Nu cred ca as fi simtit vreodata tentatia sa astern pe h\u00e2rtie aceste r\u00e2nduri, fara demersul editorial al Editurii Humanitas \u2013 de unde se vede ca exista un bine \u00een tot raul. \u201eRelatiile\u201c mele cu poetul Mircea Ivanescu, la care vreau sa ma opresc, au fost, teoretic, lipsite de consistenta, asadar why bother, vorba englezului. Cu toate astea, daca stau bine sa ma g\u00e2ndesc, au existat suficiente puncte comune \u201ede contact\u201c pentru a justifica acest fragment de amintire: am fost coleg de facultate cu Ion Draganoiu si cu Titu Popescu, coleg de institut cu Ion Mircea, l-am cunoscut relativ bine pe Sorin Arghir, am avut chiar onoarea sa lucrez, pentru putin timp, e drept, cu Mircea Tomus la revista \u201eTransilvania\u201c (s-ar putea spune, asadar, ca am fost coleg de redactie cu parintele lui Mopete!) etc. \u00cent\u00e2lnirea mea cu Mircea Ivanescu a fost, trebuie precizat de la bun \u00eenceput, acidentala, fara consecinte pozitive semnificative pe termen lung, si asta dintr-un motiv foarte simplu: l-am \u00eent\u00e2lnit mult prea devreme \u00een biografia mea culturala. C\u00e2t de departe de mine se afla Mircea Ivanescu, din acest punct de vedere, o dovedeste tocmai urmatoarea \u201e\u00eent\u00e2mplare.\u201c Daca, totusi, ma \u00eencumet sa aduc \u00een fata cititorului acest episod este fiindca, asa cum cred ca sunteti toti convinsi, fiecare dintre noi reprezentam un ciob de oglinda, mai mare sau mai mica, \u00een care se reflecta ceilalti.
\nAm ajuns la Bucuresti \u00een toamna anului 1967 si mi-am facut repede cunostinte, unele \u00een lumea literara, de care ma simteam atras; cele mai multe \u00eent\u00e2mplatoare, cum se petrec \u00eendeobste lucrurile la aceasta v\u00e2rsta: Sorin Arghir, printre ei, personaj pitoresc, poliglot, client al faimoasei cafenele Katanga si al barului de zi de la Lido, izvor nesecat de anecdote si de amanunte pitoresti din viata scriitorilor, pe care-i cunoscuse ca secretar de redactie la Gazeta literara, Vera Lungu, Dinu Kivu si grupul lor de scriitori, etc. Nu mult mai t\u00e2rziu aveam sa-l \u00eent\u00e2lnesc pe Marin Tarangul, \u201e\u00eembotenizat\u201c, dupa o inspirata expresie a lui Radu Cosasu, \u00een blocul \u00een care locuiam si eu.
\nDatorita interesului pentru germana, pe care ambitionasem s-o \u00eenvat, d\u00e2ndu-mi seama ca doar cu limba franceza, pe care o studiasem \u00een facultate, nu aveam sa ajung prea departe, m-am apropiat de un inginer chimist neamt (originar din Sibiu!!!), pe care-l stiam \u00eenca din liceu. Prin el, am avut acces la o bogata literatura politista \u00een limba lui Goethe, pe care am \u00eenceput s-o devor cu nesat \u2013 alaturi, si \u00een plus de celebrul San Antonio, autor care facea furori \u00een snobilimea Bucurestiului juvenil. Scapat din chingile severe ale obligatiilor universitare care-mi impusesera doar autori \u201ede categoria grea\u201c, gen Beckett, Camus si Sartre, ma lasasem \u00een voia lecturilor usoare, neangajante: Peter Cheney, James Haddle Chase, Raymond Chandler si altii de-o seama cu ei. De aici p\u00e2na la dorinta de a ma afirma \u00een scris n-a fost dec\u00e2t un pas. Mai ales ca exista si o piata pe masura interesului meu si stiam unde s-o caut.
\nEditura Pentru Literatura Universala, cu sediul \u00een strada Dianei, la doi pasi de celebra c\u00e2rciuma \u201eSingapore\u201c, din Piata Rosetti, gazduia, \u00een acele vremuri, o colectie de romane politiste, \u201eEnigma\u201c, \u00een care apareau autori cu priza la public, de la Dashiel Hammett la Simenon. \u00centr-o buna zi, asadar, mi-am luat inima \u00een dinti si am batut la poarta editurii, hotar\u00eet sa-mi \u00eencerc norocul, ca traducator, cu romanul lui James Haddle Chase, \u201eJust another sucker\u201c, \u00een varianta lingvistica germana, \u201eDumme sterben nicht aus\u201c, singura pe care o aveam.
\nCineva, nu-mi amintesc cine, m-a \u00eendrumat spre o chichineata de nici doi metri patrati, plina cu h\u00e2rtoage, cu tavanul tesit, sub scara interioara a editurii, la un redactor, nimeni altul, aveam sa aflu, dec\u00e2t Mircea Ivanescu. Propunerea mea l-a lasat rece pe viitorul traducator al lui Joyce. \u201eNu se lucreaza dintr-o limba intermediara\u201c, a fost prima lectie pe care am primit-o \u00een acea zi, lectie data pe un ton blajin, fara ironie, fara rautate. Faptul \u00eensa ca ma prezentam drept cunoscator de germana (nici engleza, nici franceza se pare ca nu-l interesau, si pe buna dreptate) i-a retinut totusi atentia. \u201eTe rog sa-mi aduci c\u00e2teva pagini traduse dintr-un eseist german\u201c, mi-a cerut el, fara sa se uite la mine, \u201ecare vrei dumneata, si mai discutam\u201c.
\nDesi dezamagit de esecul cu Haddle Chase \u2013 interdictia cu \u201etraducerea din traducere\u201c nu-mi era foarte limpede \u2013, am hotar\u00e2t, totusi, sa-mi \u00eencerc norocul \u00eenca odata, asa ca i-am povestit prietenului meu neamt despre noul examen pe care trebuia sa-l trec si i-am cerut ajutorul. \u201eKein Problem\u201c, a \u00eencuvintat el si, a doua zi, mi-a pus \u00een brate trei volume groase, legate elegant, din care sa-mi aleg. Toate trei apartineau aceluiasi autor, total necunoscut mie. Era vorba despre bazele secolului al XIX-lea, de Houston Stewart Chamberlain, ceea ce parea \u00een regula, din punctul de vedere al temei date. Am retinut un volum, l-am rasfoit si m-am oprit la un capitol care, la prima vedere, parea mai usor de tradus. Trebuie sa recunosc, totusi, faptul ca germana mea trecea cu greu de la nivelul \u201eroman politist\u201c la \u201eeseu\u201c.
\nA doua \u00eent\u00e2lnire cu Mircea Ivanescu, si a doua lectie, a fost si ultima. Redactorul s-a uitat peste titlul volumului din care selectasem textul si mi-a \u00eentins foile cu traducerea, fara macar sa le citeasca. \u201eDumneata stii cine este acest autor?\u201c m-a \u00eentrebat el. Textul propus facea parte din volumul \u201eDie Grundlagen der neunzehnten Jahrhunderts\u201c si nu avea, \u00een opinia mea, cum sa trimita spre vreun autor cu \u201eprobleme\u201c: ce probleme putea sa ridice un eseist care vorbeste despre poezia secolului al 19-lea? \u00cen c\u00e2teva fraze, din care am retinut termenii rasism, nazism, Hitler, interlocutorul meu mi-a explicat, pe acelasi ton neutru, neangajant, pacient, cine fusese Chamberlain, de ce era preferabil sa-l uit si, mai ales, sa-l evit, si mi-a cerut alt text. Nimic nu parea pierdut definitiv. Asta teoretic, fiindca socul produs de aceasta a doua \u201electie\u201c a lui Mircea Ivanescu asupra mea a fost at\u00e2t de coplesitoare \u00eenc\u00e2t m-a lecuit pentru o vreme de dorinta de a-mi \u00eencerca m\u00e2na ca traducator. La drept vorbind, p\u00e2na foarte t\u00e2rziu, prin anii \u201980, c\u00e2nd mi-am facut, \u00een cele din urma, debutul, \u00een \u201eRom\u00e2nia literara\u201c, sub aripa protectoare a lui Roger C\u00e2mpeanu, cu un amplu fragment din \u201ePapagalul lui Flaubert\u201c, de Julian Barnes. Asadar, tot pe filiera engleza, nu din franceza; ca si Mircea Ivanescu.<\/p>\n
P.S. Vechi cititor si sincer admirator al \u201eJurnalului de la Paltinis\u201c, am urmarit cu mare interes discutia dintre H.R. Patapievici si Gabriel Liiceanu, pe Rom\u00e2nia Cultural, discutie prilejuita de aparitia, la editura Humanitas, a volumelor \u201eMastile lui M. I.\u201c etc. si antologia cu \u201ecele mai frumoase poezii\u201c ale lui Mircea Ivanescu. (\u00centre paranteze fie spus, nu avem, aici, un \u201emic\u201c conflict de interese? Asadar, o institutie de stat \u2013 Rom\u00e2nia Cultural \u2013 face publicitate (gratuit?) pe bani publici, cu alte cuvinte, unei \u00eentreprinderi private, fie ea si culturala. Daca, sa zicem, tomurile cu pricina ar fi fost prezentate de un critic \u201eneutru\u201c, treaca-mearga, am fi avut un gest cultural… de interes general, dar c\u00e2nd cel intervievat este nu doar autorul volumelor discutate, ci \u00eensusi proprietarul editurii unde apare volumul respectiv, ram\u00e2nem, totusi, fara cuvinte.) Ambele tomuri, trebuie adaugat, poarta, tehnic vorbind, pecetea lucrului bine facut (grafica, h\u00eertie, tipar etc). Nu ma voi ad\u00e2nci \u00eentr-o analiza de fond asupra dialogului dintre Gabriel Liiceanu si Mircea Ivanescu. Felicia Antip a facut-o \u00eentr-o ampla interventie, cu stiuta-i competenta si… eleganta, \u00een chiar paginile revistei \u201eCultura\u201c. Concluzia care se desprinde este ca avem de-a face, pur si simplu, cu un imens… rateu.
\nMotivul principal, esti tentat sa conchizi, se datoreaza (mai ales) unei crase lipse de competenta din partea autorului (informatii false, inexacte, dezinformari, bazaconii etc.) Dincolo de acest aspect, deloc lipsit de \u00eensemnatate, se cuvine amintita \u00eensa prezenta manifesta a unei hibe, de caracter, as spune, tipice autorului: nevoia sa de a se situa deasupra meleului, de a privi lucrurile de sus, cu binecunoscuta-i superioritate, de a acuza, \u00een chip de procuror comunist al anilor \u201950. Asemenea unui preot rosu, Gabriel Liiceanu nu-l slabeste nici o clipa pe autorul care, cu lum\u00e2narea aprinsa, pregatit s-o apuce pe drumul de veci \u00eenainte de a-i da lui socoteala de toate nelegiurile politice sav\u00e2rsite \u00een timpul vietii. Bietul om este pur si simplu torturat cu tot felul de \u00eentrebari, care mai de care mai necrutatoare, mai insidioase doar, doar se va obtine o marturisire inculpanta de la el. Acest aspect este amintit numai \u00een treacat de Felicia Antip. O simpla mentionare a c\u00e2torva dintre momentele \u201etorturii\u201c ne dau o mai buna seama despre dimensiunea totalei lipse de omenie a autorului \u201eMastilor\u201c. Nu pretindem sa fim originali: la \u00eent\u00e2lnirea de la Ateneul Rom\u00e2n, disidentul polonez Adam Michnic i-a reprosat lui Gabriel Liiceanu, \u00een vazul lumii, tocmai aceasta t\u00e2fna de procuror. Dincolo de aerul, momentan, \u00eembufnat al directorului Editurii Humanitas si, prin ricoseu, al prietenului sau, Andrei Plesu, reprosul a ramas fara consecinte \u00een plan comportamental.
\nAsadar, la aproape fiecare interventie a sa, filosoful nostru marcheaza apasat nu at\u00e2t propria opinie \u2013 opinie la care fiecare dintre noi are dreptul, nu-i asa \u2013 ci superioritatea sa ca reper moral… dincolo de bine si de rau: el n-a fost, vezi doamne, membru de partid, el n-a facut compromisuri de nici un fel, pe el l-au trimis la studii \u00een strainatate prietenii apolitici etc.
\nAr trebui precizat faptul ca scopul unui interviu este sa aflam opiniile celui \u00eentrebat si nu ale celui care pune \u00eentrebarile. Din pacate, lucrurile se petrec, mai tot timpul, pe dos \u00een dialogul lui Gabriel Liiceanu cu Mircea Ivanescu. Daca ar fi sa folosim o formula din lumea fotbalului (iertata-mi fie comparatia), cel care are posesia balonului, \u00een proportia cea mai mare de timp, este realizatorul interviului si nu intervievatul.
\nO mostra irefutabila de \u201e\u00eencremenire \u00een proiect\u201c \u00eel consituie nu doar numeroasele incriminari pline de venin politic atintite asupra muribundului, ci chiar un capitol \u00eentreg, \u201eCum se poate deveni membru PCR c\u00e2nd ai prea multe pisici\u201c, prea lung pentru a fi citat \u00een \u00eentregime. Condamnarile directe (despre Vianu, dar asemenea sentinte menite sa tulbure mintile tinerilor sunt expediate si pe adresa lui Calinescu, Sadoveanu, Zoe Dumitrescu Busulenga etc.) de tipul: \u201eDar ce bine a reusit, totusi, p\u00e2na la urma, sa navigheze pe apele tulburi ale istoriei! Si-a pastrat catedra p\u00e2na la capat, a devenit academician, apoi ambasador UNESCO, la Paris… Pactul cu regimul, \u00een laturile lui, sa le spunem disgratioase, a fost facut \u00een mod activ.\u201c ( Unele momente ating pe alocuri un haz involuntar sinistru. Vorbind despre refuzul lui Petru Cretia de a adera la PCR, este citata scuza acestuia: \u201ePentru ca nu pot sa intru \u00eentr-un partid a carui istorie este patata de s\u00e2nge\u201c Ca sa vezi! Andrei Plesu n-a avut jena asta!)
\nAtare mod de a face interviu se constituie \u00eentr-o strategie devianta a dialogului (interogatoriu, mai corect), \u00een care, pe de o parte, se muta constant accentul de la interlocutor \u2013 vazut \u00een lumina proasta \u2013, la propria persoana, fireste imaculata. Desigur, ne este greu sa nu ne miram ca onorabilului nostru editor nu-i pare nimic mai firesc dec\u00e2t sa fii anticomunist la Anvers sau la Heidelberg! Pe de alta parte, din aceeasi dorinta de a-si pune \u00een valoare propria imagine, Gabriel Liiceanu face dovada unei constante rele credinte patente prin chiar modul \u00een care pune \u00eentrebarile, suger\u00e2nd interlocutorului raspunsurile care-i convin. De pilda: \u201eDar de ce v-ati dus la scoala asta? Ca sa c\u00e2stigati bani, sau ca sa nu deveniti \u201aparazit’ \u00een noua societate care \u201ase construia’?\u201c, \u201eDar expunerea lui Vianu avea ceva impunator? Sau era didactica, cenusie?\u201c Etc. Etc.
\nMirabile visu, nici unul dintre cronicarii, numerosi, toti cu staif, care s-au oprit asupra celor doua volume nu le-au gasit, culmea, nici cea mai mica slabiciune. Amicus Plato? Or fi fost ghidati cu adevarat, ne \u00eentrebam, de lectura cartilor sau doar de presupusul prestigiu al autorului?<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Nu cred ca as fi simtit vreodata tentatia sa astern pe h\u00e2rtie aceste r\u00e2nduri, fara demersul editorial al Editurii Humanitas \u2013 de unde se vede ca exista un bine \u00een tot raul. \u201eRelatiile\u201c mele cu poetul Mircea Ivanescu, la care vreau sa ma opresc, au fost, teoretic, lipsite de consistenta, asadar why bother, vorba englezului.… Cite\u0219te mai mult »Cum l-am cunoscut pe Mircea Ivanescu (sau exista un bine \u00een tot raul)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[5091],"class_list":["post-12528","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-mircea-ivanescu"],"views":1998,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/12528","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=12528"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/12528\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=12528"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=12528"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=12528"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}