua din zece cazuri, critica este \u00eendreptata \u00eempotriva tendintelor novatoare\u201c.
\nPozitia lui Nemoianu este critica, fiind \u00een fond anticritica, teoretic, principial. Aparent, fata de critica, studiul sau \u00eesi reformuleaza teza clara si deschisa. \u201eCelebr\u00e2nd pluralitatea fertila, studiul meu \u00eesi propune sa dezamorseze macar c\u00e2teva dintre rigiditatile ideologice ale criticii din ultimele decenii.\u201c E vorba de critica academica, impresionista, apoi marxista, psihanalitica, lingvistica, arhetipala sau mitica, Noua Critica \u201esau ontologismul textual\u201c, naratologia, gramatica textuala, deconstructionismul. Un caz simptomatic: structuralismul e redus la \u201eretorica\u201c, el abord\u00e2nd literatura ca \u201eipostaza a limbii\u201c. R. Barthes l-a abandonat \u00een ascuns, nerecunosc\u00e2nd plenar forta de impunere subiectiva, libera a artei literare. Daca modurile critice sunt mai cur\u00e2nd schematizate, pozitiile critic-ideologice sunt precizate nuantat. De pilda, rom\u00e2nul E. Lovinescu e liberal clasic, iar T.S. Eliot si Ortega Y. Gasset sunt conservatori.
\nArta traieste o totala eliberare genetica, \u00eentr-un esential joc combinativ metonimic, mut\u00e2ndu-si limitele \u00een afara, elanul ei transcendent acoperind \u00eennoirea imanenta, pur estetica. Forma artistica ram\u00e2ne vectorul determinant. Ideea primeste o formulare de o maxima generalitate. \u201eAdevarata originalitate a formei rezida \u00een combinarea unor piese diferite luate dintr-un instrumentar dat\u2026\u201c. Adevarat, cu conditia eludarii artizanatului, a mecanicii fals creatoare.
\nPresiunile ideologiei pot fi \u00eembl\u00e2nzite, nu neutralizate. Chiar si \u00een poezie. E citat Hazlitt: \u201elimbajul poeziei se \u00eembina \u00een mod firesc cu cel al puterii\u201c. Perspectiva aceasta va fi analizata mai insistent \u00een poezia lui St. A. Doinas.
\nIdila, pastorala, larg preocupante, revin si aici ca modele societale. La fel, dezbaterea romantismului \u00eentr-un siaj bibliografic fixat si recurent. \u201eDupa cum au demonstrat M.H. Abrams si alti autori, romantismul \u00eensusi s-a nascut din secularizarea unui vizionarism regenerativ si apocaliptic. \u201eRomantismul ca secularizare a caderii si \u00eentoarcerii \u00een Eden\u201c (M.H. Abrams), citim iar. Romantismul Biedermeier este o forma de umanism, un amestec de \u201eromantism si realism poetic\u201c.
\nTeoreticianul rom\u00e2no-american nu \u00eentrevede motive de pesimism ori nihilism privitor la scurgerea asteptata a vietii sublunare. \u201eEste imposibil de prevazut daca un vid postistoric sau vreo stare anomica se va instaura peste vremuri.\u201c G\u00e2ndirea sa e dominata de realism si optimism dialectic, sedusa cu hotar\u00e2re de \u201ejocul complex dintre progres si reactiune pe tar\u00e2m literar\u201c, de unde ea se extinde spectral peste alte domenii. E o g\u00e2ndire dominata cu suplete de doua principii si actiuni: unul reactionar, altul armonic. Altfel spus: realist si idilic. Situarea criticului apare conservator-reactionara, si nu clasic liberala, prin urmare mai apropiata de T. Maiorescu dec\u00e2t de E. Lovinescu. Conservatorul reactionar ajunge subiectiv si liber, nesupus ideologic, \u00eencrezator \u00een taria pozitiei secundare.
\nAici \u00eentrevede si v\u00e2rful canonului, din convingerea ca \u201eoperele literare majore si marii scriitori par conservatori, ba chiar reactionari\u201c. Si crede \u00een obscurizarea autorilor principali. Marginalii ajung superiori: Arno Schmidt si Uve Johnson fata de \u201econformistii progresisti\u201c G. Grass si H. Boll\u2026 Conservatorizati prin propria opera de fictiune \u00eei apar Carlos Fuentes, G.G. M\u00e1rquez. Iar capul unor reactionari pervertiti este J.P. Sartre, practicantul unui evazionism prin politica.
\nV. Nemoianu este un pledant al imaginatiei, ca forma de libertate, pornind de la \u201eopozitia dialectica a imaginatiei literare\u201c, \u00een sensul ca este expresia directa a secundaritatii: \u201eimaginatia literara joaca un rol foarte important \u00een stabilirea unei legaturi \u00eentre \u00abprincipal\u00bb si realitate, submin\u00e2nd totodata progresul rapid si ne\u00eengradit\u201c. Asociativ si disociativ, paradoxal si realist, Nemoianu g\u00e2ndeste memorabil: \u201eboala este modelata de stilurile istorice\u201c; \u201ealienarea poate fi un fel de organicism\u201c; tendentiozitatea creste fictionalitatea si reduce retorica. V. Nemoianu este, \u00een felul sau, un organicist, convins ca exista doar \u201eprogres organic\u201c. E un dialectician al confruntarilor, un atent observator al metamorfozelor, precum aceea ca progresul radical ajunge reactiune \u00een romanul \u201eDoktor Faustus\u201c de Th. Mann.
\nE un g\u00e2nditor extensiv nu lipsit de intensivitate, ocolind capcanele ambiguitatii. Studiul acesta are deja la radacina conceptul propriu, acela de lateral: \u201enu ar trebui sa privim nici \u00eenainte, nici \u00eenapoi, ci lateral, ori de c\u00e2te ori este posibil\u201c. Lateral nu \u00eenseamna \u201e\u00een laturi\u201c, cu expresia lui Maiorescu, nici alaturi, dar \u00eentr-un spatiu central, dinamic, nici pur progresist (progresiv), nici pur regresiv. (Recesivitatea e altceva, o forma de \u201erevenire\u201c, de \u00eensanatosire, de echilibru, dupa trecerea crizei ineluctabile si necesare.)
\nConservator-reactionar, convins de primatul spiritului, asezat \u00een punctul fix al religiosului, Nemoianu ram\u00e2ne si aici \u201e\u00een domeniul scrierii \u00absimptomatice\u00bb\u201c. Tema apropriata de Dostoievski, aceea a pedepsei fara vina, e aflata anterior prin personajul Matthew Bramble la Tobias Smollett. V. Nemoianu nu speculeaza, el observa (la modul contemplativ, teoretic), \u00een reflectii memorabile despre parazitism: diavol, necesar; consoanele oclusive care blocheaza vocalele si, astfel, articulam cuvinte. Democrat, convins de esecul totalitarist, vorbind despre M. Bahtin, persecutat \u00een URSS, Nemoianu pare si ca \u00eesi pune \u00een abis sinele creator, g\u00e2nditor, teoretizant. Secundarul, ca operator teoretic si tipologic, este multifatetat (aproape de a ajunge cameleonic, trec\u00e2nd prin ambiguu), un \u201econcept proteic\u201c. \u00cen dialectica totusi descentrata, inegal balansata, pe care o urmeaza prin apropiere si apropriere, Nemoianu teoretizeaza si celebreaza \u201eofensiva secundarului\u201c.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
\u00cen \u201eO teorie a secundarului. Literatura, progres si reactiune\u201c, V. Nemoianu urmeaza ideea, recunoscuta ca fiind larg \u00eempartasita, ca exista cam aceeasi organizare \u00een istorie, teorie, literatura. O organizare contemplata si taxata omologic, mai mult dec\u00e2t analogic. Mai mult substitutiva dec\u00e2t determinativa, \u00een perspectiva relationala. \u201eCartea aceasta pune \u00een discutie relatia dintre evolutia socio-istorica si… Cite\u0219te mai mult »Secundarul indefinibil si cameleonic<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[8188,8189,8187],"class_list":["post-13072","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-o-teorie-a-secundarului-literatura","tag-progres-si-reactiune","tag-v-nemoianu"],"views":1698,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/13072","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=13072"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/13072\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=13072"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=13072"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=13072"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}