Muzeele \u00eencearca, din greu, peste tot \u00een lume, nu doar \u00een Rom\u00e2nia, sa faca fata cheltuielilor tot mai mari. \u00cen mod evident, orice achizitionare a unui bun cultural, de pe piata libera, fie ca urmare a participarii la o licitatie (aici, muzeele din Rom\u00e2nia au o problema legala, pentru ca planul de achizitii trebuie aprobat de ordonatorul principal de credite, ceea ce \u00eenseamna ca, \u00eenainte ca un muzeu din subordinea Ministerului Culturii, sa spunem, sa se prezinte la o licitatie \u00een Bucuresti \u2013 despre una la Londra, cu cheltuieli \u00een valuta, nici nu mai vorbesc \u2013 este nevoie de semnatura ministrului; si daca va imaginati ca asta se poate obtine \u00een mai putin de o saptam\u00e2na, daca totul merge cu viteza fulgerului, \u00eenseamna ca nu stiti foarte multe despre birocratia rom\u00e2neasca), fie prin raspuns la o oferta directa, presupune un efort financiar pe care un muzeu, din Rom\u00e2nia, cel putin, nu \u00eel prea poate face. Dar situatia nu este mai usoara nici pentru marile muzee ale lumii, care trebuie sa apeleze, constant, la sponsori si binefacatori bogati pentru a putea achizitiona un obiect pretios. Din acest motiv, goana dupa oameni bogati, gata sa accepte mici onoruri daltuite \u00een piatra, la intrarea \u00een muzeu, si recunostinta vesnica a muzeografilor este la fel de acerba ca lupta pentru supravietuire \u00een fluviul Amazon. Si e limpede ca, orice ar face, muzeele sunt dezavantajate \u00een aceasta lupta, \u00een care trebuie sa \u00eenfrunte bogatii lumii. Iar lupta devine tot mai inegala.
\n\u00cen ultimul an, China a ajuns cea mai mare piata de arta din lume, depasind Statele Unite. Ca sa va dau un exemplu despre ce se \u00eent\u00e2mpla \u00een Asia, am sa mentionez ca filiala din Hong Kong a celebrei Christie’s a avut, \u00een 2003, v\u00e2nzari de 98 de milioane dolari. \u00cen 2011, suma a ajuns la 836 milioane. Pentru comparatie, trebuie spus ca \u00eentreaga piata de arta din Rom\u00e2nia, anul trecut, a ajuns la circa 15 milioane de euro. Desi avem, acum, cel putin o casa de licitatii organizata profesionist (Artmark, cu mai bine de 80% din totalul tranzactiilor nationale), putem spune ca ne aflam, la doua decenii de la reaparitia ei, \u00een Rom\u00e2nia, \u00eenca \u00een faza de \u00eenceput a pietei de arta. Chiar si asa, muzeele \u2013 care nu \u00eesi pot permite sa participe la licitatii \u2013 utilizeaza cotatiile atinse doar
\npentru a se orienta \u00een ceea ce priveste evaluarea, \u00een bani, a operelor aflate \u00een propriile patrimonii \u2013 pentru ca asemenea evaluari se fac, pretutindeni, \u00een lume.
\nAcum, veti fi de acord cu mine ca este, \u00eentr-adevar, absurd sa vrei sa stii c\u00e2t costa un obiect care \u2013 las\u00e2nd la o parte faptul ca, de multe ori, este unic \u2013, \u00een principiu, nu va fi v\u00e2ndut niciodata. Numai ca, \u00een momentul \u00een care, din nenorocire, acel obiect ar fi distrus, compania de asigurari ar trebui sa stie c\u00e2t are de platit.
\nInterventia miraculoasa a sistemului de asigurari face ca banii sa \u00eensemne, pentru muzee, mai mult dec\u00e2t asigurarea necesarului pentru salarii, utilitati si programe culturale. Evident, pierderea sau deteriorarea iremediabila a unui obiect muzeal, din inimaginabil de diverse tipuri de \u00eemprejurari, de la furt la atac armat si de la neatentia supraveghetorului de sala la ignoranta unui conservator, nu are cum sa fie \u00eenlocuita cu o suma de bani, pentru ca, chiar daca tehnologia contemporana ar putea sa ne ajute sa recream un obiect, astfel \u00eenc\u00e2t sa fie imposibil de distins \u00eentre el si original, deontologia profesionala a muzeografului \u00eel va obliga sa avertizeze vizitatorul ca are \u00een fata o copie. Nu are rost sa intram aici \u00eentr-o lunga dezbatere privind autenticitatea bunurilor culturale. Cert este ca lumea contemporana pune pret, \u00een mai mare masura dec\u00e2t oric\u00e2nd \u00een trecut, pe autentic. S-au facut diverse experimente, \u00een care muzeografii au \u00eenlocuit originalele cu copii si i-au rugat pe vizitatori sa observe c\u00e2t de desav\u00e2rsite sunt obiectele admirate; vizitatorii au fost fermecati. Altor grupuri, \u00een schimb, li s-a spus, despre niste obiecte originale, ca sunt replici, iar vizitatorii au trecut nepasatori pe l\u00e2nga ele. \u00centregul sistem de valori al societatii este cladit pe aprecierea originalului si dispretuirea copiei, oric\u00e2t de imperfect ar fi originalul si oric\u00e2t de frumoasa ar fi copia. Si atunci pare absurd, \u00eentr-adevar, sa acorzi o valoare \u00een bani unui bun muzeal, stiind ca el este de ne\u00eenlocuit. Dar, odata ce un muzeu a investit o avere \u00een achizitionarea unui obiect, vrea ca, \u00een cazul distrugerii sale, cel putin sa \u00eesi recupereze investitia si sa poata cumpara altceva. Pentru asta, companiile de asigurari pretind niste evaluari profesioniste ale bunurilor culturale. Tot din aceasta cauza, companiile de asigurari contribuie, \u00een mod decisiv, la conservarea obiectelor, pentru ca obliga muzeele sa respecte niste proceduri de conservare, transport si securitate, tocmai pentru a nu se ajunge la plata asigurarii (scopul companiilor fiind, evident, acela de a \u00eencasa primele de asigurare, dar nu si acela de a plati asigurari). \u00cen acest fel, \u00een mod paradoxal, companiile de asigurari au facut ca muzeele sa fie mult mai atente la o multime de situatii care ar putea sa puna \u00een pericol integritatea bunurilor muzeale. Numai ca sistemul \u00eencepe sa cedeze.
\nMarile expozitii mondiale, asa numitele block-buster-e, realizate cu obiecte adunate din zeci de muzee si itinerate \u00een cele mai importante orase culturale ale lumii, sunt proiectate cu cel putin cinci ani \u00eenainte de primul din seria de vernisaje (de regula, o asemenea expozitie este plimbata cam doi \u2013 trei ani, fiind pastrata c\u00e2te trei p\u00e2na la sase luni \u00een fiecare muzeu \u00een parte). Pentru un asemenea demers, planul financiar este alcatuit imediat ce se \u00eencheaga cel tematic si implica, de cele mai multe ori, bugete cu foarte multe milioane de euro. Plata primelor de asigurare constituie, adeseori, cea mai grea povara pentru un asemenea buget \u2013 o povara pe care muzeele nu o mai pot duce. Imediat ce cresc preturile pe piata de arta, muzeele trebuie sa \u00eesi reevalueze piesele care sunt itinerate \u00een expozitii temporare. La fiecare reevaluare, cresc si primele de asigurare. Pentru a fi siguri ca, \u00een caz de deteriorare, companiile de asigurari nu vor \u00eencerca sa dea vina pe lipsa de profesionalism a specialistilor din muzee (pentru a nu plati despagubirile), directorii acestora \u00eesi iau toate masurile de precautie imaginabile, ceea ce duce la costuri de conservare preventiva si activa, de restaurare, securitate, transport etc., din ce \u00een ce mai mari. Pur si simplu, spirala cresterii acestor costuri face ca lumea muzeelor sa se \u00eemparta, tot mai mult, \u00eentre foarte bogati, care, \u00eenca, \u00eesi mai permit sa organizeze expozitii, si foarte saraci, care ram\u00e2n simpli vizitatori ai expozitiilor bogate.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Muzeele \u00eencearca, din greu, peste tot \u00een lume, nu doar \u00een Rom\u00e2nia, sa faca fata cheltuielilor tot mai mari. \u00cen mod evident, orice achizitionare a unui bun cultural, de pe piata libera, fie ca urmare a participarii la o licitatie (aici, muzeele din Rom\u00e2nia au o problema legala, pentru ca planul de achizitii trebuie aprobat… Cite\u0219te mai mult »Arogantii, \u201eMona Lisa\u201c, banii si noi (II)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[],"class_list":["post-12324","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media"],"views":1457,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/12324","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=12324"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/12324\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=12324"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=12324"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=12324"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}