{"id":12819,"date":"2012-08-16T11:26:31","date_gmt":"2012-08-16T09:26:31","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=12819"},"modified":"2012-08-16T11:27:25","modified_gmt":"2012-08-16T09:27:25","slug":"dialog-intre-surzi","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/dialog-intre-surzi\/","title":{"rendered":"Dialog intre surzi"},"content":{"rendered":"

Mastile lui M.I.<\/em> Gabriel Liiceanu in dialog cu Mircea Ivanescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 2012, 254 p.<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

 <\/p>\n

Nimeni nu mai poate pune, cred, la indoiala simtul lui Gabriel Liiceanu de sacal cultural, gata sa speculeze (simbolic, desigur) ultimele energii ale unei personalitati majore a culturii romane. Emil Cioran, Petre Tutea si, mai recent, Mircea Ivanescu au devenit pe rand \u201evictimele de catifea\u201c ale eseistului cu fler de manager cultural. Cu ultimul, situatia este oarecum mai ciudata, intrucat e binecunoscuta reticenta lui Gabriel Liiceanu \u2013 derivata din preceptele Scolii de la Paltinis \u2013 fata de viata literara, de nu fata de literatura in general.<\/strong> <\/em><\/p>\n

De dragul programului de marketing al editurii (ca doar nu de spaima \u201epierderii memoriei colective\u201c ce poate arunca \u201eun popor intr-o stare de discontinuitate\u201c, amenintat \u201ede a fi evacuat din istorie\u201c, cum bombastic ne spune \u201eCuvantul inainte\u201c), eseistul isi calca insa pe inima si se apleaca, la propriu, asupra personalitatii lui Mircea Ivanescu. Il intereseaza pe intervievator nu atat opera poetului \u2013 e remarcabila performanta de a nu cita nici macar un vers in peste 200 de pagini \u2013, cat mai degraba \u201ecodul hermeneutic sub care sta viata lui Mircea Ivanescu\u201c.
\nFortarea codului hermeneutic<\/strong>
\nIar cum pentru descifrarea unui asemenea cod nu-i nevoie de bibliografie, ba chiar se impune depasirea ei totala, Gabriel Liiceanu nu-si bate capul cu documentarea pe viu a operei beletristice, multumindu-se sa consulte nu mai mult de o sursa. Careia ii si multumeste, personal, pentru efortul involuntar de a ajunge pe masa editorului de la Humanitas \u2013 privit, probabil, acest efort, ca finalitatea carierei criticului: \u201eIi sunt recunoscator domnului Al. Cistelecan pentru paginile scrise despre poezia lui Mircea Ivanescu. Ele m-au ajutat sa ma simt mai bine \u00abpregatit\u00bb pentru dialogul acesta, chiar daca el nu poarta in primul rand asupra operei, cat asupra persoanei care a creat-o. Ma refer la paginile aflate sub semnatura lui in volumul pe care l-a coordonat recent, \u00abIvanescu 80\u00bb (Paralela 45, 2011), precum si la excelenta postfata pe care a scris-o pentru antologie \u00abVersuri alese\u00bb (Paralela 45, 2010), intocmita de Ioan Radu Vacarescu\u201c.
\nAcestea fiind zise, era de asteptat ca Gabriel Liiceanu sa purceada la spargerea codului hermeneutic Mircea Ivanescu nu printr-o serie de intrebari punctuale, individualizate, menite sa identifice paralele intre viata si literatura, ci fortand teme si problematici de-a gata, precum \u201edestinul uman\u201c, rolul individului in societate, \u201ecutremurul istoriei\u201c etc. Si cred ca nu exista scriitor contemporan mai potrivit decat Mircea Ivanescu in a deconstrui toata aceasta gonflare metafizica. Ba, surprinzator e sa vezi ca poetul aflat pe patul de moarte isi trage o placere nemaipomenita din a insela pas cu pas asteptarile inalte ale filozofului. \u201eMastile lui M. I.\u201c se citeste, de aceea, ca o infruntare savuroasa intre doua personalitati cu totul opuse. Un Liiceanu intransigent, intepat, permanent pregatit sa intre in ipostaza de procuror al istoriei e contrariat cu savantlac stoic de un poet care si-a facut din insignifianta si din elogiul contingentului un adevarat program poetic-existential. Poetul pus pe sotii, de o verva surprinzatoare pentru o persoana care nu mai asteapta nimic de la viata, incearca sa-si convinga interlocutorul ca \u201edestinul\u201c sau a fost hotarat de o serie de accidente: \u201eLa mine totul a fost intamplare, context\u201c, e, probabil, marturisirea cea mai caracteristica, valabila nu numai cu privire la viata de zi cu zi, ci si la creatia in general. Mircea Ivanescu isi exaspereaza cu metoda, dar si cu o viclenie secreta, partenerul de conversatie avid de confesiuni artistice pline de emfaza. Poetul n-a scris altceva, daca ar fi sa-l credem pe cuvant, decat \u201epoezie ocazionala\u201c, in urma unor pariuri mai mult sau mai putin lucide la un pahar de vodca. Mai mult \u2013 si aici deja patrundem in taramul fascinant al lui \u201eMopete\u201c \u2013 scriitorul n-a inteles aproape nimic din mutatiile istorice majore pe care le-a traversat. Traumelor totalitarismului, atat de atent pandite si mosite de G. Liiceanu, doar-doar s-or arata la orizont, Ivanescu le opune \u201eo trecere lina prin viata\u201c, facilitata, ce-i drept, de evaziunea in universul cat se poate de concret al pisicilor si al alcoolului. Iar cand e vorba de politica si de raportarea la sistem, teza poetului e cat se poate de clara: a putut trece nepatat (sau, ma rog, cu cedari minime si formale) prin chingile lui doar pentru ca era ofiter sub acoperire\u2026 fara s-o stie.
\nInversarea rolurilor<\/strong>
\nO mare parte din farmecul cartii rezida, de altfel, in inscenarea si inventarea celor mai nastrusnice modalitati de ocolire a chestionarului incruntat marca Liiceanu. Multe fragmente pot fi citite independent, ca sketch-uri \u2013 mostre de dialog intre surzi \u2013 in care niciuna dintre parti nu e pregatita sa renunte la propria viziune: \u201eG. Liiceanu: \u00abSi bun, stand asa ore si ore, ce se petrece in mintea dumneavoastra? Meditati continuu la conditia umana? Va rememorati viata?\u00bb \u2013
\nM. Ivanescu: \u00abIn mintea mea nu se petrece nimic\u00bb\u201c. \u201eG. Liiceanu: \u00abV-a interesat sa fiti premiat? Cum v-ati raportat la premiile literare primite, nu putine, din cate stiu?\u00bb Ivanescu: \u00abLa inceput, cand mi-au aparut primele carti, as fi dorit sa iau premiu, mai ales s-o conving pe nevasta-mea ca reprezint si eu ceva\u00bb\u201c. \u201eG. Liiceanu: \u00ab\u2013 Sunteti ca un boxeur care nu-si lasa niciodata garda jos. N-ati simtit niciodata nevoia de a face aluzie, printr-un cuvant pus pe coperta, la un sentiment dominant, la o stare, la o amintire, la o oarecare idee?\u00bb M. Ivanescu: \u00ab-Ei, na… Pai ce idee puteam sa am eu?\u00bb\u201c. E drept ca uneori Liiceanu renunta la mina severa si se lasa sedus de inocenta mai mult sau mai putin mimata a poetului, intrand el insusi in joc. Alteori, ironia lui Mircea Ivanescu se dovedeste atat de subtire, incat, fara sa ne dam seama, rolurile se inverseaza: profundul eseist aterizeaza in praful contingentului, in timp ce \u201ediminutivatul\u201c poet incepe sa leviteze ca un guru. Frumoasele scenarii ale tanarului alcoolic (cu complicitati intre prieteni, cu trasee bine marcate, aproape mitologice, intre carciumi si cu un jargon specific) sunt intampinate de Liiceanu cu naivitati moralizatoare: \u201eDar nu va temeati ca mirositi a vodca?\u201c. Pasiunea cuplului Ivanescu pentru pisici e si ea taxata de filozof cu foarte putin tact metafizic: \u201eLasau prea mult par\u201c. Poetul nu se incrunta, insa nu-si poate retine o condescendenta mangaiere pe cap: \u201eAstea, cu firele de par, sunt fleacuri\u2026 Asta-i important?\u201c.
\nNu mai insist \u2013 s-a scris indeajuns \u2013 asupra rechizitoriului (politicos, dar ferm si inversunat) lui Gabriel Liiceanu la adresa \u201ecedarilor\u201c lui Mircea Ivanescu, insa merita totusi spus ca si aici poetul ramane la fel de transant, in ciuda umilintei afisate la tot pasul. Nu cred ca Mircea Ivanescu legitimeaza compromisurile sau conformismul, asa cum insista la un moment dat intervievatorul, ci ca el condamna mai degraba aceste procese de intentie post factum. Unei etici alarmiste si disidente, a infruntarii cu sistemul (pe care, ca multi altii, Gabriel Liiceanu a dezvoltat-o doar dupa caderea comunismului!), Mircea Ivanescu i-a preferat o existenta \u201eau fur et \u00e0 mesure\u201c, nuantata si intelegatoare fata de slabiciunile omenesti. De aceea, in spatele modestiei si a je m\u2019en fiche-ismului mai mult sau mai putin jucat al poetului se ascunde o subtila lectie de etica, ratata complet de filozof.
\nDe altfel, cartea este \u201eun esec ireparabil\u201c, cum a scris Felicia Antip intr-un numar anterior al revistei \u201eCultura\u201c, doar din unghiul capacitatii de comprehensiune a intervievatorului sau din cel al profesionalismului editarii. Inexactitatile istorice ar fi trebuit corectate la publicare, e adevarat, insa dialogul in sine e excelent si ar fi fost mare pacat sa nu fi avut loc\/sa fi ramas in sertar. Mircea Ivanescu n-a devenit un batran amenintat de senilitate, cum sugereaza dansa, ci o personalitate cu scapari de memorie (inevitabile la varsta respectiva), dar de aceeasi inteligenta vie si coroziva dintotdeauna. Iar G. Liiceanu se remarca prin meritul incontestabil de a o fi pus in evidenta prin contrast. Eu unul ii raman recunoscator tocmai pentru ca a prilejuit ultimul spectacol (adevarat regal, de fapt) de inteligenta tonica si dezabuzata marca Mircea Ivanescu.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Mastile lui M.I. Gabriel Liiceanu in dialog cu Mircea Ivanescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 2012, 254 p.   Nimeni nu mai poate pune, cred, la indoiala simtul lui Gabriel Liiceanu de sacal cultural, gata sa speculeze (simbolic, desigur) ultimele energii ale unei personalitati majore a culturii romane. Emil Cioran, Petre Tutea si, mai recent, Mircea Ivanescu… Cite\u0219te mai mult »Dialog intre surzi<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[8087,8088,7939],"class_list":["post-12819","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-dialoguri-cu-gabriel-liiceanu","tag-interviu-cu-mircea-invanescu","tag-mastile-lui-m-i"],"views":2197,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/12819","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=12819"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/12819\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=12819"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=12819"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=12819"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}