{"id":12825,"date":"2012-08-16T11:31:07","date_gmt":"2012-08-16T09:31:07","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=12825"},"modified":"2012-08-16T11:32:06","modified_gmt":"2012-08-16T09:32:06","slug":"generatia-2000-trei-ipostaze-poetice","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/generatia-2000-trei-ipostaze-poetice\/","title":{"rendered":"Generatia 2000. Trei ipostaze poetice"},"content":{"rendered":"

Preliminarii. Postmodernismul de dupa comunism<\/strong>
\nPostmodernismul are, cum se stie, un aspect paradoxal, contradictoriu. Pe de o parte, e refractar oricarui canon, oricarei intentii de ierarhizare, de uniformizare a esteticului, prefer\u00e2nd aderenta la o perspectiva relativista, multiculturalista si centrifuga. Pe de alta parte, se face simtita nevoia unor valori recente de a fi incluse \u00een zona canonicului. Se poate afirma ca, de la generatia \u201980 \u00eencoace, s-a produs, \u00een literatura rom\u00e2na, o schimbare neta de paradigma literara, cu consecinte multiple \u00een planul scriiturii. De la scriitura ingenua, ce privea lumea cu detasare si fara o constiinta a propriei conditii, s-a trecut la o scriitura dialogica, plurala, implicata at\u00e2t \u00een reflectarea structurilor realului, c\u00e2t si \u00een articularea propriei identitati. Postmodernismul rom\u00e2nesc e, asadar, pe o latura a sa, ironic si parodic, e fantezist si cinic, e subiectiv cu masura si lipsit de prejudecati, iar pe o alta latura, e profund, autentic, atent nu la jocul combinatoriu al cuvintelor, ci la tragicul existential, cu vocatie etica si cu amploare ideatica. Singura prejudecata pe care si-o asuma scriitorii postmoderni e, vorba lui Ioan Grosan, realitatea. Literatura de acest tip reia tema autenticitatii, tinz\u00e2nd sa devina o oglinda extrem de mobila, \u201eactiva\u201c, nu una inerta, a realitatii, oglinda ce se manifesta prin prezenta unor scriituri de o deconcertanta diversitate si mobilitate, ce valorifica tipuri de discurs diferite, demitizeaza cu nonsalanta si-si traiesc la modul parodic propria aventura textuala.
\nOstentatia e modul natural de a fi al scriitorului postmodern, o ostentatie \u00eensa temperata de ironie si prelungita \u00een spatiul intertextualitatii. Firescul si elaborarea, cotidianul si\u00a0 elevatia spre transcendent, gravitatea \u2013 trucata la r\u00e2ndu-i \u2013 si neseriozitatea, apelul la traditie si tentatia experimentului, instinctul ludicului si exprimarea neconcesiva la adresa poncifelor de orice fel \u2013 toate aceste trasaturi sunt ingrediente ce alcatuiesc individualitatea postmodernismului rom\u00e2nesc. Experimentul ca forma de viata e optiunea fundamentala a postmodernilor rom\u00e2ni. \u00centre viata si text, cu alte cuvinte, nu exista separatie. Textul e trait cu nedisimulata fervoare, dupa cum viata e fictionalizata, rescrisa de constiinta postmoderna, o constiinta de o luciditate extrem de disponibila, dar relativizata, \u00een acelasi timp, de ironie si impuls parodic. Pe de alta parte, se mentin, fireste, vizibile distinctii \u00eentre scriitorii optzecisti, cei nouazecisti si cei douamiisti, at\u00e2t \u00een privinta optiunilor estetice adoptate, c\u00e2t si \u00een ceea ce priveste scriitura asumata. Strategiile literare sunt diferite si datorita \u00eemprejurarilor \u00een care au scris\/ scriu reprezentantii celor trei generatii; daca optzecistii au scris \u00eentr-o epoca dominata de dogmatism si de aberatia totalitarismului, fiind siliti adesea sa recurga la practici scripturale ascunse, aluzive, subversive, \u00eentr-un demers de supravietuire spirituala, dar si sa-si asume modelul unei exemplare solidaritati, scriitorii nouazecisti si cei douamiisti s-au afirmat dupa 1989, \u00een conditiile unei totale libertati de expresie, ce si-a pus amprenta si asupra modalitatilor estetice, asupra strategiilor scriiturii ori asupra posibilitatilor de asumare a realului si a propriei conditii.
\nNicolae Manolescu distinge, \u00een poezia postcomunista, doua orientari, macar aparent opuse, \u201eoptzecismul \u00eent\u00e2rziat\u201c si \u201egeneratia 2000\u201c, \u00een care regaseste nu putine elemente tributare avangardei si experimentalismului1. De altfel, primii ani de dupa 1989 pot fi pusi sub semnul unei dificile tranzitii, care \u00eesi pune amprenta si asupra evolutiei si receptarii poeziei: \u201ePrimii ani literari dupa 1989 sunt tulburi. Apele s-au asezat greu. Cei mai multi dintre scriitori sunt patrunsi de febra militantismului. Chiar daca nu fac numaidec\u00e2t politica de partid, sunt prezenti \u00een presa si la televiziune de c\u00e2te ori se petrece un eveniment. Iar evenimente se petrec destule. Publicistica si polemica pe teme sociale si politice sunt la ordinea zilei. Chiar si lansarea unei carti de poezie capata alura unei manifestatii publice\u201c2.
\nGeneratia 2000 \u00eesi decanteaza structurile si revelatiile scripturale situ\u00e2ndu-se \u00eentre un set de asteptari si entuziasme cu caracter imperativ, ce au cautat sa se concretizeze \u00een \u201einitiative creative inovatoare si substantiale, trec\u00e2nd de la simpla frenezie la vocatia libera a creativitatii\u201c3. Pe de alta parte, Nicolae Manolescu surprinde cu eficienta emergenta poeziei douamiiste, subliniind mecanismele si strategiile textuale care \u00eei exprima individualitatea creatoare: \u201eGeneratia 2000 \u00eesi face o aparitie exploziva (dar, vai, de scurta durata!) \u00een acest context de sovaieli si \u00eent\u00e2rzieri \u00een adaptare. C\u00e2tiva poeti reactualizeaza \u00abscandalul\u00bb\u00a0 de tip avangardist antebelic, c\u00e2tiva romancieri se cred inovatori \u00een materie de libertati tematice si de expresie, repet\u00e2nd \u00eensa romanele generatiei \u201927. Particularitatea noii literaturi pare sa fie nu pur si simplu absenta memoriei literare, dar un dispret suveran fata de trecut. (…) Toti declara \u00een cor ca nu sunt interesati de literatura dinainte. Problemele generatiilor \u201960 si \u201980 nu mai sunt si ale lor. \u00centorc\u00e2nd spatele unui trecut colectiv pe care nu-l cunosc, se fac adeptii unei experiente personale, mai mult sau mai putin semnificative, si ai unor maniere provocatoare de a le pune pe h\u00e2rtie. C\u00e2nd, unii, se cumintesc, dupa o carte sau doua, nu mai prezinta niciun interes sau nu mai scriu.\u201c4
\nPostmodernismul generatiei 2000 a \u00eemprumutat c\u00e2teva fete identitare distincte, oarecum contradictorii: experimentalismul si postexpresionismul, orientarea mizerabilista si cea minimalista, lirica biografista, cea calofila sau aceea milenarista, toate av\u00e2nd o tenta agonica sau o nuanta apocaliptica, mai mult sau mai putin bine precizate. Pentru a reda c\u00e2t mai pregnant relieful acestei generatii poetice, am considerat ca e util sa interpretam textele a trei poeti semnificativi pentru geografia acestui spatiu \u00eenca prea putin explorat de critica literara: Marius Ianus, Dan Coman si Livia Rosca. Am apelat, \u00een demersul nostru, la text si la context, cu scopul de a sublinia emergenta lirismului douamiist \u00een imanenta sa, dar am recurs si la reflexele socialului, la amprenta Istoriei asupra articulatiilor inefabilului poetic.
\nFracturism si iconoclastie
\nPrimul volum al lui Marius Ianus se intituleaza, agresiv programatic, \u201eManifest anarhist si alte fracturi\u201c. Trebuie precizat ca versurile volumului aveau de ce sa scandalizeze. Toate asteptarile, poncifele, normele estetice, regulile moralei ori ale bunului-simt sunt dinamitate cu ingenua luciditate. Poetului i se instrumenteaza, chiar, scandaluri si procese pe motiv de insulta si insurgenta antipatriotica: \u201e\u00cenainte chiar de a exista, numele lui a fost trecut, cu rosu definitiv, \u00een catalogul de nomina odiosa. Fie deliberat, fie doar prin fatalitatea temperamentului, ce reparcurge ceva din \u00abanarhismul\u00bb si negativismul junetii ionesciene, debutul sau cade spectacular tocmai c\u00e2nd poetul e subiectul unui scandal hilar montat\u201c5. Nimic nu scapa ochiului demitizant al poetului, pentru care realitatea nuda e singura norma estetica ce ar avea sorti de validitate. Nici macar cuv\u00e2ntul sacru al tarisoarei nu scapa vervei sale corupatoare, dezagregante.
\nCu toate impulsurile sale iconoclaste, cu toata verva lui desacralizanta, dedesubtul careia ghicim poetica optzecista ori pe cea a generatiei beat, \u00een ciuda tuturor gesturilor sale de inclementa si de fronda, Marius Ianus are capacitatea \u2013 rara \u2013 de a-si doza fervorile si de a-si calcula efectele poetice. La el, spontaneitatea si luciditatea intra cu egala \u00eendreptatire \u00een procesul facerii textului liric. La limita dintre experiment si postavangarda, poemele lui Ianus ne aduc \u00een fata ochilor realitatea asa-cum-este-ea, fara pic de transfigurare ori de edulcorare. Realitatea nu e aici nici prejudecata, nici slogan; ea e pur si simplu, \u00een aceste poeme nervoase, iuti, \u00een care imaginarul adasta, totusi, dincolo de cuv\u00e2nt, \u00eentr-un halou abia ghicit, abia presimtit. Avem a gasi \u00een versurile lui Ianus un amestec de nedesfacut de revolta anarhista si de candoare, de sila neprefacuta si beatitudine camuflata a trairii \u00eentr-o lume cu sensuri dezafectate, cu un relief absurd. Un poem ce ar ilustra un astfel de aliaj e \u201eNumai iubirea unui ursulet maro\u201c:
\n\u201eMintea fierbe matele te seaca pleoapele\/ te dor iata concluzia unei nopti fara somn\/ dar daca m-ai lasat macar o data\/ sa trec prin fata blocului tau cu\/ ursuletul pe care-l iubeam \u00een copilarie\/ agatat de degetul mic\u2026 pe care\/ mama l-a facut cadou fetitei de la doi\/ c\u00e2nd eram prea mare ca sa mai dorm\/ cu el si eu i-am tras lui frate-su\/ doua palme pe scara Daca\/ m-ai fi lasat sa-i sucesc capul\/ Oanei ca-n Breban comme il faut daca\/ nu ai fi asteptat-o ca un prost \u00een Racadau\/ la penultima la alimentara p\u00e2na\/ se aprindeau becurile si tu Ianus\/ uitasei ce cautai acolo si\/ mergeai la Luci sa bombardati geamurile\/ vecinilor sa va holbati cu telescopul la stele sau\/ mai t\u00e2rziu te duceai \u00eentr-o cr\u00e2sma muncitoreasca\/ si scriai poeme cu sinucigasi \u00a0\u00a04 Daca\/ nu ai fi dormit prin gari halucinat \u00een drumul\/ tau catre iubite care te parasisera \u00een vremuri de mit\/ ca sa le reciti apoi din Nichita sau\/ sa le dai iarba carti floricele daca\/ ti-ai fi bagat m\u00e2na \u00eentre pulpele Mihaelei\/ si ti-ar fi placut Cristina macar\/ at\u00e2t c\u00e2t sa nu i-o duci plocon lui\/ Gabi sa o fi legat pe Anca de tine cu\/ o curea c\u00e2nd jucati strippoker \u00een Berceni daca\/ nu ai fi uitat mereu sa le spui ceva\/ f.f. important Ceciliei, Magdei\/ daca nu si nu si nu\/\/ Acum doua circumvolutiuni de-ale\/ sfeclei tale se ciocnesc si se c\u00e2nta\/ \u00abNotre amour bibelot de porcelaine\u00bb\/ de c\u00e2teva ori\u201c. Dusman si al abstractiunii, si al \u201epoeziei lenese\u201c, Marius Ianus e, adesea, mai reflexiv dec\u00e2t i-ar placea sa para si mai ingenuu dec\u00e2t ar vrea. Spatiu al tensiunilor existentiale, al angoasei si al contingentei, al \u00eenchiderii \u00een sine si al revarsarii spre ceilalti, poemul sau seamana cu o \u00eentrupare pura, dar deloc simpla, a durerii de a fi, de a iubi si a scrie \u00eentr-un univers lipsit de noima; el, poemul, seamana cu o recluziune \u00een vers a unei minti ce-si asuma drama surparii identitatii spiritului cu lumea si cu el \u00eensusi.
\nPerceput cel mai des ca poet insurgent, anarhist si iconoclast, Marius Ianus e, \u00eenainte de toate, o natura lirica autentica, debordanta, pentru care rostirea poetica nu e dec\u00e2t un alt registru al trairii. Alexandru Matei subliniaza, de fapt, originalitatea exploziva a lui Ianus: \u201eDeclarandu-se \u00abcomunist\u00bb \u00eentr-o sedinta de cenaclu, \u00een 1998, Marius Ianus anticipeaza excelent statutul de opozitie al literaturii, opozitie fata de o societate de consum \u00eenca in nuce, fata de atitudinile conforme ale functionarului interesat sa castige si sa aiba \u2013 care devenea si care este, astazi, omul urban \u2013 fata de globalizarea vazuta ca un proces de indiferentiere, de rationalizare si dozare a \u00abeconomiei libidinale\u00bb din care se hraneste capitalul. Marius Ianus redescopera, pentru uz intern, existentialismul si avangarda deodata si face lizibila configuratia sociala a orchestrei urbane \u00een care traim noi astazi: literatura ca voce ragusita, patetica, originara si urgenta totodata \u00een concertul unor voci majoritar utilitariste, \u00eenmatriculate si comandate de sistem, aparent diverse, colorate si emancipate, dar al caror scop esential este sa faca auzite oferte\u201c6. Fervoarea dictiunii, spasmul senzorial, fractura ontica sunt note definitorii ale acestor texte situate la confluenta dintre iluminarea senzoriala si refuzul cerebralitatii. Volumul \u201eStrumfii afara din fabrica\u201c aduce cu sine siguranta si precizie \u00een m\u00e2nuirea afectelor, cuvintelor si imaginilor. Textul poetic, cu geografia lui imprevizibila, nu face dec\u00e2t sa transcrie, cu impecabila precizie, relieful sinuos al starilor afective, \u00eentr-o scriitura crispata si tandra, locvace si laconica, atroce si melancolica, \u00een acelasi timp, dupa caz. De fapt, \u00eentre toate aceste antinomii se precizeaza fizionomia scriiturii lui Marius Ianus, o scriitura greu de prins \u00een vreo definitie, disponibila si alerta, decomplexata, lipsita de orice fel de inhibitii, refuz\u00e2nd cu promptitudine sublimitatile fara acoperire, decompensarile imaginarului sau refularile afectelor. Mobilitatea discursiva e, de altfel, o caracteristica incontestabila a acestor versuri, ce mizeaza, r\u00e2nd pe r\u00e2nd, pe tandrete si meditatie, pe abulie si angoasa, pe disperarea travestita \u00een spasm vizionar, pe reflex agonic si revelatie \u00eentoarsa. Rezumate ale ororii cotidiene, depozitii ale neantului ascuns \u00een cutele fiintei, poemele lui Ianus cauta, de cele mai multe ori, sa recupereze un fragment de timp, un gest ireversibil, o amintire coplesitor de reala, \u00eentr-un registru al naturaletii dezinhibate, \u00een notatii fulgurante, care stiu sa capteze fara gres irepetabilul. Alteori, poetul surprinde instantanee ale trairii, \u00eent\u00e2mplari cu aura tragica, din care razbate o unda de candoare autentica, de traire liminara. Pe p\u00e2nza poemului ram\u00e2n doar tusele de traire pura, de sensibilitate fulguranta, necontrafacuta.
\nPierderea, cautarea, gasirea sau regasirea identitatii reprezinta toposuri recurente ale acestei carti. Si, \u00een general, ale poeziei lui Ianus. Delirul secundelor, vertijul provocat de falia dintre trecut si prezent, regasirea constiintei proprii la limita fragila dintre mirajul absolutului si sevrajul trairii cotidiene, jocul de oglinzi paralele al poemului ce nu cunoaste restrictii de metabolism ori recuzari ale referintei, toate aceste marci ale constiintei identitare sunt asumate de poet cu o sinceritate necomplezenta, la care se adauga, fara \u00eendoiala, reverberatiile parodicului, ca si exigentele unei luciditati sceptice. Multe poeme au alura unor autoportrete trucate, \u00een care \u00eel recunoastem si nu-l prea recunoastem pe poet. Mirajul fictionalizarii si retusurile afective ilustreaza, \u00een astfel de versuri autoreferentiale, nevoia unei radiografii \u00een care exactitatea e sacrificata \u00een favoarea unei mitizari nu lipsite de unele resorturi recuperatoare, precum \u00een poemul \u201eDe o parte si de alta a cerului\u201c: \u201etu scrii poeme despre doamne sfinte,\/ eu scriu poeme doar despre mine\/ toti ochii amicilor nostri\/ sunt atintiti asupra noastra\/ sa nu-i mai asculti\/ tu esti nascuta \u00een vremea iubirii necugetate\/ eu sunt nascut \u00een timpul prorocit dragostei.\/ tu esti dorinta\/ eu sunt dragoste pentru oameni.\/ am biciuit\u00a0 ipocritii prin locuri,\/ am scris doar despre mine,\/ dar sunt dragoste pentru oameni.\/ nu te mai ascunde sub pres!\/ nu mai asculta mici amici fara destin\/ si fara imaginatie!\/ esti iubire necugetata si vraja.\/ sunt dragoste fixa, curata\u201c. Discordante fata de atitudinea dominanta, \u00eent\u00e2lnim \u00een \u201eStrumfii afara din fabrica\u201c si un fel de revers al cinismului si scepticismului lui Ianus: versuri delicate precum o reverie sublimata, caligrafii temperate ale starii de gratie, notatii sumare ale candorii, precum \u00eentr-un \u201eC\u00e2ntec elementar (3)\u201c, unde perceptia ludica si spectaculara a existentei e dominanta, ca si \u00eenregistrarea drastica a faliei dintre gravitatea lumii adulte si relieful utopic si ludic al lumii infantile. \u00cen opozitie cu poemele \u00een care sunt scanati \u201epixelii neretusati\u201c ai vietii sau cu limbajul nesublimat prin care sunt desemnate acte si gesturi fiziologice, gasim \u00een cartea lui Ianus c\u00e2te un poem tulburator prin notatia precisa si sugestiva, prin suflul vizionar concentrat \u00een pliurile impalpabile ale metaforei gratioase (\u201eNu e nici o floare\/ at\u00e2t de frumoasa\/ ca br\u00e2ndusa de toamna\/ deschisa \u00eentrebator\/ peste covorul\/ de frunze moarte\u201c \u2013 \u201eTanka: fotografie\u201c). Chiar daca impulsul iconoclast si-a mai temperat din ardoare (sau, poate, tocmai de aceea), Marius Ianus ni se reveleaza, \u00een acest recent volum, ca un poet ce a c\u00e2stigat mult \u00een siguranta si maturitate a simtirii si notatiei. Gravitatea subtextuala a poemelor, ponderea lor ontologica, priza sigura, necenzurata a propriei conditii, toate fac parte din atuurile unei poezii de incontestabila originalitate, ce si-a pastrat, fara \u00eendoiala, statutul nonconformist, aerul de utopie negativa, ca si scenariul deceptiv al unei cotidianitati abulice.
\nCorpul poetic si aporiile lui<\/strong>
\nDiscursivitatea e \u00eensusirea de capat\u00e2i a poemelor lui Dan Coman. Versurile sale au, dincolo de o anume retractilitate a imaginarului, o arhitectura sinuoasa, indiscutabile marci ale oralitatii si \u00eensemne ale narativitatii. Al. Cistelecan stabileste, \u00eentr-un text critic comprehensiv, genealogia lirismului lui Dan Coman, dar si tectonica lui: \u201eDan Coman se trage din damnati si, cu precadere, din spasmatica materialitatii lui Ion Muresan, din angoasele duse pe pragul nebuniei si din febra intensificata p\u00e2na la fulguratia suprarealista a acestuia. E de admis \u00eensa si o lectie de scenografie expresionista, desprinsa de la Nichita Danilov. Cu at\u00e2t mai mult cu c\u00e2t multe din poemele lui Dan Coman sunt construite ca scenografii ale entropiei, ca medii ale angoasei. Picturalitatea se sloboade \u00een grotesc, imaginatia sare \u00een viteza suprarealista si decorul aluneca \u00eentr-o parabola terifianta, calmata doar de ritualitatea dictiunii\u201c7. Exista \u00een ele \u00eensa si un orgoliu al propriei identitati, asumat cu transanta apodictica a rostirii lirice: \u201etulbur peste masura. Nu cunosc pe nimeni care sa-mi reziste.\/ sunt un barbat cum nu va puteti imagina.\/ ca sa nu plesnesc de spaima ma izbesc de o mie de ori de peretele camerei.\/ \u00eensa nu va arat. Nu arat nimic nimanui.\/ sunt un barbat teribil. Sunt un barbat cum nu va puteti imagina.\/ bat ca descreieratul din inima si mai ceva ca un descreierat rezist acestui r\u00e2s \u00eenabusit.\/ \u00eencepe delirul si odata cu el bucata cu bucata trupul meu\/ cade \u00een mine si ma umple de groaza.\/ nu ram\u00e2ne nimic \u00een afara respiratiei naucitoare: inspir. expir. expir. expir.\/ forta mea ma \u00eenc\u00e2nta \u00eentr-at\u00e2t \u00eenc\u00e2t fac spume.\/ la zeci la sute de kilometri \u00een jur nimic altceva\/ dec\u00e2t spumele acestea gata sa pulverizeze pam\u00e2ntul.\/ \u00eentr-adevar: tulbur peste masura. Nu cunosc pe nimeni care sa-mi reziste.\/ \u00eensa nu va arat. Nu arat nimic nimanui\u201c. Critica literara a remarcat amestecul de frison expresionist si de contorsiune suprarealista, a subliniat usorul manierism ce se instaureaza \u00een poezia lui Dan Coman, dar si caracterul repetitiv al imaginilor. Are dreptate Andrei Terian c\u00e2nd sugereaza ca poetul \u201ese foloseste aici din plin de tehnica \u00abserigrafiei\u00bb pentru a realiza un minutios studiu de caz asupra angoasei si tenebrelor\u201c.
\nDan Coman e, \u00een fond, un poet al aporiilor corpului, al tenebrelor adapostite \u00een filigranul trupului, caligrafiind relieful abscons al fiintei, traumele carnii, revelatiile abominabile ale terestritatii: \u201ela patru dimineata jumatate din trupul meu \u00eencepe sa alunece \/ \u00eencet-\u00eencet dintre bratele ei si aluneca asa \u00een vreme ce\/ aburii t\u00e2snesc din el ca dintr-un vitel proaspat.\/ o jumatate de trup numai si numai barbat.\/ (cealalta jumatate \u00eenca pluteste cu burta \u00een sus\/ prin transpiratia acestei femei triste).\/ jumatatea mea numai si numai barbat \u00eencep\u00e2nd de la patru dimineata\/ si alunec\u00e2nd ne\u00eencetat p\u00e2na spre sase.\/\/ si aproape de sase soarele cel nou gata-gata sa faca\/ doua-trei rostogoliri printre cei vii.\/\/ si dupa sase jumatatea mea numai si numai barbat\/ alunec\u00e2nd iar dintre bratele ei\/ at\u00e2rn\u00e2nd \u00een afara \u00eencaperii si \u00eenca alunec\u00e2nd si nu mai departe de opt\/ ca o momeala proaspata sp\u00e2nzur\u00e2nd peste marginile lumii\/\/ fac\u00e2ndu-i pe vii sa \u00eenghita \u00een gol\u201c. E fara nici o \u00eendoiala faptul ca versurile \u00eensceneaza, \u00een notatii sugestive, \u00eentr-o arhitectura imagistica debordanta revelatiile \u00eentoarse ale thanatos-ului. Fiorul mortii, presimtirea nimicului, spaima de gol, sugestia neantului, toate aceste figuratii ale disparitiei fiintei nu sunt dec\u00e2t tot at\u00e2tea alibiuri ale fiintei, travestiuri st\u00e2ngace ale unei constiinte ultragiate. Imaginarul poetic este, aici, unul terifiant si aglutinant, cu detururi si digresiuni, cu fracturi ale imaginilor si adaosuri aluvionare, cu \u00eenvolburari metafizice si retransari \u00een spatiul oniric. Nu \u00eent\u00e2mplator, Mircea Martin crede ca \u201eDan Coman (…) face poezie dintr-un delir de grandoare. Ceea ce nu \u00eenseamna c\u00e2tusi de putin ca la originea acestei poezii s-ar afla grandomania. E o maladie anume provocata, spre a fi explorata \u00een poezie. Iar proba controlului artistic e data nu de autoironia prezenta uneori, ci, paradoxal, chiar de excesul \u00eensusi al grandorii\u201c8. Obsesia trupului, a reificarii si a alienarii se \u00eenscrie, cum am si sugerat \u00eenainte, \u00eentre toposurile privilegiate ale cartii lui Dan Coman. Nemiscarea, postura eleata, pare sa poarte \u00een sine conotatii ale culpei morale, reverberatii ale spaimei. Exista, la Dan Coman, poeme \u00een care biografia e transcrisa \u00een registru usor ipocrit, \u00eentr-o tonalitate aparent neutrala, nelipsita \u00eensa de accentul expresionist abia voalat sau de relevanta metaforelor austere si abrupte: \u201esunt la bistrita de treizeci de ani. nimic nu mi-a luminat trupul\/ asa ca acum c\u00e2ntaresc cu 80 de kilograme \u00een plus: ca un porc\/ umbra mea scormoneste prin mine si mi se freaca de oase.\/\/ sunt la bistrita si aici \u00een fiecare dimineata un soare nou\/ se desprinde din tavan si dupa ce loveste scurt aerul \u00eencaperii\/ sc\u00e2rt\u00e2ie ore \u00een sir printre pereti.\/ si ghinga aplec\u00e2ndu-se c\u00e2t sa nu depaseasca statura unei pisici si\/ plimb\u00e2ndu-se asa aplecata toata dimineata.\/ mustind \u00eentre bratele ei trupul meu pocneste iute din capete\/ ca din o mie de bice.\/\/ de treizeci de ani aici ca un lemn lacuit:\/ frigul nu ma face sa tremur puterea luminii e ne\u00eensemnata\/ iar c\u00e2nd vorbesc zgomotul nu depaseste pielea mea.\/ din toti acesti ani nici unul \u00een care sa misc altfel dec\u00e2t purtat \u00een bratele ei.\/\/ si tot ca un lemn lacuit ea izbindu-se noaptea de mine\/ speriindu-i cu exactitate pe vii\u201c. Senzatia de uscaciune, de monotonie ce le-a fost reprosata poemelor lui Dan Coman e, mai degraba, metodica dec\u00e2t congenitala. Tine de o tehnica asumata launtric, si nu de un defect de fabricatie a poemului. E, cum sublinia un critic, un mod de a suplini golurile, faliile, interstitiile dintr-o lume iremediabil \u201ecazuta\u201c, o cale de a revela amenintarea neantului, agresiunea nimicului, recrudescenta ororii. Poemele lui Dan Coman, cu arhitectura lor repetitiva cu tot, sunt imagini ale unui eu pentru care efigia identitatii are aromele traumei si culorile lipsite de fast ale reculegerii scr\u00e2snite.
\nTragicul eufemizat<\/strong>
\nIcoane si oameni, papusi si cadavre, scrisorele de amor si \u00eent\u00e2mplari anodine \u00eent\u00e2lnim \u00een poemele Liviei Rosca. \u201eRuj pe icoane\u201c (2006) e o carte a revelatiilor memoriei si ale trupului, \u00een care eul nu se dezice de extazele sale dezafectate, de impulsurile sufletului ravasit de febrele adolescentei, de tristetea de mecanism h\u00e2rbuit a trupului. Alex. Goldis observa ca \u201eoriginalitatea si viitorul scrisului ei sunt de cautat \u00een abilitatea paradoxala de a crea senzatii abisale, juc\u00e2nd exclusiv pe suprafete stilistice\u201c9. Livia Rosca e o poeta ce se complace \u00eentr-un dualism al trairii si rostirii: e si poeta a visceralitatii, de o cruzime acuta, dar si poeta a trairilor delicate, extrag\u00e2nd din\u00a0 detaliile unui real imund reverii desuete si recrudescente caligrafice. Chiar tragicul e, \u00een versurile acestea gratioase si agresive, eufemizat, prin doza de teatralitate ce i se inoculeaza. Ajunsa la scadenta imaginarului, reveria thanatica capata un efect de recul ne\u00eendoielnic, prin apelul la detaliul precis, \u00een care corporalitatea se stravede, prin grila anamnezei, ca prin p\u00e2cla unei amintiri deposedate de adevarul trairii. Mircea A. Diaconu remarca faptul ca \u201epoemele ei (ale Liviei Rosca \u2013 n.m. I.B.) cu adevarat convingatoare se gasesc \u00een primele doua cicluri. Desenul abia schitat, notatia nesofisticata, nelinistea calma din perceperea lumii, totul are legatura cu o viziune asupra timpului. Exist\u00e3 \u00een aceste poeme de \u00eenceput o candoare si o inocenta care muta concretul \u00eentr-o percepere mitica, senzatiile trec \u00een cosmic, iar umilinta de care aminteam mai devreme dezvaluie un mod natural de a fi\u201c. Dincolo \u00eensa de aceasta \u201ecandoare si inocenta\u201c poate fi \u00eenregistrat si un anume cinism prin care poeta se detaseaza de propriul trecut; un cinism care e, \u00eentr-un fel, contrariat de revelatiile memoriei, prin care fulguranta clipei de atunci e mereu privita prin dioptriile unui prezent devalorizat. Se \u00eencearca astfel restaurarea unui trecut cvasiarhetipal, gestul de acum si cel de altadata brodeaza un spatiu al interferentelor si suprapunerilor, al trairii si, mai ales, al re-trairii: \u201eaerul \u00een care a stat\/ miroase \u00eenca a \u00abExpose\u00bb\/ \u00een cana a mai ramas\/ un deget de cafea\/ caut urme de ruj\/ pe marginea canii\/ exact acolo sa-mi lipesc buzele\u201c (\u201eTocmai a plecat\u201c) sau: \u201ese zguduiau de r\u00e2s\/ se asezau \u00een jurul g\u00e2tului\/ \u00een timp ce r\u00e2dea spre motanul meu lungit pe jos\/ corpul i se lasa pe spate\/ se sprijinea de perete\/ Acum o ora r\u00e2sul ei\/ mi se lovea de piept\/ puternic precum masajul de surescitare\u201c (\u201eacum o ora buclele ei\u201c).
\nAtenta la tribulatiile trupului, dar si la avatarurile unui destin provizoriu, Livia Rosca \u00eesi alcatuieste poemele din detalii si trairi fulgurante, din reflexe ale trecutului si ipoteze neverificate ale prezentului. Din frustrarile unei iubiri ilicite si din fracturile unui imaginar iremediabil desuet: \u201eDe la 20 de ani stii discretia cu care trebuie sa iubesti\/ un barbat \u00eensurat\/ gustul cafelei \u00eentr-un OMV\/ geanta cu haine pentru o noapte\/ cumparaturile facute \u00eempreuna\/ pentru familia lui\/\/ de ce un barbat doar pentru tine\/ si depresiile tale\/ c\u00e2nd verigheta\/ \u00eei sta ascunsa \u00een torpedou\/ c\u00e2nd\/ cumpara tot din florarie\/ pentru tine si\/ colegele tale studente\/\/ Sufletul tau\/ Apa Oltului primavara\/ plina de pesti morti\/ cu burta alba \u00een sus\u201c. \u00censemnele sacralitatii sunt dispuse, \u00een poemele Liviei Rosca, \u00eentr-un plan al corporalitatii. Sugestiile trupului si ale umanului strabat versurile ce deseneaza spatiul hieratic al bisericii, dupa cum alternanta\/ opozitia celor doua elemente ce confera o coeziune dihotomica volumului (rujul si icoanele) \u00eemprumuta versurilor o alcatuire contrastanta, dinamizata de confruntarea insidioasa a luminii si \u00eentunericului. Spatiul sacralitatii si acela al profanului cotidian se \u00eentregesc unul pe celalalt, \u00eentr-o unduire armonica a ritmurilor universale, \u00een care senzorialitatea si adierea divinului fac parte din acelasi desen inefabil al lumii. Marile izb\u00e2nzi ale acestei poezii sunt acelea legate de captarea sensurilor si senzatiilor intimitatii; poezia de atmosfera, de iatac, \u00eei reuseste cel mai bine Liviei Rosca. Revelarea celor mai fine cute ale sentimentelor, trasarea, cu penel delicat, a senzatiei celei mai imperceptibile, sondarea unei trairi camuflate \u00een gestul nedus p\u00e2na la capat, redarea \u00een relieful inconstant al unui vers retractil, a capcanelor si ispitelor epidermei, acestea sunt, de fapt, atuurile poeziei sale.
\nErosul ce se desprinde din aceste poeme este unul aflat la granita instabila dintre frenezia simturilor si ardenta trairii interioare. Dintre imanenta fiorului cu arhitectura imateriala si exterioritatea gestului dictat de recrudescenta patimii carnale, precum \u00een \u201eFara sa astept nimic \u00een schimb\u201c: \u201eam sa \u00eencerc din nou\/ sa fiu o femeie frumoasa\/ Am sa-mi \u00eencarc parul cu balsam\/ si corpul\/ sa-l ung de sus p\u00e2na jos\/\/ \u00cen crema aceea frumos mirositoare\/ ti se \u00eeneaca simturile\/ \u00eemi scoti trupul din rochie\/ si conturul nostru devine incert\/\/ Gura se crapa sa guste\/ torsul umezit al barbatului\/ Ca el sa-si strecoare \u00eentre buzele mele\/ respiratia\u201c. Nu toate poemele Liviei Rosca au, \u00eensa, aceeasi intensitate si acelasi firesc al notatiei; uneori, desenul senzatiei e trasat cu oarecare st\u00e2ngacie. Alteori, sentimentul e dezamorsat mult prea repede ori nervul poetic se transforma \u00eentr-o poanta fara suficienta expresivitate lirica, ca \u00een \u201eStiu fiecare linie din\u201c: \u201etrupul nervos al camerei\/ \u00een coltul careia ma \u00eenghesui perfect\/ Pe zid decupez o inima rosie\/ apoi o umplu de ruj\u201c. Sau e prea aproape de banalitatea mai mult sau mai putin agresiva: \u201eLa 20 de ani\/ meriti mai mult dec\u00e2t\/ propriile m\u00e2ini \u00eencalzindu-ti sexul\/ \u00eemi zici ca\/ orice barbat e \u00een final\/ plictisitor\/ prea usor de \u00eenlocuit unul cu altul\u201c. Fara sa evite capcanele ori tentatiile biografismului, dimpotriva, extrag\u00e2nd din el tot ce \u00eei poate fi de folos, altern\u00e2nd notatiile alerte cu insertiile meditativ-ironice, trat\u00e2nd cu calm aparent angoasa si cu deliberata frenezie spasmele unei memorii voluntare pregnant desenate, Livia Rosca are forta, talent si autenticitate a verbului. Dupa cum viziunile sale au, ca sa spunem asa, \u201egreutate\u201c.<\/p>\n

Generatia 2000 este, desigur, departe de a-si fi epuizat posibilitatile si resursele; dimpotriva, avem de a face cu o orientare poetica aflata \u00een plina desfasurare, care cauta sa \u00eesi recupereze o statura identitara proprie, sa-si traseze o fizionomie si un destin de evolutie si creatie. Visceralitatea, vointa de a obtine maximum de autenticitate din tensiunea versului, recuperarea subiectului scriiturii din gesturile lui cele mai anodine, tendinta desacralizarii sunt repere ale acestei generatii, ce dovedesc sedimentare a optiunilor si a angajamentelor estetice si detasare de orice iluzie a redemptiunii lirice.<\/p>\n

 <\/p>\n

Note:<\/strong>
\n1. Nicolae Manolescu, \u201eIstoria critica a literaturii rom\u00e2ne\u201c, Editura Paralela 45, Pitesti, 2008, p. 821.
\n2. Idem, p. 1398-1399.
\n3. Al. Cistelecan, \u201eAl doilea top\u201c, Editura Aula, Brasov, 2004, p. 5.
\n4. Nicolae Manolescu, op. cit., p. 1400.
\n5. Al. Cistelecan, \u201eUltimul patetic\u201c, \u00een \u201eAl doilea top\u201c, ed. cit., p. 31.
\n6. Alexandru Matei, \u201eGeneratia de tranzitie. De la societatea piramidala la societatea de nisa\u201c, \u00een \u201eVatra\u201c, nr. 3 \/ 2009, p. 36.
\n7. Al. Cistelecan, op. cit., p.159.
\n8. Mircea Martin, \u201eReferinte critice\u201c, \u00een Dan Coman, \u201eD Great Coman\u201c, Editura Vinea, Bucuresti, 2007, p. 116.
\n9. Alex. Goldis, \u201eDe 2x poeta\u201c, \u00een \u201eCultura\u201c, nr. 58, 2008.<\/p><\/blockquote>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Preliminarii. Postmodernismul de dupa comunism Postmodernismul are, cum se stie, un aspect paradoxal, contradictoriu. Pe de o parte, e refractar oricarui canon, oricarei intentii de ierarhizare, de uniformizare a esteticului, prefer\u00e2nd aderenta la o perspectiva relativista, multiculturalista si centrifuga. Pe de alta parte, se face simtita nevoia unor valori recente de a fi incluse \u00een… Cite\u0219te mai mult »Generatia 2000. Trei ipostaze poetice<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[8090],"class_list":["post-12825","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-poezia-postmodernista"],"views":3161,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/12825","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=12825"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/12825\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=12825"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=12825"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=12825"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}