{"id":12844,"date":"2012-08-16T11:43:25","date_gmt":"2012-08-16T09:43:25","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=12844"},"modified":"2012-08-16T11:43:56","modified_gmt":"2012-08-16T09:43:56","slug":"o-personalitate-emblematica-a-muzicii-contemporane-romaneti-i","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/o-personalitate-emblematica-a-muzicii-contemporane-romaneti-i\/","title":{"rendered":"O personalitate emblematica a muzicii contemporane rom\u00e2ne[ti (I)"},"content":{"rendered":"

Remus Georgescu \u00een dialog cu Ion Bogdan Stefanescu<\/strong><\/p>\n

 <\/p>\n

 <\/p>\n

Maestrul Remus Georgescu, de cur\u00e2nd onorat cu Marele Premiu al Uniunii Compozitorilor pentru \u00eentreaga activitate, dirijor cu o cariera impresionanta, este deopotriva recunoscut si respectat de public, de breasla muzicienilor si de locuitorii cetatii unde locuieste, motiv pentru care a primit titlul de Cetatean de onoare al orasului Timisoara.<\/strong><\/em><\/p>\n

Ion Bogdan Stefanescu: Maestre, sunteti un artist care a excelat pe doua paliere de activitate: pe de o parte, aveti o opera valoroasa \u00een domeniul creatiei, pe de alta parte, va puteti lauda cu o discografie impresionanta si o remarcabila cariera ca dirijor. V-ati apropiat de muzica datorita mediului familial sau, pur si simplu, ati ales singur acest drum?
\nRemus Georgescu: Familia mea m-a ajutat foarte mult. Niciodata nu a existat vreo \u00eendoiala \u00een legatura cu alegerea drumului meu \u00een viata. De mic copil am fost preocupat de muzica si chiar compuneam. Am studiat vioara, dar nu eram prea \u00eenc\u00e2ntat de sunetele pe care le scoteam, asa ca am trecut la pian, unde am evoluat foarte rapid, beneficiind de niste profesori deosebiti. Familia m-a \u00eencurajat, chiar \u00een perioadele grele pe care le-a traversat dupa instalarea comunismului, c\u00e2nd tatal meu a fost dat afara din seviciu. Au venit chiar sa-l aresteze, dar, spre norocul lui, se afla internat \u00een spital. Slava Domnului, a trait p\u00e2na la 97 ani!<\/p>\n

I.B.S.: Si d\u00e2nsul va dorea muzician?
\nR.G.: Probabil ca ceva mi s-a transmis de la tatal meu. El si-a dorit foarte mult sa studieze muzica. Avea talent \u00een compozitie, a scris multe lucrari \u00een acord cu moda vremii, chiar i s-au publicat c\u00e2teva tangouri si romante. Si-a dorit sa studieze la Conservator, dar parintii lui s-au opus si l-au \u00eendrumat catre Drept.<\/p>\n

I.B.S.: Dupa \u201emoda vremii\u201c…
\nR.G.: C\u00e2nd trebuia sa faci o facultate serioasa. Tatal meu, totusi, a reusit sa studieze \u00een paralel si violoncelul, la Conservator, unde profesori erau Castaldi si Kiriac, dar nu si-a terminat studiile muzicale. Probabil ca a existat un transfer de interes catre mine, daca ma g\u00e2ndesc ca vocatia mi se \u00eentrezarea de mic copil. Am fost nevoit sa urmaresc cariera \u00een magistratura a tatalui meu, astfel \u00eenc\u00e2t am avut o copilarie relativ itineranta. Eram la Craiova c\u00e2nd se \u00eenfiinta prin decret regal Filarmonica, \u00een acelasi timp cu Filarmonica din Timisoara. O coincidenta.<\/p>\n

I.B.S.: Erati elev?
\nR.G.: Eram elev la Colegiul \u201eCarol I\u201c din Craiova si fugeam de la scoala ca sa asist la repetitiile orchestrei abia \u00eenfiintate. \u00cei urmam peste tot, ei neav\u00e2nd un sediu pe atunci: fie la Palatul \u201eJean Mihail\u201c, fie la Conservatorul \u201eCornetti\u201c, fie la vreun cinematograf. Orchestrantii ma considerau un copil de trupa.<\/p>\n

I.B.S.: Interesant. Astazi, tinerii urmeaza cu mare pasiune o echipa de fotbal, dumneavoastra \u00eensa \u00eensoteati o orchestra.
\nR.G.: Nici tatal meu nu a avut \u00eenclinatii sportive. Era un om de cabinet. A contat si faptul ca de mic a trebuit sa port ochelari. Nu am putut nici sa \u00eenot, nici sa schiez, astfel ca placerile mele se manifestau diferit. Am avut sansa cu aceasta orchestra sa ascult muzicieni mari, care, ulterior, mi-au devenit profesori: George Georgescu, Constantin Silvestri, Theodor Rogalski, Constantin Bugeanu. Apoi, una dintre bucuriile enorme din acea perioada a fost sa descopar \u00een biblioteca tatalui meu o serie extraordinara de partituri comandate la Leipzig: simfonii de Beethoven, \u201eRecviemul\u201c de Mozart, lucrari de muzica de camera s.a.m.d. De asemenea, serile de muzica de camera organizate \u00een familie, unde \u00eel \u00eensoteam pe tatal meu, eu c\u00e2nt\u00e2nd la pian, el la violoncel, \u00eempreuna cu un coleg al meu, Titus Bajenescu, care c\u00e2nta la vioara, sunt de neuitat. Am avut o adolescenta \u00eencarcata de muzica.<\/p>\n

I.B.S.: Asadar, mediul familial conteaza foarte mult.
\nR.G.: Conteaza enorm. Aveam o pianina \u00een casa care a scapat de toate urgiile ce au urmat: razboi, bombardament, rusi. Apoi am traversat momente dure, c\u00e2nd eram muritori de foame, fiindca tata nu mai avea voie sa ocupe niciun post \u00een tara aceasta si am trait din v\u00e2nzari: casa, mobila, haine etc. Pianina mea a fost singurul obiect ferit de v\u00e2nzare. Studiam zi si noapte. \u00cemi amintesc ca puneam niste fulare \u00eentre ciocanele si coarde ca sa nu-mi deranjez familia. Astfel puteam sa compun la orice ora. Traiam, pur si simplu, prin muzica.<\/p>\n

I.B.S.: Va perpelea ceva sufletul de compuneati noaptea?
\nR.G.: M-ati prins! Aveam o idila cu o fata careia i-am dedicat acele lucrari. Din pacate, nu reusesc sa dau de urma lor. Habar nu am pe unde or fi ajuns. Erau lucrari interesante. De fapt, erau un fel de studii de stilistica, fiindca atunci descopeream si eram \u00eencarcat de muzica lui Schumann. Am scris variatiuni pentru pian \u00een stilul lui Mozart sau Beethoven, variatiuni pentru doua piane, inspirate de Brahms. Am scris mazurci si valsuri \u00e0 la Chopin.<\/p>\n

I.B.S.: Dragostea v-a \u00eempins la studii de stilistica.
\nR.G.: Gasisem \u00eempreuna cu prietena mea un loc placut \u00een cimitirul din spatele parcului Bibescu, la Craiova. Mergeam acolo si singur, pentru a studia tot felul de partituri sau pentru a citi carti \u00eemprumutate de la Biblioteca Amann. Acolo am descoperit poezia lui Blaga. A ramas poetul vietii mele.<\/p>\n

I.B.S.: Linistea facea parte din atmosfera de studiu. Aveti nevoie si acum de liniste pentru a compune?
\nR.G.: Am avut o viata foarte solicitanta prin at\u00e2tea repetitii si concerte. Multi ani am fost director al Filarmonicii din Timisoara. Chiar \u00een doua reprize: si \u00eenainte, si dupa Revolutie. \u00cemi ram\u00e2nea prea putin timp pentru lucrarile mele. Tot timpul eram cu partiturile altora \u00een m\u00e2na. E drept ca eram foarte interesat de muzica scrisa de contemporanii mei rom\u00e2ni \u2013 Stefan Niculescu, Anatol Vieru, Tiberiu Olah \u2013, compozitori de la care am \u00eenvatat foarte mult si a caror muzica o promovam cu foarte mare placere \u00een tara si \u00een strainatate.<\/p>\n

I.B.S.: Un gest extraordinar. Sunteti unul dintre cei mai valorosi promotori ai muzicii rom\u00e2nesti, ai creatiei colegilor dumneavoastra, de fapt.
\nR.G.: E drept, si a contat faptul ca \u00een calitate de dirijor am avut alaturi, timp de patruzeci de ani, Orchestra Filarmonicii din Timisoara.<\/p>\n

I.B.S.: O viata de om. Si unde gaseati acele oaze de liniste benefice creatiei?
\nR.G.: \u00centotdeauna am fost o \u201epasare de noapte\u201c. Asteptam sa se linisteasca copiii si apoi ma apucam de lucru, t\u00e2rziu \u00een noapte. Sunt orele regasirii de sine, intime. Dimineata muncesti, repeti, alergi peste tot; seara ai concert sau activitati de familie, astfel ca \u00eeti ram\u00e2ne doar noaptea ca sa te concetrezi asupra creatiei tale. De fapt, si \u00een perioada studentiei, tot noaptea \u00eemi gaseam linistea pentru a compune. Probabil si din cauza faptului ca am avut foarte multe de tras de pe urma dosarului meu. Eram dat afara din camin, de la cantina si o buna perioada de timp mi-am petrecut-o \u00een Gara de Nord, \u00een Cismigiu sau Herastrau. Cvartetul pentru scoala l-am scris pe masa restaurantului din Gara de Nord. Nu aveam unde dormi. Amintiri \u00eenspaim\u00e2ntatoare, pe care e bine sa le uitam.<\/p>\n

I.B.S.: Aveati deja dosar?
\nR.G.: Mi s-a spus ca la douazeci si cinci de ani aveam un dosar la fel de gros ca al unui criminal de razboi. De ce?… Nu stiu, pentru ca pe mine nu ma interesa altceva dec\u00e2t muzica. De pe urma familiei, care a suferit si ea foarte mult.<\/p>\n

I.B.S.: Ati avut \u201efani\u201c care vi l-au \u00eencarcat!
\nR.G.: Am avut parte de ei toata viata, p\u00e2na la v\u00e2rsta de-acum. Tot timpul am simtit \u00een ceafa rasuflarea aceasta malefica.<\/p>\n

I.B.S.: Dar s-ar putea spune ca tot acest zbucium are si o parte frumoasa. Cum e sa scrii \u00een Gara de Nord care, pe vremea aceea, era spatiul boemei, la orele t\u00e2rzii din noapte? Era totusi un loc aglomerat, galagios.
\nR.G.: Restaurantul \u00eenchidea la o anumita ora si ram\u00e2neau, vara, multe mese afara. \u00cen timp ce femeile spalau cu furtunurile pavajul din jurul meu, eu scriam cvartetul. C\u00e2nd esti t\u00e2nar si ai pasiune pentru ceea ce faci, treci mult mai usor peste vitregia situatiilor.<\/p>\n

I.B.S.: Dar la Conservator ati studiat de la bun \u00eenceput compozitia si dirijatul?
\nR.G.: P\u00e2na sa ajung la Conservator, le-am studiat pe toate \u00een paralel, fiindca \u00eempreuna \u00eentregeau interesul meu pentru muzica. Abia la Bucuresti am constatat ca sunt sectii diferite si, mai mult dec\u00e2t at\u00e2t, sunt considerate incompatibile. Nu puteai sa urmezi si compozitia si dirijatul.<\/p>\n

I.B.S.: Complet ilogic.
\nR.G.: Am dat examen si am fost admis la ambele sectii, dar a trebuit sa optez pentru una dintre ele. Realitatea a fost ca \u00een urma examenelor mi s-a spus ca as fi putut sa ma prezint direct la absolventa. Nu sunt vorbe goale, ci au o acoperire foarte serioasa. Studiasem la Conservatorul Cornetti din Craiova, o institutie particulara, unde am avut sansa de a o avea profesoara de pian pe Eugenia Constantinescu, cu ajutorul careia am progresat enorm. Ca mentor l-am avut pe compozitorul Mihail B\u00eerca, provenit din scoala ruseasca. Ani de zile mi-a dat lectii gratuit, data fiind situatia financiara a familiei. Cu el am studiat temeinic disciplinele compozitiei: armonie, contrapunct, orchestratie etc. Acestor oameni le pastrez o recunostinta fara margini.<\/p>\n

I.B.S.: Dar profesorii de la Conservatorul bucurestean au fost pe masura asteptarilor dumneavoastra?
\nR.G.: Va spuneam ca pus \u00een fata unei alegeri am optat pentru compozitie, unde \u00eei aveam colegi pe Aurel Stroe, Stefan Niculescu, muzicieni de la care am avut foarte mult de \u00eenvatat. Pe la catedrele noastre au trecut mari maestri: Paul Constantinescu, Zeno Vancea, Martian Negrea, Theodor Rogalski, iar mai t\u00e2rziu George Georgescu si Constantin Silvestri.<\/p>\n

I.B.S.: Cum era Silvestri ca profesor?
\nR.G.: Nu era un profesor, era un mare maestru, un artist genial, de la care trebuia sa furi meseria. Analizele partiturilor pe care le studiam erau foarte profunde, asemenea celor de la sectia de compozitie. Nu era preocupat de manualitatea noastra, el \u00eensusi avea o gestica pe care orchestrantii o comentau. Nu a fost agreat de orchestrele noastre p\u00e2na c\u00e2nd nu si-a consolidat reputatia \u00een strainatate. Asistam la repetitiile lui cu partitura \u00een m\u00e2na si apoi discutam totul. Silvestri avea o oarecare simpatie pentru mine. Marturisiri t\u00e2rzii ale lui Alexandru Pascanu si Doru Popovici confirma parerile bune pe care le avea \u00een legatura cu mine. Eram la New York c\u00e2nd am aflat ca a murit Silvestri. Cu putine saptam\u00e2ni \u00eenainte \u00eei trimisesem o scrisoare \u00een care \u00eei povesteam despre mine: ca eram casatorit, ca aveam doi gemeni, ca ma aflam la studii \u00een America si ca orele petrecute sub \u00eendrumarea lui erau de neuitat pentru mine.<\/p>\n

I.B.S.: Dar George Georgescu cum era?
\nR.G.: George Georgescu nu era un om de analiza. Era un om de orchestra.<\/p>\n

I.B.S.: Adica avea \u201espiluri\u201c?
\nR.G.: Da, si chiar daca repetitiile erau mai modeste, concertele, \u00een schimb, erau \u00eentotdeauna bune. Cu Silvestri, care era un tip analitic, repetitiile erau mai grele. \u00cent\u00e2mpina de multe ori rezistenta orchestrei, comentarii deplasate, necivilizate, din partea unor membri mai \u201esimpluti\u201c…<\/p>\n

I.B.S.: Deci exista aceasta atitudine si pe vremea aceea? Noua ni se spune astazi ca orchestrele acelor vremuri erau mult mai educate si ca mentalitatea orchestrantilor s-a deteriorat.
\nR.G.: E drept, s-a deteriorat. A ajuns sa aiba un aspect sindical, prost \u00eenteles, caci sunt clamate drepturile, dar nu se recunosc si obligatiile.<\/p>\n

I.B.S.: Apropo, care perioada de directorat a fost mai dificila pentru dumneavoastra, cea din timpul comunistilor sau cea de dupa Revolutie?
\nR.G.: \u00cengrozitoare a fost perioada anilor \u201980, c\u00e2nd s-a pornit asupra noastra o urgie, un taifun, prin decretul auto-finantarii institutiilor de cultura. A fost o aberatie. Am avut ghinionul ca \u00een Timisoara sa avem un zbir \u2013 Eugen Florescu \u2013, care s-a ocupat cu \u00eendeplinirea acelor masuri. Un om de trista amintire. Ca sa intre \u00een gratiile lui Ceausescu, era \u00een stare sa faca orice. Dumnezeu sa-l ierte, caci oamenii nu cred ca-l vor putea ierta vreodata. \u00censa dupa toata acea decimare a personalului Filarmonicii, eu am reusit la final de mandat sa ies cu un om \u00een plus \u00een orchestra. Din cor, \u00een schimb, am pierdut cincisprezece oameni, dar dupa Revolutie, \u00een mandatul urmator, am recuperat posturile si am obtinut \u00eenca alte cincisprezece pentru orchestra.<\/p>\n

I.B.S.: Foarte interesant! Dumneavoastra, asadar, v-ati preocupat de organigrama institutiei, \u00een timp ce la Filarmonica din Bucuresti am \u00eenteles ca abia dupa Revolutie, de cur\u00e2nd chiar, s-au pierdut vreo treizeci si cinci de posturi prin faptul ca nefac\u00e2ndu-se noi angajari, Ministerul Culturii si Cultelor a considerat ca nu erau necesare orchestrei, asa ca le-a eliminat din schema sau le-a transferat la un alt minister.
\nR.G.: Este o politica manageriala complet gresita, dar vina este a celor din ministere care au amestecat lucrurile. Au considerat o orchestra simfonica totuna cu o \u00eentreprindere. Au ramas valabile acele grozavii care circulau pe vremea comunistilor: de ce e nevoie ca o Filarmonica sa aiba patru flautisti? Nu se g\u00e2ndeau ca asa a cerut Enescu \u00een partiturile lui, spre exemplu. \u201eSa c\u00e2nte doi, dar sa c\u00e2nte mai tare\u201c, asta era mentalitatea \u201eministresei\u201c de atunci. Oamenii de la conducere fac rau pentru ca nu dau importanta cuvenita culturii. Enescu a scris \u00een partitura \u201eRapsodiei I\u201c doua harpe si, \u00een afara de Bucuresti, nu exista Filarmonici \u00een tara cu doua harpe, asa ca se c\u00e2nta doar cu una. Deja este un compromis. \u00cen \u201eSimfonia a III-a\u201c, tot Enescu solicita douazeci de instrumentisti la compartimentul vioara I, optsprezece la vioara a II-a s.a.m.d. Rigoarea \u00een muzica e maxima, compromisurile n-au ce sa caute.<\/p>\n

I.B.S.: Relatia dintre dirijor si orchestra se schimba \u00een clipa \u00een care dirijorul devine si managerul institutiei?
\nR.G.: Managerul trebuie sa aduca bani. La Opera din Viena, Ioan Holender era managerul, dar directorul artistic era Seiji Osawa, marele dirijor. Este firesc ca dirijorul sa conduca, fiindca, la urma urmei, orchestra este cartea sa de vizita. Dirijorul permanent formeaza orchestra, nu cei invitati. Aici este marea problema, caci exista dirijori creatori de orchestra si dirijori care mai mult beneficiaza de avantajul unei bune orchestre, nepreocup\u00e2ndu-se sa consolideze valorile reale ale acesteia, cum ar fi sunetul, omogenitatea si expresivitatea. \u00cen general, orchestrele devin superficiale din cauza dirijorilor. Am vazut, la Bucuresti, orchestra lui Celibidache de la M\u00fcnchen. Ce minune s-a produs atunci! A sunat ca nicio alta orchestra din lumea asta. Deci e clar ca orchestrele se formeaza de catre acei dirijori care stiu ce sa ceara, cum si c\u00e2t sa repete. Altii beneficiaza doar de munca predecesorilor lor, preiau orchestre formate.<\/p>\n

I.B.S.: La noi cum e?
\nR.G.: La noi e o mare criza de dirijori, iar mariajul prelungit \u00eentre un anume dirijor si orchestra se uzeaza. Dirijorii, la noi, sunt cumva alesi pe viata.<\/p>\n

I.B.S.: Mi se pare nociv.
\nR.G.: Nu e sanatos, iar uzura intervine mai cu seama daca nu exista valoare foarte \u00eenalta de partea dirijorului. Toti marii sefi de orchestra de astazi s-au perindat pe la diferite formatii. Exceptia, desigur, este Karajan. Din pacate, noi nu ne putem lauda cu prea multi dirijori, fiindca scoala nu prea mai produce personalitati. Preocuparea pentru muzica a scazut foarte mult \u00een scoli si \u00een licee. Din nou, muzica a ajuns sa fie considerata mai mult o treaba de amatori.<\/p>\n

I.B.S.: Dar \u00een plan pedagogic aveti satisfactii?
\nR.G.: Amintindu-mi de cursurile mele din facultate, am \u00eencercat sa fac analiza cu studentii de la sectia de Interpretare muzicala, cu cei ce aspira la zona \u00eenalta a performantei. Gasesc ca nu sunt pregatiti pentru asa ceva. \u00cen mod uimitor, secolul XX, epoca a unei noi renasteri, a at\u00e2tor schimbari \u00een plan muzical, pare sa fi trecut ca si cum nimic nu s-ar fi \u00eent\u00e2mplat.<\/p>\n

I.B.S.: Dar credeti ca, spre exemplu, contemporanii lui Mozart realizau ce se petrece chiar sub nasul lor?
\nR.G.: Sigur ca nu. Mozart scria cu aceleasi mijloace ca oricare altul, numai ca el avea har de la Dumneazeu. Acelasi lucru se \u00eent\u00e2mpla si astazi \u00een creatia muzicala si \u00een plan interpetativ. Am \u00eencercat prin cursurile mele sa \u00eenlatur acea prejudecata conform careia fenomenologia e o \u201epastila amara\u201c despre care vorbeste toata lumea, dar nimeni nu stie ce \u00eenseamna de fapt. Marturisesc ca nu mi-a reusit experimentul, pentru ca studentii nu erau pregatiti pentru o asemenea analiza de partitura, valabila \u00een secolul XXI. \u00cen timp, s-au schimbat foarte multe \u00een domeniul analizei \u2013 sintaxe, morfologii, gramatici \u2013, pe care acesti tineri nu le stap\u00e2nesc. Cei cincizeci de ani de comunism ne-au aruncat la periferie si e foarte greu de revenit. \u00cenvatam\u00e2ntul nostru nu e adus la zi. La urma urmei, nu e nici o diferenta \u00eentre studentii de la Universitatea din Timisoara si cei de la Julliard sau de la Santa Cecilia. Este numai o problema de practica, de cultura, de educatie.<\/p>\n

I.B.S.: Totusi, cunosc doi tineri compozitori foarte buni prin ceea ce scriu \u2013 Gabriel Almasi si Gabriel Malancioiu \u2013, care mi-au marturisit ca si astazi, dupa c\u00e2tiva ani de la absolvire, asista la cursurile dumneavoastra de orchestratie, de instrumentatie si \u00eenca \u00eenvata foarte mult. S-a g\u00e2ndit cineva sa va invite \u00een marile centre universitare din tara, sa tineti conferinte, profit\u00e2nd astfel de experienta si cultura dumneavoastra polivalenta?
\nR.G.: Nu sunt un teoretician al muzicii, nu scriu tratate.<\/p>\n

I.B.S.: Tocmai. Puteti vorbi din prisma interpretului.
\nR.G.: Am devenit profesor abia c\u00e2nd s-a re\u00eenfiintat Facultatea din Timisoara, dupa \u201990, c\u00e2nd s-a facut un pas gresit, fiind o replica nostalgica a vechiului Institut de trei ani care fusese desfiintat de Ceausescu, unde nu existau dec\u00e2t trei sectii: Pedagogie, Instrumente si Canto. Adica lipseau sectiile mari: Compozitie, Dirijat, Muzicologie. Motivul ar fi fost ca nu exista corp didactic pregatit, dar eu nu cred. Slava Domnului, tara e plina de doctori \u00een muzica! Eu n-am avut o practica de profesor, dar am facut-o cu pasiune si am considerat ca prin contactul cu tinerii aveam eu \u00eensumi de \u00eenvatat. Ati amintit doi compozitori care au studiat cu mine aceasta disciplina, desi nu exista sectie la noi, \u00een Timisoara. Cursurile de compozitie le-am tinut la mine acasa. Uneori ne apuca noaptea si sotia mea venea sa ne aduca de m\u00e2ncare. Ore \u00eentregi analizam si discutam partituri, ascultam \u00eempreuna foarte multa muzica. La Conservator nu le puteam oferi nimic. S-au dovedit niste tineri foarte valorosi si au reusit partial sa-si completeze lacunele din scoala, unde nu se faceau cursuri serioase de armonie, contrapunct sau orchestratie. Prin mine, practic, si-au descoperit vocatia de compozitori. Daca Mihail Jora ar fi lucrat cu astfel de tineri, ar fi pretins cel putin sase ani pentru a traversa cu ei prin teoria muzicii. Eu am gasit solutia sa plec de la Debussy \u00eencoace si au progresat foarte rapid. Ei reprezinta satisfactia mea pedagogica. Din pacate, nici dupa douazeci si doi de ani nu exista o sectie de compozitie la Universitatea din Timisoara.<\/p>\n

I.B.S.: Trist.
\nR.G.: Mare pacat! Orasul este important si e normal ca Timisoara sa fie o lavra, cum se spune \u00een lumea ecleziastica, adica acea manastire importanta care are sub aripa ei diverse metocuri. Brasovul profita de profesorii de la Bucuresti, Oradea de cei din Cluj, dar Timisoara ram\u00e2ne departe de aceste centre universitare, un metoc fara o lavra c\u00e2nd ea \u00eensasi ar fi trebuit sa fie o lavra.<\/p>\n

I.B.S.: E departe de restul tarii, dar e foarte aproape de Europa.
\nR.G.: E adevarat. S-a facut o mare nedreptate orasului, dar nu se gaseste nimeni care sa repare aceasta gresala enorma. G\u00e2nditi-va ca Timisoara este un oras universitar important \u00een plan muzical: exista o Societate Filarmonica de peste o suta de ani, exista o Filarmonica prestigioasa, Opera si Teatru National, dar este un oras fara compozitori. Cei doi tineri amintiti sunt unul din Brasov, celalalt din Curtici. Daca orasul va sti sa-i pastreze, vor ram\u00e2ne aici, daca nu, vor fi tentati sa plece.<\/p>\n

I.B.S.: Va au pe dumneavoastra.
\nR.G.: Nu ajunge. Un Conservator este ca un magnet care atrage valori. C\u00e2nd s-a re\u00eenfiintat Conservatorul din Iasi, o serie de compozitori, cum ar fi Pautza si multi altii din Timisoara, din Banat, s-au dus la Iasi. Eu nu sunt profesor angajat la Universitate, sunt doar invitat.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Remus Georgescu \u00een dialog cu Ion Bogdan Stefanescu     Maestrul Remus Georgescu, de cur\u00e2nd onorat cu Marele Premiu al Uniunii Compozitorilor pentru \u00eentreaga activitate, dirijor cu o cariera impresionanta, este deopotriva recunoscut si respectat de public, de breasla muzicienilor si de locuitorii cetatii unde locuieste, motiv pentru care a primit titlul de Cetatean de… Cite\u0219te mai mult »O personalitate emblematica a muzicii contemporane rom\u00e2ne[ti (I)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[8095],"class_list":["post-12844","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-dialog-cu-remus-georgescu"],"views":2138,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/12844","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=12844"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/12844\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=12844"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=12844"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=12844"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}