{"id":13063,"date":"2012-09-06T12:25:30","date_gmt":"2012-09-06T10:25:30","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=13063"},"modified":"2012-09-06T12:26:23","modified_gmt":"2012-09-06T10:26:23","slug":"conditia-poetului","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/conditia-poetului\/","title":{"rendered":"Conditia poetului"},"content":{"rendered":"

Nicolae Coande, Vorba Iago,<\/em> T\u00e2rgu-Jiu, Ed. Maiastra, 2012<\/strong><\/p>\n

 <\/p><\/blockquote>\n

\u00cen recenta sa antologie, poetul craiovean Nicolae Coande (despre care am mai scris) pare sa faca o selectie cu un alt relief dec\u00e2t volumele initiale din care culege: elimin\u00e2nd \u201eFincler\u201c si \u201eFolfa\u201c, adica tocmai plachetele \u00een care abunda realul \u201eprozaic\u201c si atitudinea sa de oroare fata de \u201eIsarl\u00e2k\u201c-ul craiovean vituperat si de Ion D. S\u00eerbu, are \u00een vedere un cu totul alt \u201eproiect\u201c mult esentializat si cu conotatii mult mai profunde. Nu stim daca, elimin\u00e2nd, a mai si modificat, caci, repetam, nu avem la \u00eendem\u00e2na seria cartilor sale de poezie, dar, oricum, el ne apare acum, mult mai limpede, \u00eentr-o ipostaza sensibil radicalizata.
\n\u201eTema\u201c sa monotona, asa zic\u00e2nd, este acum, mult mai vizibil, conditia poetului, numai ea, confundata p\u00e2na la identificare cu conditia ontologica a tuturor oamenilor. Faptul ca poezia face parte din om, ba chiar din datul sau amarnic, s-a generalizat si s-a acutizat, mai ales \u00een timpurile noastre, \u00eentr-un mod nemai\u00eent\u00e2lnit, am spune. A fi poet este, se pare, conditia umana cea mai dezastruoasa si totusi inalienabila: \u201eNimic nu \u00eentrece dezastrul de a fi poet\u201c, afirma Nicolae Coande, agrav\u00e2nd \u00een mod oracular fraza ce s-ar putea formula astfel: \u201eNimic nu \u00eentrece dezastrul de a fi om\u201c. Prin nimic salvatoare, poezia este pusa la \u00eendoiala de un \u201edisident\u201c profund al ei, de un damnat fara scapare. \u00cen viziunea lui, mai ales \u00een primele volume din cele antologate, pare ca poezia si-a pierdut p\u00e2na si acea functie \u201econciliatoare\u201c pe care i-o atribuia o estetica de tip rational.
\nAntologia lui Nicolae Coande elimina mai ales poemele lungi, cu simbolism fumegos, si pastreaza poeme scurte, apodictice, \u00eensa prin aceasta nu mai putin hermetice, la prima lectura. Cititorului \u00eei trebuie destula pacienta pentru a intra cum trebuie pe aceeasi lungime de unda vibratoare cu poetul si a-i sesiza mesajul dincolo de cuvinte. Ceea ce devine mai clar \u00een ansamblul volumului este prezenta unui eu-poet ce-si asuma un discurs \u201ede rol\u201c sau de masca (persona), care se traieste pe sine nu doar \u00een ipostaza de marginal (primul volum al lui Coande se si intitula \u201e\u00cen margine\u201c), ci aproape ca un \u201eduh\u201c metempsihotic, un nemort-neviu ce trece prin epoca fantomatic, ireal, ca \u201espirit\u201c ce-si refuza \u00eentruparea: \u201eNu pot sa r\u00e2d \u00een secolul astora nici mort\/ ascuns \u00een propriul meu creier\/ sunt omul din pod\/ lasati sobolanii sa vina la mine\u201c (\u201e\u00cen secolul astora\u201c). Aceasta ipostaza, de spirit care nu mai vrea sa se faca om, era mult mai prezenta \u2013 si se vede abia acum \u2013 (si mai terifianta prin \u201emizerabilismul\u201c ei subliniat) \u00een primele trei volume, cel putin. Noua ni se pare ca acest filon, \u00eencarcat cum trebuie cu mai multa \u201ecarne\u201c poetica, l-ar fi putut duce pe Coande la o mare poezie, mai mult dec\u00e2t ne da prilejul sa vedem actualmente. Pe alocuri, cu o anumita coerenta, pare ca citim un fel de poezie post-mortem a unui Iisus negat, ce nu mai are puterea re\u00eenvierii nici pentru sine, nici pentru om, deoarece s-a pierdut, odata cu omul identitatea sacra a conditiei umane. Alteori, identitatea Poeziei \u00eensasi ca figura feminina s-a pierdut \u2013 ramasa \u201efrumoasa\u201c doar \u00een amintire si irecuperabila: \u201eAbsenta ei cu picioare frumoase. Chiar aceste m\u00e2ini\/ care o descriu \u2013 nu exista\/…\/ Obscur un duh \u00eemi umbla prin minte \u2013 Talitha cumi.\/ Dar nu pot \u2013 eu nu sunt Eu\u201c (\u201eLa frontiera \u2013 I\u201c). Macar pentru acest poem si pentru altele, destule, conditia negata a Poetului ar merita redezbatuta, deoarece, mi se pare, ea capata conotatii inedite la Nicolae Coande, unele forte, ca sa spunem asa. Daca legam aceasta conditie degradata a poeziei \u201eMoartea lui Dumnezeu\u201c, proclamatie bine-cunoscuta a epocii postmoderne, poate n-ar strica sa reamintim o butada filosofica deja celebra: \u201eDumnezeu a murit, o stim. Dar se pare ca nici omul n-o duce prea bine\u201c. Poezia s-a scindat periculos \u00een epoca \u00een care \u00eensasi viata marginalului e amenintata. Mai vechiul ideal estetico-romantic pare sa fi fost doar apanajul \u00eenvingatorilor. Vazut rasturnat, el pare sa fi devenit de-a dreptul diabolic; pentru victima, viziunea sublim-poetica are alte conotatii: \u201eCeva orbitor li se arata: unuia clarul de luna\/ celuilalt\/ peretele \u00eentunecat de care sta agatata luna\u201c. Acestea fiind zise, prea putin mai conteaza daca poetul este sau nu optzecist, asa cum se straduieste sa demonstreze Al. Cistelecan \u00een postfata antologiei lui Nicolae Coande. Tot at\u00e2t de putin \u00eencepe sa conteze si daca poetul este sau nu \u201eimplicat \u00een existential\u201c, \u00een sensul prezentei \u201econcretului palpabil\u201c. Citatele date \u00een acest sens, \u00een amintita postfata, chiar si cel din subsemnata, sunt mult mai putin concludente, ram\u00e2n\u00e2nd cam pe dinafara textelor analizate si vehicul\u00e2nd doar niste generalitati, daca le privim comparativ cu problema \u2013 mult mai dureroasa \u2013 ce pare sa stea la baza acestui nou \u201eproiect\u201c. Precizam ca, \u00een ceea ce ne priveste, \u00een momentul scrierii primei cronici, noi nu-i citisem deloc pe ceilalti critici ce s-au exprimat cu privire la poezia lui Coande (cu exceptia lui Marin Mincu, aflat la \u00eendem\u00e2na).
\nRepetam: imaginea dominanta pe parcursul antologiei actuale este tot timpul aceea a poetului devenit un fel de figura zombificata, ce b\u00e2ntuie \u00een interregn, fara loc si timp, \u201enici \u00eenger, nici drac\u201c, un nemort-neviu, \u201eceva din Dumnezeu exilat din Dumnezeu\u201c, un \u201efulb\u201c, adica \u201eun poet mort prin oasele lui c\u00e2nta v\u00e2ntul\u201c, un fel de rege detronat, vietuind doar ca idee care \u201eb\u00e2ntuie \u00een capul unuia\u201c, un \u201eorb\u201c care a fost os\u00e2ndit pentru ca a vazut \u201egoliciunea\u201c lui Dumnezeu s.a.m.d. Si \u00eenca o data: \u00eensusi temeiul poeziei este pus la \u00eendoiala \u00een epoca \u00een care omenirea se scindeaza catastrofal \u00een calau-victima: \u201ePentru sobolanul haituit de pisica poezia nu \u00eenseamna\/ nimic\u201c (\u201eO viziune a fiecaruia\u201c). Poetul \u00eesi asuma aici conditia de Iuda, simtind \u2013 cu partea de constiinta care ia act de aceasta grozavie \u2013 ca frumosul \u00eensusi este doar apanajul tradatorului, al lui Iago, al spiritului pervers si instigator si nu mai exista o polarizare precisa a \u201e\u00eenaltului\u201c si a \u201ead\u00e2ncului\u201c. Poetul, \u00eengrozit de propria-i conditie, ezita sa opteze pentru vreunul dintre ele: \u201enimic din aerul tare al \u00eenaltimilor \u00een poemele mele.\/ nici o asemanare cu ad\u00e2ncul acestei lumi\u201c. Spiritul sau \u201epluteste\u201c fara directie, deoarece urmele lasate de un Dumnezeu \u201eplecat de-acasa\u201c nu duc nicaieri. Toate acestea, vedem, nu prea mai au de-a face cu \u201econcretul palpabil\u201c; ba chiar i-am putea reprosa poetului ca e prea transant \u00een afirmatii ce nu au dec\u00e2t sporadic expresivitate, tin\u00e2nd mai degraba de un fel de lapidaritate metafizica dura, fara drept de apel. Se mai mentine, credem, dar numai partial, nivelul unei pure retorici m\u00e2nioase, precum si aluzia la un spatiu autohton, dar \u00een general se face acum trimitere la o \u201eumanitate scolita \u00een abatoare\/ timp amestecat cu s\u00e2nge mercenari dedati la metafizici obscure\u201c (\u201eO tara oarecare. Vocile mortilor\u201c). Afirmatiile sau dezamagirile interioare ale poetului fac parte dintr-un soi de poezie impersonata ce a trecut de pragul inocentei si care oscileaza indecis, ca o idee si nu ca o fiinta, \u201e\u00een capul unuia\u201c, \u00een veci inautentica din cauza incapacitatii de a mai putea fi traita. Poate fi cuprins aici si spiritul lui Homer, si cel al lui Shakespeare; sau, deopotriva, al unui \u201egrec\u201c, ca si al unui \u201ebarbar\u201c, al lui Kierkegaard etc.
\nDar titlul antologiei trimite, ca o acolada, la o anume motivatie: poetul \u00eesi asuma o zicere de un anume fel si-si justifica ipostaza de Iago, de masca transparent alienata de sine, de personaj devenit fara voia sa, clevetitor si instigator, care \u2013 aici ar fi noutatea \u2013 se cleveteste p\u00e2na si pe sine \u00een ipostaza de \u201ealtul\u201c, nemaifac\u00e2nd corp comun cu sine, ci traindu-se\u201c doar ca persona, menit sa fie astfel de catre divinitatea \u00eensasi care \u00eel exclude: \u201eToti sunteti copiii mei \u2013 afara de unul. Mi-e sila\/ de aceasta propozitie\/ Sa aiba Dumnezeu darul de a umili?\u201c. E o conditie noua, de exilat care se justifica, deoarece se simte \u00eendreptatit sa fie pus la \u00eencercare omeneste, ca Iov, dar nu si exclus, ci acceptat si iubit. Alungat, se simte \u00eendreptatit la sila (pe care i-am si subliniat-o \u00een cronica noastra la \u201eFundatura Homer\u201c). Conditia pe care o revendica pentru sine este aceasta \u201ealegere\u201c a sa, aceasta \u201epunere de o parte\u201c insolita a spiritului c\u00e2rtitor, care este perpetuu \u00eendepartat si care nu traieste propriu-zis \u00een regimul celorlalti: \u201eSunt lumi \u00een care nu te poti exila. Sunt oameni care nu traiesc\/ \u00een lume.\/ Sunt oameni care nu traiesc\u201c. E cazul lui Iuda, la r\u00e2ndul sau exclus si umilit, care nu-si poate arata dragostea, deoarece sarutul sau este interpretat ca tradare \u00een chip fatal (vezi \u201eToti \u2013 afara de unul\u201c, din care am citat mai sus). El este cel care \u201ea venit prea t\u00e2rziu\u201c si a carui dragoste nu este primita, ram\u00e2ne marginala fata de divinitate. Fac\u00e2nd o paranteza, ne amintim ca, \u00een cadrul sedintelor cenaclului \u201eEuridice\u201c de la Uniunea Scriitorilor, poeta Angela Marinescu i-a reprosat ca postura sa de marginal este neautentica, deoarece se doreste a fi un fel de \u201emarginal central\u201c (vezi \u201eDosarele Cenaclului Euridice\u201c). \u201eVorba Iago\u201c este, daca vrem, \u00een viziunea sa, \u00eensasi poezia, \u00eenteleasa nu doar ca modalitate de expresie a unei conditii inacceptabile, ci si paradoxale, de \u201eales\u201c blestemat. Locul poetului e ubicuu si incert (\u00een \u201enori\u201c, \u00een pam\u00e2nturi neasezate, \u00een niciun tipar definitiv), fiind, \u00een felul sau, iarasi paradoxal, un \u201ediavol luminos\u201c. El este cel care a vazut \u201egoliciunea lui Dumnezeu\u201c si care iubeste ca orbul, cu degetele, lucru ne\u00eengaduit de divinitate: \u201eo ultima iluzie a stilului seducator\/ ceea ce am iubit ca orbul cu degetele\/ ceea ce Dumnezeu nu a dorit sa vad\u201c \u2013 pun\u00e2nd la \u00eendoiala, daca vrem, divinitatea \u00eensasi, vazuta ca \u201evointa si delir\u201c. Iata ca poetul Coande este mai constient dec\u00e2t se vede \u00een suprafata tulbure a textelor sale. Dar, \u00een felul acesta, ni se pare ca e mai putin poet. Enumeratiile sale ample nu prea desfiinteaza retorica, ram\u00e2n crunte si revendicative. Spiritul poetic \u201eplutitor\u201c ne este, \u00een fond, cunoscut de la Eminescu (Hyperion \u00eensusi \u00eensemna \u201ecel ce pluteste deasupra\u201c), neav\u00e2nd propriu-zis loc \u00een lume; un spirit seducator, care decreteaza, ca si \u201eeon\u201c-ul eminescian, acelasi lucru, doar ca \u00eentr-un limbaj actualizat: \u201ePiara lumea si fara mine\/ Aici \u00een marginime \u00eemi e mai bine\u201c (\u201e\u00cen margine\u201c).
\n\u00cen \u201eFundatura Homer\u201c (2002) nu se mai vedeau toate acestea. Era asumarea unei \u201epersona\u201c mai concrete, aceea dintr-un anumit timp si loc, autohtonizat, unde poetul se simte un \u201eSf. Francisc al gagautilor al ciorilor\/ care-mi dau importanta\u201c, \u00eentr-un veac al insomniei, \u00een care dispare cu totul vocatia \u00eenaltului si se pleaca privirile \u00een pam\u00e2nt, iar sufletele sunt pag\u00e2ne (vezi \u201eadie sufletul\u201c). Ram\u00e2ne acelasi Iuda, care-si arata dragostea \u00een public: \u201enu ma voi rusina sa-ti spun ca te iubesc\/ \u00een nefericitele vremuri ale sofistilor\u201c. Dragostea sa fata de divinitate este epidermica, oarba, concreta si, \u00een felul ei, troglodita \u2013 iata \u00een ce consta, de fapt, concret-senzorialul lui Nicolae Coande, lucru prin care el este nouazecist, repetam, deoarece are mereu \u00een vedere o \u201emetafizica\u201c concreta, si nu concretul \u00een sine, un \u201eorb\u201c, un homerid care nu prizeaza lumea prin vizual sau vizionar, ci prin simturile ramase: unul dintre \u201ecei de jos\u201c, un \u201ecapaneu\u201c care iese numai noaptea si \u00eenainteaza penibil, pe pipaite, pe ziduri, misc\u00e2ndu-se mai cu usurinta \u00een \u00eentuneric si pipaind cu \u201elimba\u201c s\u00e2ngele si inima, ca o fiinta care vine din pam\u00e2nt (\u201evin din pam\u00e2nt cu tot cu pam\u00e2nt\u201c, \u201eca fructul necopt al unei stiinte ridicole\u201c, un \u201esarantoc ce vietuieste \u00een trupul unui sarantoc\u201c si care \u201escrie\u201c (ocupatie oribila), nascut undeva unde forma e doar \u00eentrezarita, niciodata atinsa: \u201evin de unde\/ carnea iese din ziduri si pl\u00e2nge dupa forma\u201c) \u2013 spuse \u00eensa de-a dreptul (nu exprimate), adica discursiv, fara epica si fara descriere. Aici e tot nouazecism, daca suntem atenti, deoarece nouazecismul face tabula rasa din disputa conceptuala, ca si din perfectiunea expresiei, prefer\u00e2nd manifestarea bruta si hibrida \u00een cuv\u00e2nt, directetea fara ocolisuri. Poetul e acum un \u201eciocanar\u201c, \u00een sensul de ocnas care \u201esapa\u201c, \u00eenaint\u00e2nd abrupt si subteran, fara sa primeasca raspuns (\u201ecaut un sunet de ciocan pur\u201c), prin aluzii metafizic-obscene. Conditia sa este una scabros-prestigioasa, daca vrem, ambigua at\u00e2t ca voce, c\u00e2t si ca tip de ratiune. Iat-o: \u201eun cap striga din cap cu vocea boului\/ \u00een plina arsita\/ e cald ca-n burta aici\u201c (\u201esoarele pubelei noastre\u201c).
\nCoande nu are autobiografic propriu-zis \u00een poezia sa. El vorbeste \u00een numele unui humanoid de epoca, fac\u00e2ndu-si spovedania fara sa ne crute si \u00eenvinuindu-si si Creatorul pentru esecul sau ontologic. Mai lucid ca niciodata, omul-inuman \u00eesi recunoaste \u00een mod neasteptat \u00eentruparea \u00een el a raului absolut si chinul de a ispasi aceasta vina crunta, neav\u00e2nd de decis dec\u00e2t sa-si extirpe propriul suflet: \u201ecu o m\u00e2na sugrum urletul\/ si asta e toata poezia vietii mele\u201c. Scrisul \u00eensusi nu mai poate izbavi dec\u00e2t ca operatie autofaga. Din culegerile antologate, tot versurile din \u201eFundatura Homer\u201c ni se par cele mai elocvente.
\nAbia \u00een volumul \u201eFemeia despre care scriu\u201c (2010), dupa \u201eV\u00e2nt, tutun si alcool\u201c (2008), se pare ca Nicolae Coande \u2013 sau \u201eeroul\u201c pe care \u00eel \u201eimpersoneaza\u201c, Iago-artistul \u2013 \u00eencepe sa-si redimensioneze propria figura: \u201ema cred artist beau alcool mort si scriu\u201c, oper\u00e2nd pe sine ceea ce s-ar numi o reductie de rol: \u201esunt lipsit de curaj fizic\u201c, \u201eviciul meu de a \u00eensufleti obiecte\u201c tocmai c\u00e2nd se vede, \u00een cele din urma, ca lipsit-ipotetic-de suflet. Constatarile cu privire la sine ies din masca si se impun ca obiective: \u201eSunt un pian cu ochii scosi,\/ disting alunite pe creier\u201c (\u201eFrumusete, ce departe esti tu\u201c). Sunt momente ale unei regasiri \u00eentr-o aspiratie mai modesta: \u201e\u00cen neasteptata bl\u00e2ndete a milei\/ Lucrurile se coc fara zgomot\/ \u00cen independenta lor simpla\u201c (\u201eGara\u201c). \u00cesi fac loc \u00een constiinta fragilitati, efemeritati, nesigurante, singuratate si spaima. Renunt\u00e2nd la at\u00e2ta \u201efilosofie si ura\u201c, poetul simte cum \u201eceva se misca\u201c \u00een fiecare fiinta (\u201eInima la vedere\u201c), iar suprema valoare i se pare acum viata, reneg\u00e2ndu-si, se pare, conditia anterioara de \u201eorb\u201c si \u00eempac\u00e2ndu-se p\u00e2na si cu ideea mortii, care face ca p\u00e2na si rutina (\u201epiersicul din birou\u201c) sa poata fi apreciata ca o forma de dragoste. \u201eViata nu e pe culmi\u201c \u2013 decide acum Nicolae Coande, forj\u00e2ndu-si alt \u201eideal\u201c poetic prin cobor\u00e2re la alt nivel sau prin sublimare inversa, cum ne-am permis sa numim acest fenomen din poezia actuala. Versurile au alt ton: devin litanie potolita, nemirobolanta si \u201eproiectul\u201c personal \u00een slujba poeziei are alt iz, \u201epot deveni o radacina mica pentru ceva al tau\u201c. Din spectru al raului se poate deveni, prin rasturnare, un spectru al sperantei binelui recuperat la dimensiuni miscatoare si discrete.
\nE cautata acum frumusetea modesta, fiind sigur ca \u201eputina decenta pe lume e pastrata \u00een pumnii cei mai mici\u201c (\u201eSf\u00e2rsitul\u201c). E drept ca si acum textele par mate, ca sa spunem asa, fara transparenta, \u00eenecate \u00eentr-un soi de ceata anxioasa la prima vedere, dar imaginile vorbesc de la sine \u00eentr-un text ce pare, de data aceasta, sa se scrie singur, din semne \u201emici\u201c (\u201etalpi mici\u201c, \u201eurme mici\u201c, \u201esarutari mici\u201c etc.). Apusul de soare (imagine a mortii ce poate fi urmarita de-a lungul cartii \u00een metamorfoze imagistice foarte interesante) este acum un eveniment infantil: \u201esoarele cade ca o papusa din bratele unei fetite\u201c. Frumusetea se umanizeaza (vezi \u201eFrumusetea e sa tii un om de m\u00e2na\u201c). Toate avatarurile lui \u201eIago\u201c veneau dinspre paradigma puterii. C\u00e2nd aceasta scade (la propriu, prin batr\u00e2nete), frumosul e \u00eentr-adevar modest si gratuit. \u00cen locul \u00eencr\u00e2ncenarii lui Hamlet \u2013 cautatorul de \u201eadevar\u201c \u2013 ne vorbeste replica lui \u2013 Hamleta; altfel spus, Ofelia si tristetea ei umana de a fi sacrificata zadarnic unei anchete sterile, de aflare a \u201eadevarului\u201c. Ultimul poem (\u201eVorba Iago\u201c), ce da si titlul cartii, \u00eei este dedicat lui Paul Goma si e din nou convulsionat si obscur, apocaliptic, plin de profetii \u00eenc\u00e2lcite. Dar, \u00een ansamblu, problema \u201epoezie si adevar\u201c, pe care si Nichita Stanescu o repudia, este adusa din nou \u00een fata, Nicolae Coande av\u00e2nd o constiinta a ei de o acuitate foarte convingatoare.<\/p>\n

 <\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Nicolae Coande, Vorba Iago, T\u00e2rgu-Jiu, Ed. Maiastra, 2012   \u00cen recenta sa antologie, poetul craiovean Nicolae Coande (despre care am mai scris) pare sa faca o selectie cu un alt relief dec\u00e2t volumele initiale din care culege: elimin\u00e2nd \u201eFincler\u201c si \u201eFolfa\u201c, adica tocmai plachetele \u00een care abunda realul \u201eprozaic\u201c si atitudinea sa de oroare fata… Cite\u0219te mai mult »Conditia poetului<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[7184,8183],"class_list":["post-13063","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-nicolae-coande","tag-vorba-iago"],"views":4748,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/13063","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=13063"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/13063\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=13063"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=13063"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=13063"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}