{"id":12290,"date":"2012-06-21T17:30:24","date_gmt":"2012-06-21T15:30:24","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=12290"},"modified":"2012-06-21T17:31:33","modified_gmt":"2012-06-21T15:31:33","slug":"caragiale-si-fatalitatea-eseistica","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/caragiale-si-fatalitatea-eseistica\/","title":{"rendered":"Caragiale si fatalitatea eseistica"},"content":{"rendered":"

Mircea A. Diaconu, I. L. Caragiale. Fatalitatea ironica<\/em>, Colectia \u201eCritica si istorie literara\u201c, Bucuresti, Editura Cartea <\/strong>Rom\u00e2neasca\u00a0 2012, 208 p.<\/strong><\/p>\n

 <\/p><\/blockquote>\n

Cu c\u00e2t se aduna mai multi \u201eani Caragiale\u201c\u00a0 (2002 a marcat \u00eemplinirea a 150 de ani de la nasterea, iar 2012 \u2013 un secol de la moartea sa), devine tot mai clar ca receptarea critica a operei creatorului \u201eMomentelor\u201c se confunda cu specia eseisticii. Daca, dintre \u201eclasicii\u201c literaturii rom\u00e2ne, Slavici e aproape uitat, iar Eminescu si Creanga beneficiaza \u00eenca de analize ample si de revizuiri valoroase, I. L. Caragiale ajunge subiectul (sunt tentat sa spun \u201eobiectul\u201c) unor relecturi foarte personale, autiste \u00een raport cu analizele precedente ori cu orizontul de asteptare al cititorului obisnuit, menite sa-i exprime mai degraba pe interpreti dec\u00e2t pe autorul \u201eScrisorii pierdute\u201c. \u00cen prozele si comediile caragialiene, exegetii postdecembristi descopera constant \u201eabisalitati\u201c si \u201eprofunzimi\u201c existential-vizionare (adeseori imposibil de motivat prin lecturi critice oric\u00e2t de democratice si de plurale), intuiesc irigari livresti ori intertextuale (dar si fundamente filosofice) dintre cele mai insolite, dupa cum recunosc arborescente anticipari ale avangardismului, ale absurdului ionescian, ba chiar ale postmodernismului optzecist. Tot un Caragiale \u201ede uz propriu\u201c este chemat sa argumenteze unilateralizante proiectii idilice ale Rom\u00e2niei finalului de secol XIX sau sa reflecteze caricatural-satiric tranzitia autohtona a ultimelor decenii. De aceea, nu putini trebuie sa fie cititorii care \u00eei simt lipsa lui Caragiale \u201ede alta data\u201c, acela din studiile lui Serban Cioculescu, Stefan Cazimir, Al. Calinescu, Florin Manolescu ori Vasile Fanache.
\nTocmai o asemenea reactivare fericita a criticii considerate de moda veche pare a promite cartea lui Mircea A. Diaconu, \u201eI. L. Caragiale. Fatalitatea ironica\u201c. Aceasta pentru ca exegetul este recunoscut drept unul dintre cei mai echilibrati si lucizi interpreti contemporani, un istoric literar conservator, preocupat adeseori de problematici destul de nisate, un profesor universitar sustinator al valorilor clasice, reticent at\u00e2t fata de rasturnarile analitice clamoroase, c\u00e2t si \u00een raport cu trendurile metodologice. Mai mult, chiar teza volumului se fundamenteaza pe respingerea idiosincraziilor analitice si pe initierea unui dialog calm (oarecum \u201etacit\u201c) cu cele mai influente directii interpretative. Caragiale pare a se fi \u00eentors printre critici.
\nCaragiale pe \u00eentelesul literatilor<\/strong>
\nAstfel, Mircea A. Diaconu alege sa defineasca poetica lui Caragiale printr-o serie de negatii, \u00eenstrain\u00e2nd-o de\u00a0 judecatile exclusiviste, cum ar fi fetisizarea principiului realist ori a caracterul tranzitiv, dar si absolutizarea reflectarii abisalitatii sau aneantizarii existentei. Beneficiind de formulari expresive si memorabile, multe dintre delimitarile propuse de Diaconu merita citate: \u201eOr, ce lume proiecteaza I. L. Caragiale? Nu pe aceea de sf\u00e2rsit de secol XIX, politica, sociala, morala, nici pe aceea balcanica, nici lumea, \u00een sine, cu toate ale ei, de aici si de aiurea, lumea imposturii, falsului, a mastilor\u201c; \u201eCaragiale nu agreeaza conventia literaturii ca lume, si tocmai de aceea asupra lumii apasa o ironie substantiala\u201c; \u201emiezul metamorfozelor caragialiene nu e nici absurdul, nici alienarea, poate nici macar neantul\u201c; \u201einconsistenta nu provoaca anxietate, nici angoasa, inconsistenta fascineaza\u201c; \u201eAnti-empiric, Caragiale este si un anti-iluminist. Sau mai degraba viceversa\u201c; \u201eNeantul lucrului \u00een sine nu-l angajeaza pe Caragiale existential. (…) ca functionar al neantului, Caragiale nu-i un Bacovia\u201c; \u201eDar luciditatea lui nu este a cuiva din amurgul istoriei, ci o revarsare de energii primare. Iata de ce Caragiale nu e un nihilist (metafizic), si nici un sceptic pur\u201c.
\n\u00cen schimb, \u00een viziunea lui Diaconu, autorul \u201eNoptii furtunoase\u201c produce veritabile desfatari ale lecturii prin mecanismele textuale la care apeleaza, procedee de constructie artistica ce intriga \u00eenca pe fiecare cititor profesionist interesat si de \u201ecum\u201c-ul literaturii, nu doar de \u201ece\u201c-ul ei. Sub ochii acestuia si \u00een complicitate cu el (\u201ecititorul e obligat sa vada textul, nu realitatea\u201c), se configureaza \u201enu o lume, ci un mecanism, un cod, prin care ia nastere o tesatura sofisticata de relatii\u201c, caci, \u00een prozele si comediile lui Caragiale (mai mult \u201econstructor de semne\u201c dec\u00e2t scriitor realist), \u201eadevarata lume (…) pare sa fie tocmai aceea a enuntarii\u201c. Constient poate ca asemenea asertiuni functioneaza cu egala \u00eendreptatire si \u00een cazul altor scriitori mai mult sau mai putin canonici, criticul trece dincolo de inventarierea si interpretarea secventelor \u00een care textul cragialian semnaleaza narcisiac (uneori etaleaza aproape ostentativ) fie principiile sale de functionare, fie prezenta unui narator ludic\/ironic, propun\u00e2nd c\u00e2teva temeiuri ale pulverizarii realului \u00eentru legitimarea jocurilor mai mereu gratuite ale artei. \u00cen acest mod, Caragiale \u201etextualist\u201c este dublat si justificat de un Caragiale \u201eexistentialist\u201c.
\nConvins ca \u201elumea e numai forma\u201c si iluzie, ca orice cunoastere empirica degenereaza \u00een farsa, ca \u00eencrederea oamenilor \u00een propria identitate ori capacitate de a conferi sens existentei constituie calea cea mai sigura catre fenomenalizari burlesti, dar si ca trairile profunde si grave, disperarea, \u00eenstrainarea ori insolitarea ram\u00e2n simple masti comportamental-psihologice, accesul la sentimentele autentice fiind blocat, Caragiale \u2013 ca un demn contemporan al lui Nietzsche \u2013 \u00eensceneaza (pe jumatate narcisic-histrionic, pe jumatate angoasat, oricum mereu deziluzionat) \u201eenorme\u201c si \u201emonstruoase\u201c reprezentari ale fragilitatii sau inconsistentei vietii, dar si literaturii. De aici, spectacolul baroc al conventiilor epico-dramatice oferit de creatiile sale. De vreme ce vidul existentei si al umanitatii nu poate fi contracarat, iar (auto)compatimirea devine comica raportata la o transcendenta goala, creatorul lui Mitica alege sa radiografieze consecintele \u00een imediat ale dereglarii lumii, sortite sa ezite perpetuu \u00eentre \u201esens si neant, \u00eentre cosmos si haos, \u00eentre o compozitie muzicala perfecta si delirul verbal din \u201ebirturile de ordinea a treia\u201c\u201e. \u00cen acest univers, \u201evirtualul este certificat ca adevar\u201c, orice apropiere accentuata de realitate devoal\u00e2ndu-i consistenta himerica, ilogica, absurda, stranie, \u00eenc\u00e2t ironia devine semnalul trimis cititorului ca lumea traieste doar \u00een spatiul ipoteticului, ca \u201epura proiectie a mintii\u201c. Asa se explica si titlul cartii lui Diaconu, \u201efatalitatea ironica\u201c constituind tocmai imposibilitatea sau, uneori, refuzul ludic si cinic al autorului, al naratorului, al personajelor, ba chiar al cititorilor de a se sustrage jocului instituit de o lume ce \u201egliseaza \u00een imprevizibil\u201c, \u201epluteste \u00een aparente, \u00een umbre, \u00een vag\u201c.
\nCaragiale fragmentat si univoc<\/strong>
\nPornind de la aceasta strategie literara ce confera diferenta specifica a poeticii lui Caragiale, criticul propune o serie de close-reading-uri substantiale. Sclipitoare pe alocuri (prin \u201eLa Pasti\u201c, \u201eLache si Mache\u201c, \u201eInspectiune\u201c ori \u201eGrand-Hotel \u201eVictoria Rom\u00e2na\u201c\u201e Caragiale ar putea fi considerat un predecesor al lui Urmuz, Ionescu si Cioran, fara a duce la capat demersul acestora deoarece ram\u00e2ne un \u201eironist hedonic, nu un tragic. Golul nu-l angoaseaza, ci \u00eel fascineaza \u2013 ca si nimicul\u201c), relecturile lui Mircea A. Diaconu nu se dovedesc, din pacate, convingatoare pe de-a-ntregul.
\nDoua sunt marile neajunsuri ale volumului \u201eI. L. Caragiale. Fatalitatea ironica\u201c. \u00cen primul r\u00e2nd, \u00een loc sa implice o constructie analitica ampla si coerenta, cartea lui Diaconu se aseamana cu o colectie de eseuri, un fel de variatiuni pe o tema data. Aceleasi idei se repeta obsedant si obositor ca \u00eentr-un puzzle \u00een care multe dintre piese sunt identice, se suprapun si nu mai ajung sa genereze o imagine lizibila. Si \u00een schite, si \u00een articolele publicistice, si \u00een comedii, si \u00een drama \u201eNapasta\u201c, Diaconu citeste un Caragiale univoc at\u00e2t \u00een ceea ce priveste viziunea asupra lumii, c\u00e2t si tehnicile literare pe care le \u00eensceneaza. Toate aceste texte ar da seama doar de \u201eanatomia iluzoriului\u201c si de \u201efenomenologia aparentei\u201c. Indiferent de titlurile (de altfel, aproape sinonimice) pe care le ofera capitolelor cartii (\u201eLumea ca tehnica si abisalitate\u201c, \u201eRealul himeric. Text si context\u201c, \u201eAbsurdul \u00eensurubat \u00een real\u201c, \u201eRealul problematic\u201c, \u201eO lume de cuvinte\u201c, \u201eO \u00eentoarcere \u00een labirint\u201c, \u201eUn hedonist \u00een labirintul lumii si al textului\u201c etc.), exegetul include \u00een fiecare dintre ele (re)formulari cu caracter sententios ale acelorasi concluzii interpretative: \u201etocmai precizia aceasta detectivistica \u00eenregistreaza (sau genereaza?) saltul \u00een himericul absurd\u201c; \u201eA explora, a \u00eenregistra cu minutie, a cobor\u00ee cu privirea p\u00e2na la epiderma realului (inclusiv temporal), asa \u00eenc\u00e2t realul se descompune \u00een fragmente, implica de-realizarea\u201c; \u201etaietura exacta, decupajul ferm marturisesc nu despre realitate, ci despre iluzia ei\u201c.
\n\u00cen al doilea r\u00e2nd, cu toate ca majoritatea ipotezelor analitice sunt formulate interogativ-dubitativ, printr-un stil al relativizarii \u00eemprumutat parca de la subiectul cercetarii sale, Diaconu \u00eesi repeta at\u00e2t de des tezele, \u00eenc\u00e2t, \u00een unele cazuri, afectata este tocmai pertinenta evaluarii si tipologizarii critice. De pilda, Caragiale este apropiat \u00een treacat (fara o analiza macar panoramica, nicidecum detaliata) de \u201eeuforia simturilor din poezia unor onirici precum Leonid Dimov sau Emil Brumaru, de transformarea \u00een iluzie textuala a lumii, ca la Serban Foarta, de proiectarea lumii \u00een text, ca la Ion Barbu\u201c. \u00cen alt loc, comediei \u201eO noapte furtunoasa\u201c i se respinge complet statutul de \u201epiesa de moravuri\u201c, pentru a deveni o reprezentare (o drama, as adauga \u00een spiritul comentariilor criticului) \u201edespre statutul fragil si ambiguu al realitatii percepute ca o suprapunere de imagini\u201c, dupa cum \u201eD’ale carnavalului\u201c se identifica textualist cu o \u201ecomedie a cautarii si citirii semnelor\u201c, iar \u201eConu Leonida fata cu Reactiunea\u201c este definita drept o \u201epiesa despre esecul si capcanele hermeneuticii\u201c.
\nAbordat astfel, Caragiale postulat de Mircea A. Diaconu aminteste prea putin de scriitorul canonizat (deloc limitativ) prin studiile de odinioara. \u00cen asemenea secvente din \u201eI. L. Caragiale. Fatalitatea ironica\u201c nu se deschide o noua etapa a receptarii, ci doar apare un alt Caragiale foarte \u201epersonal\u201c, care nu are cum sa comunice firesc nici cu cititorii sai, nici cu avatarurile sale critice anterioare. E ceea ce as numi fatalitatea eseistica a exegezei caragialiene.\u00a0\u00a0\u00a0\u00a0 <\/strong><\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Mircea A. Diaconu, I. L. Caragiale. Fatalitatea ironica, Colectia \u201eCritica si istorie literara\u201c, Bucuresti, Editura Cartea Rom\u00e2neasca\u00a0 2012, 208 p.   Cu c\u00e2t se aduna mai multi \u201eani Caragiale\u201c\u00a0 (2002 a marcat \u00eemplinirea a 150 de ani de la nasterea, iar 2012 \u2013 un secol de la moartea sa), devine tot mai clar ca receptarea… Cite\u0219te mai mult »Caragiale si fatalitatea eseistica<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[7876,5148],"class_list":["post-12290","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-i-l-caragiale-fatalitatea-ironica","tag-mircea-a-diaconu"],"views":2610,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/12290","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=12290"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/12290\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=12290"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=12290"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=12290"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}