Mircea Ivanescu a murit la 21 iulie 2011. Nu mai scria din anul 2000. De vreo zece ani aproape ca nu mai parasise patul. De multa vreme era aproape orb. Singur, sarac, avea sa moara asa cum traise: neobservat. La trecerea in nefiinta a celui mai de seama poet rom\u00e2n contemporan, presa, televiziunea, oficialitatea literara (Uniunea Scriitorilor) au ramas la fel de tacute, de absente, ca la disparitia inegalabilului prozator rom\u00e2n contemporan Mircea Horia Simionescu. Se tinusera departe de grupuri, n-au avut parte de sinecuri, n-au fost invitati (si de altfel nici n-au tinut) sa-si dea cu parerea despre mersul lumii sau macar al culturii. Au fost inmorm\u00e2ntati ca niste anonimi, ignorati de cei care ar fi trebuit sa-i omagieze.
\nIn aceste conditii, ar putea sa para salutara, intr-un fel reparatoare, initiativa lui Gabriel Liiceanu de a-l include \u00een proiectul Editurii Humanitas \u201ePortrete in dialog\u201c. Motivatia explicata in Cuv\u00e2ntul inainte al cartii \u201eMastile lui M. I.\u201c (Humanitas, 2012) l-ar fi amuzat, probabil, pe Mircea Ivanescu: folosirea lui, \u201eom-monument\u201c, ca \u201eoglinda a istoriei\u201c. Niciodata n-ar fi intrebuintat, in poezie sau in dialogurile cu prieteni, cuvinte at\u00e2t de rasunatoare. Si, in orice caz, nu cu referire la el.
\nL-am cunoscut? Nu indeajuns. Nu cu adevarat. Am fost alaturi, sase-sapte zile pe saptam\u00e2na, foarte adesea 16 ore pe zi, timp de doua decenii fara intrerupere, adica din 1953, c\u00e2nd s-a angajat la Agerpres, p\u00e2na in vara anului 1963, c\u00e2nd sefii nostri, Cornel Raducanu si George Serafin, ne-au luat cu ei in echipa care avea sa creeze, sub conducerea lui George Ivascu, revista \u201eLumea\u201c si, in continuare, p\u00e2na in 1972, c\u00e2nd eu am fost data afara de la \u201eLumea\u201c si c\u00e2nd, ceva mai t\u00e2rziu, Mircea Ivanescu avea sa fie fortat sa-si schimbe si el locul de munca. De nenumarate ori \u201eam pus o baza\u201c, impreuna cu el si cu alti colegi (nu neaparat bautori: mergeam de dragul lui), intr-una din c\u00e2rciumile in care-i placea sa zaboveasca, in care s-a nascut, sub ochii nostri, nemuritorul Mopete si au fost rostite sau notate pentru prima oara expresii devenite ulterior, pentru noi toti cei acceptati in preajma lui, un fel de parole de recunoastere. Ii stiam prea bine singura masca: atitudinea umila p\u00e2na la ostentatie, politetea exagerata, indaratul carora noi, initiatii, vedeam omul at\u00e2t de constient de valoarea lui reala, inc\u00e2t nu credea ca ar fi de demnitatea lui sa se prevaleze de ea in fata unor neaveniti. Adica a tuturor celorlalti.
\nDl Liiceanu declara ca nu l-a cunoscut personal, il vazuse o singura data pe strada. A intrat pentru prima oara in casa lui spre sf\u00e2rsitul lunii aprilie si au stat de vorba in total zece ore, cinci reprize a c\u00e2te doua ore, in ultimele zile din aprilie si primele zile din mai. Asadar, cu numai doua luni inainte de 21 iulie. Se poate spune ca Mircea Ivanescu era pe patul de moarte. Din aceste scurte intrevederi a iesit o carte. O carte care ar trebui sa ram\u00e2na in istorie ca un document-marturie si ca o ultima spovedanie. Imensa raspundere pentru duhovnicul care s-a incumetat s-o solicite si s-o consemneze, din proprie initiativa, pentru posteritate!
\nC\u00e2teva fraze se refera si la mine. Incep cu ele, pentru ca mi-e cel mai usor sa-mi dau seama c\u00e2t sunt de adevarate si, de asemenea, c\u00e2t pret pune autorul cartii pe adevar.
\nEste vorba de Agerpres: \u201eVenise Plescu cu un numar de experti in limba engleza si spaniola care, printr-o pura coincidenta, erau toti evrei: Felicia Solomon, Riana Lupu sotia lui Nati Lupu de la \u00abRom\u00e2nia Libera\u00bb, si altii. Felicia Taler\u2026\u201c FALS. Absolut toate \u201einformatiile\u201c cuprinse in aceasta fraza sunt false. 1) La Agerpres n-a lucrat niciodata o Felicia Solomon. Mircea Ivanescu nu m-a cunoscut niciodata sub numele de Felicia Solomon. In 1953, c\u00e2nd a fost angajat la Agerpres, ma numeam Felicia Lazarovici. Din 1954 sunt Felicia Antip. Numele cu care m-am nascut, Felicia Solomon, a devenit public pentru prima oara in primavara anului 2012, asadar dupa moartea lui Mircea, c\u00e2nd a aparut in revista \u201eLettre Internationale\u201c textul meu memorialistic \u201eFereastra dintre vremi\u201c. Putea fi gasit, desigur, pe Internet de cineva care tinea neaparat sa puna in evidenta originea mea neariana, dar acest cineva nu avea cum sa fie Mircea Ivanescu! 2) Tovarasul Plescu? Tovarasul Plescu n-a existat, dupa stiinta mea. Nici in Agerpres nici in forurile de care acesta depindea. 3) Nimeni n-a adus la Agerpres acest grup de trei persoane, ba inca impreuna cu altele. Eu am intrat in sectia de stiri interne in 1950, dupa o proba profesionala, iar in 1951 am fost mutata la stiri externe, Riana Lupu se afla dinainte (inca de pe vremea Rador-ului), in cu totul alta sectie, la stiri pentru strainatate, si se casatorise inainte de sosirea mea in Agerpres cu Natan (Nati) Lupu, de la stiri interne. Felicia Thaler (numele ei apare in carte in doua forme gresite, Taler si Taller) a ajuns la Agerpres mai t\u00e2rziu dec\u00e2t Mircea Ivanescu, dar a facut parte tot timpul din sectia (ulterior redactia) buletin special, unde se traduceau stiri \u201econfidentiale\u201c, adica destinate nu cititorilor de r\u00e2nd, ci exclusiv oficialitatilor. Oricum, Mircea n-a fost niciodata coleg cu vreuna dintre ele. Doar cu mine, intruc\u00e2t in momentul angajarii lui eram secretar responsabil de redactie in sectia externa si aveam sa ram\u00e2nem alaturi vreme de doua decenii. 4) Niciuna dintre cele trei nu stia limba spaniola (singura cunoscatoare de spaniola din Agerpres era, la vremea aceea, dactilografa Stela Bally, viitoarea sotie a lui Mircea). 5) Si niciuna n-a fost vreodata traducatoare. Iar Felicia Thaler nu citea ziarul \u201eThe Times\u201c sau vreun alt ziar pentru a gasi acolo stiri de presa, asa cum se spune in alt loc. N-a avut nicic\u00e2nd vreo legatura cu stirile pentru presa.
\nIn consecinta, nu exista nicio urma de adevar in frazele \u201e\u2026pentru grupul Solomon era o operatie instinctiva. Adica citeau pe englezeste, se asezau la masina de scris si incepeau…\u201c Pentru ca n-a existat un \u201egrup Solomon\u201c si pentru ca niciuna dintre presupusele lui membre nici nu traducea si nici nu confectiona stiri externe. Asadar, din nou, FALS.
\nSi, in sf\u00e2rsit, \u201eFelicia Solomon, ulterior Antip, sotia generalului Antip, care mai traieste inca, nu mai stiu in ce tara, dar destul de precar\u201c.
\nAici nu prea stiu ce-ar fi de comentat. Pot sa presupun ca Mircea imi pierduse urma sau chiar fusese indus in eroare de vreun rauvoitor. (L-am int\u00e2lnit pentru ultima oara la seminarul de literatura organizat de Consiliul Britanic la T\u00e2rgu Mures, spre finele anilor ’90, el fiind adus p\u00e2na la Sinaia de Denisa Comanescu pentru o inc\u00e2ntatoare dupa-amiaza de dialog poetic in limba engleza: si-au citit unul altuia poezii jucaus, afectuos, admirative: el adres\u00e2ndu-se unei muze ideal de t\u00e2nara, de frumoasa, de talentata, care-l inspira, ea exprim\u00e2ndu-si adoratia respectuoasa pentru mai v\u00e2rstnicul maestru. Din pacate, delicata legatura spirituala dintre ei este trecuta cu vederea, ba chiar tagaduita indirect in carte, acolo consemn\u00e2ndu-se doar reactia lui negativa la un vers scris de ea anume pentru el.) Cartea este semnata insa de directorul Editurii Humanitas de aici, din Rom\u00e2nia. Sa nu-i fi cazut nicic\u00e2nd in m\u00e2na vreuna dintre revistele literare in care am scris saptam\u00e2na de saptam\u00e2na, fara intrerupere, vreme de multe decenii si in care inca se mai int\u00e2mpla sa scriu? Si sa nu stie ca exist si ca sunt aici?
\nCitatele de mai sus si aproape tot ce se afirma ca a spus in legatura cu anii petrecuti la revista \u201eLumea\u201c arata ca firul int\u00e2mplarilor din primele lui doua decenii de viata profesionala se rupsese pentru Mircea Ivanescu. Spiritul lui de fronda, riposta decisa la orice tentativa de a i se rastalmaci sau denatura modul foarte particular de raportare la viata, la oameni, la cultura, si mai ales la propria sa persoana si opera, si-au pastrat insa intreaga incisivitate si forta, mascate de aceeasi inselator de bl\u00e2nda retractilitate.
\nStr\u00e2ns probabil cu usa sa numeasca \u201eminoritari\u201c, adica evrei, Mircea Ivanescu s-a pomenit intr-o situatie foarte inconfortabila: criteriul ii era total strain. Imi amintesc cum ne miram noi doi c\u00e2nd, intr-unul din localurile in care \u201ese punea o baza\u201c, ni se spunea ca X sau Y este (sau dimpotriva, nu este) evreu. Niciunul dintre noi nu avea curiozitatea sau priceperea de a face asemenea diferentieri si nici nu intelegea rostul lor. In carte nu sunt reproduse intrebarile menite sa sugereze prezenta si rolul nefast al evreilor intr-o institutie culturala din Rom\u00e2nia, subiect care nu l-a preocupat nicic\u00e2nd pe Mircea Ivanescu. Este evident insa ca au fost at\u00e2t de staruitoare si de imperioase inc\u00e2t interogatul s-a simtit obligat sa nu-si dezamageasca vizitatorul si a consimtit sa se situeze intr-o postura nu doar straina firii lui, ci si degradanta pentru un om ca el, caruia antisemitismul ii era la fel de strain ca discriminarea impotriva gemenilor sau impotriva c\u00e2rnilor. In lipsa de fapte reale care sa se potriveasca schemei sugerate, a improvizat la int\u00e2mplare. Asa s-ar putea explica ingramadirea laolalta a numelor unor persoane av\u00e2nd in comun doar incriminanta evreitate, nu si locul de munca: (in \u201eredactia de Stiri externe\u201c), \u201etot restul era format din minoritati: Felicia Taller, Liana Lupu, Sabina Leibovici\u201c\u2026 Nici Felicia Thaler, nici Riana (nu Liana) Lupu n-au facut vreodata parte din aceasta redactie, iar Sabina Leibovici era, cred, tehniciana de la Hell: lipea pe coli de h\u00e2rtie benzile pe care erau imprimate cu cerneala albastru-violeta o parte dintre stirile transmise de agentiile de presa
\nEste legitim sa ne intrebam daca s-a facut o minima verificare a afirmatiilor folosite ca marturii despre o epoca.<\/p>\n
De exemplu, Mircea Ivanescu a spus ca \u201eLumea\u201c a aparut prin 1965. In realitate, primul numar al revistei dateaza din septembrie 1963. Este o informatie din domeniul public, la fel ca acelea despre conditiile in care s-a decis sa se creeze aceasta publicatie si ca nenumarate altele de asemenea denaturate. Elementarele rectificari nu apar nicaieri. Sa fie oare \u201eMastile lui M.I.\u201c stenograma bruta a unui dialog, fara nicio interventie corectoare din partea autorului? Nu s-ar zice, odata ce o observatie neadevarata a lui Mircea Ivanescu (\u201eBanulescu era alcoolic.\u201c) este amendata pe loc printr-o nota de subsol: \u201eMircea Ivanescu face aici o inductie lipsita de acoperire.\u201c Urmeaza o lunga explicatie menita sa restabileasca adevarul, iar numele autorului unui limerick este, de asemenea, corectat printr-o nota de subsol.
\nPaginile despre Agerpres si \u201eLumea\u201c contin insa mult prea multe enormitati flagrante, nume si date gresite, ingramadite aleatoriu. In loc de o oglinda a istoriei, avem in fata cioburi in care se reflecta fragmente de imagini distorsionate. Stiu, pentru ca eram pe atunci acolo si am si povestit despre oamenii si int\u00e2mplarile vremii in capitolele \u201ePreludiu, lung preludiu\u201c si \u201eFacerea Lumii\u201c, din cartea mea, \u201eLumea din ziare\u201c (Cartea Rom\u00e2neasca, 1991). Prin analogie, este posibil ca si informatiile privind alte epoci din viata poetului sa fie dubioase, dar nu am caderea sa ma pronunt asupra lor. \u201eCum il chema? Cum il chema? Am mari probleme cu Alzheimerul\u201c, a exclamat la un moment dat poetul, necajit ca nu-si amintea pe loc numele unui fost profesor din facultate. In cele din urma si l-a amintit \u2013 corect, dupa cum i-a confirmat Gabriel Liiceanu, care-l cunoscuse si el.
\nAlzheimerul este scuza jenata a multor v\u00e2rstnici, de cele mai multe ori neatinsi de fapt de aceasta maladie invalidanta. In cazul lui Mircea Ivanescu, ea era menita sa justifice nu doar goluri de memorie, ci si neputinta de a-si incadra amintirile in tiparele sugerate de cel care-l interoga. Nimic nu i-a fost mai strain dec\u00e2t jocurile politicii. Cu putin inainte de a inchide definitiv ochii lui aproape nevazatori, a fost tras insa la raspundere de o instanta infailibila si intransigenta pentru ca i-ar fi lipsit simtul civic (moralitatea, patriotismul, constiinta politica s.a.). Gluma amara \u201eam fost, fara sa stiu, ofiter sub acoperire\u201c, pe care o reia in dialogul reprodus in carte ori de c\u00e2te ori i se reproseaza ca a strabatut indemn ani in care altii au avut de suferit, este modul eminamente mopetian de a para o hartuire necrutatoare. In doar zece ore, Mircea Ivanescu a fost ajutat sa-si dea seama c\u00e2t de pacatos fusese toata viata, av\u00e2nd parte, in ultimele ei zile, de mai multe lectii nesolicitate de morala dec\u00e2t in cei 80 de ani anteriori. Interogatoriul in timpul caruia abia apuca sa raspunda c\u00e2te ceva pentru ca este mereu intrerupt si pus la punct i-a demonstrat cu v\u00e2rf si indesat ca n-a avut taria de a refuza \u201epactul cu diavolul\u201c.
\nCum de \u201en-a simtit\u201c, elev fiind, ca prin reforma invatam\u00e2ntului din 1948 \u201es-a produs o ruptura istorica\u201c? Si cum de, atunci, nu l-a \u201eapucat nici o clipa depresia, realiz\u00e2nd ca s-a scufundat o lume\u2026care avea sa para paradiziaca in raport cu cea care urma sa vina, in raport cu \u00abera ticalosilor\u00bb?\u201c
\nSau: \u201eDomnule Ivanescu, c\u00e2nd intrai la facultate, selectia se facea pe criterii de dosar. De pilda, c\u00e2nd am dat eu admiterea la facultate, erau 97 de locuri la <cu dosar> (cu origine buna) si 3 locuri la \u00abfara dosar\u00bb\u201c.
\nI s-a cerut socoteala si pentru ca, in timp ce altii sufereau in puscarii sau la Canal, el huzurise netulburat de remuscari la Agerpres, organ al partidului comunist.
\n\u201eDaca dumneavoastra erati studentul batut mar in Piata Universitatii de niste haidamaci dotati cu b\u00e2te, in timp ce va duceati la cursuri, cred ca nu mai spuneati astazi ca Iliescu va este simpatic. Va garantez asta.\u201c
\nDupa ce l-a admonestat sever si pentru elogiul pe care si-a permis sa-l aduca memoriei fostului lui profesor Tudor Vianu si in subsidiar lui G. Calinescu, (inchiz\u00e2ndu-i autoritar gura c\u00e2nd incerca sa riposteze), Gabriel Liiceanu i-a indicat (vai, tardiv), reperele pe care ar fi trebuit sa le prefere: \u201eContinuitatea s-ar fi putut obtine si altfel: cu Noica, Dragomir, Cretia\u201c. Cum de nu-si daduse seama poetul unde ar fi putut sa gaseasca intruchiparea umanismului si a valorilor democratiei? Pacatos din prima p\u00e2na in ultima zi de viata, scolarul Mircea Ivanescu fusese insa at\u00e2t de lipsit de simtul istoriei inc\u00e2t percepuse reforma invatam\u00e2ntului doar ca pe o masura in urma careia avea sa fie mutat la alt liceu. Intrase la facultate inainte de introducerea selectiei pe criterii de dosar, asa ca nici n-avea de ce sa dea seama pentru admiterea sa fara probleme. Agerpres, unica agentie de presa a Rom\u00e2niei, era o institutie guvernamentala, nu un organ de partid. Evident, partidul era atotprezent si atotputernic, controla si conducea tot ce misca in Rom\u00e2nia, inclusiv Agerpres-ul. Pe vremea aceea, insa, angajarea la Agerpres nu era conditionata de apartenenta la partid, iar Mircea a muncit constiincios acolo ani de-a r\u00e2ndul pentru o remuneratie apropiata de limita de jos a scarii salariale si n-a comis niciun act reprobabil. Nici macar nu i s-a pretins s-o faca. Nu era in fisa postului lui de redactor la stiri externe.
\nA avut \u2013 ca si mine, de altfel \u2013, noroc: am prins, in babilonia de la Agerpres, c\u00e2teva configuratii convenabile unei pregatiri profesionale serioase si unui climat de lucru civilizat. \u201eCompilatia constructiva\u201c, sintagma despre care Mircea Ivanescu i-a spus lui G. Liiceanu ca ar fi denumit formula de fabricare a stirilor de presa este o falsa amintire. N-a fost folosita pe vremea noastra. Tot o falsa amintire (minora) sunt tancurile care, in timpul viscolului din 1954, ar fi transportat, potrivit lui, filele cu stiri de pe strada Matei Millo, unde functiona Agerpres-ul, la Casa Sc\u00e2nteii. In realitate, filele erau carate de un curier ad-hoc, vice-campionul de schi al Rom\u00e2niei. Mai socanta e confuzia in legatura cu statutul lui profesional. Nu-i adevarat nici ca a fost bine platit, nici ca ar fi urcat continuu pe scara ierarhica. A fost si a ramas simplu redactor at\u00e2t la Agerpres c\u00e2t si, ulterior, la \u201eLumea\u201c. Au existat, intr-adevar, oameni adusi pentru \u201ea imbunatati compozitia nationala si sociala\u201c (si, in subsidiar, dar retrospectiv, pare a fi fost un obiectiv in sine, pentru a cobori nivelul profesional al cadrelor de conducere). Ei i-au inlocuit in functii pe cei care nu erau in partid si, pe deasupra, isi ingaduiau sa g\u00e2ndeasca si pe cont propriu, dar Mircea Ivanescu n-a facut parte dintre ei. Cel citat de el in interviu ca fac\u00e2nd parte din aceasta categorie a ajuns seful sectiei externe la \u201eSc\u00e2nteia\u201c, Puicea, impreuna cu care-si aminteste ca a lucrat, a devenit in final seful Agerpres-ului. Mircea n-a avut, in cele doua decenii, nicio \u201efunctie\u201c.
\nAmintirile despre \u201eLumea\u201c sunt la fel de inexacte ca acelea despre Agerpres si sunt consemnate cu aceeasi lipsa de respect fata de adevar, cu greseli in privinta numelor si a multor altor informatii usor de verificat: \u201e\u00abLumea\u00bb s-a facut in momentul in care Ivascu a fost reabilitat ca redactor-sef la \u00abContemporanul\u00bb, probabil ca si cu ajutorul protectorilor lui; unul dintre ei a fost, fara indoiala, Grigore Preoteasa. Doar nu e int\u00e2mplator ca din momentul mortii lui Preoteasa a inceput si decaderea lui Ivascu\u201c.
\nFals de la cap la coada. George Ivascu a fost redactor-sef al revistei \u201eContemporanul\u201c din 1955 p\u00e2na in 1971, dupa care a condus p\u00e2na la moarte (1986), \u201eRom\u00e2nia literara\u201c, Grigore Preoteasa a murit \u00eentr-un accident de avion in 1957, revista \u201eLumea\u201c a aparut in 1963 (si nu in 1965, anul mentionat la un moment dat de Mircea Ivanescu si acceptat de Gabriel Liiceanu).
\nMai departe: George Ivascu a facut \u201eLumea\u201c \u201eimpreuna cu adjunctul sau de incredere Roger C\u00e2mpeanu, cu Gabriela Dolgu\u2026 Si mai erau niste tipi. Mai era unul care, la un moment dat, era si redactor-sef la \u00abSc\u00e2nteia\u00bb, Sorin Radovan (\u2026) Pe urma Ivascu a mai luat si oameni de la Agerpres. I s-a dat m\u00e2na libera sa aleaga, sa angajeze si tineri. A fost primul individ care a creat o redactie fara dosare de partid si a angajat printre altii pe Mihai Matei si Radu Pasca, care nu erau membri de partid\u201c.
\nIn realitate: Roger C\u00e2mpeanu a fost secretar de redactie la \u201eContemporanul\u201c, foarte scurta vreme la \u201eLumea\u201c si ulterior la \u201eRom\u00e2nia literara\u201c. Gabriela Dolgu, de la \u201eContemporanul\u201c, n-a lucrat si nici macar n-a colaborat vreodata la \u201eLumea\u201c. Sorin \u201eRadovan\u201c, de fapt Sorin Mladoveanu, fusese nu redactor-sef, ci cronicar cinematografic la \u201eSc\u00e2nteia\u201c si a venit la \u201eLumea\u201c cu mult mai t\u00e2rziu, la c\u00e2tiva ani dupa noi ceilalti. Ivascu n-a luat \u201epe urma\u201c \u201esi oameni de la Agerpres\u201c. Revista \u201eLumea\u201c a fost infiintata pentru a inlocui \u201eTimpuri noi\u201c, versiunea rom\u00e2neasca a publicatiei sovietice \u201eNovoe vremia\u201c, fiind expresia publicistica a presupusei noi orientari a politicii externe rom\u00e2nesti. Tuturor ziarelor li s-a cerut sa renunte, in favoarea ei, la cei mai capabili dintre externistii lor. Nu de pretutindeni au venit cu adevarat cei mai buni redactori, dar Agerpresul i-a trimis pe redactorul-sef si redactorul-sef adjunct George Serafin (nu Serafim, cum apare constant in cartea lui Gabriel Liiceanu, greseala de litera extrem de neplacuta pentru ca admirabilul nostru prieten George, regretat om de cultura cu un orizont larg si mai ales om de mare omenie, risca sa fie confundat cu George Radu Serafim, personaj de cu totul alta factura) si Cornel Raducanu si pe subsemnata. Cei doi au cerut staruitor sa li se permita sa-l ia cu ei si pe Mircea Ivanescu. Este foarte adevarat ca Mircea Ivanescu s-a simtit tot timpul protejat de sefii lui imediati si ca le datoreaza probabil in buna masura neintrarea in vizorul Securitatii. Nu cred insa ca am fost singurii care am reusit sa trecem neobservati, sa nu ni se solicite adeziuni, informatii, angajamente. Este de presupus ca existau etaloane pentru recrutare, iar unii pur si simplu nu corespundeau si, pe de alta parte, nici nu prezentau destul interes pentru a fi urmariti, trasi la raspundere. Oricum, pe atunci nu i s-a impus sa intre in partid, n-a fost silit la compromisuri, nu i s-a cerut sa compuna texte omagiale sau cu tenta ideologica. Era respectat, indragit, pretuit si mai ales lasat in apele lui, nimeni nu-i pretindea sa se conformeze vreunui tipic comportamental.
\nDin carte reiese ca, dupa ce s-a mutat la Sibiu, a fost, dimpotriva, santajat, constr\u00e2ns sa devina membru de partid pentru a obtine ceea ce ii era absolut necesar si i s-ar fi cuvenit oricum: o locuinta modesta pentru sotia lui atinsa de o maladie invalidanta si pentru pisicile lor. Ca si cum aceasta injosire n-ar fi fost suficienta, a fost pus in postura degradanta de laudator al ceausismului sub pseudonim. Un pic de consideratie, un minim bun-simt din partea redactorului-sef al revistei sibiene ar fi fost suficiente pentru a-l scuti de penibila corvoada. O stiu din experienta, o experienta pe care a trait-o si Mircea Ivanescu. Domnul Ivascu nu i-a obligat sa scrie texte mincinoase, agitatorice pe niciunul dintre autorii pe care-i stima (in \u201eContemporanul\u201c sau in \u201eRom\u00e2nia literara\u201c, \u201eLumea\u201c necontin\u00e2nd, pe vremea lui, articole de propaganda). Aceasta zona era acoperita cu zel de tagma redactorilor si colaboratorilor de tip Vasile Baran, Ilie Purcaru, etc. La nevoie, George Ivascu, scria el insusi (la \u201eRom\u00e2nia literara\u201c) editorialul conformist impus redactiei in ultima clipa, pentru a nu impovara cu neplacuta sarcina un redactor caruia tinea sa-i pastreze numele bun.
\nSau poate ca nici cei de la \u201eTransilvania\u201c n-au profitat cu cinism de neajutorarea lui. Ce garantii suplimentare de acuratete ofera episodul Sibiu-Tomus fata de neadevarurile in serie din episoadele Agerpres si \u201eLumea\u201c?
\nOricum, important ram\u00e2ne faptul ca in cele doua decenii in care am fost in preajma lui, Mircea fusese tinut departe de tot ce-ar fi riscat sa-i agreseze sensibilitatea pentru ca toti il stiau curat si-l credeau naiv, departe de contingent, deasupra v\u00e2ltorii. La \u201eLumea\u201c, George Ivascu a adus intr-adevar in redactie oameni cu dosare proaste, dar ei se numeau Mircea Grigorescu, fostul director al ziarului \u201eTimpul\u201c si Stefan Augustin Doinas. Iata cum evocam, cu aproape un sfert de secol in urma, privilegiul de a fi cunoscut indeaproape c\u00e2tiva oameni neobisnuiti:
\n\u201eTrei colegi de redactie se detasau prin harnicie modesta, prin calitatea de exceptie a tot ce scriau pentru revista \u2013 si scriau mult \u2013, prin eleganta cu care dadeau impresia ca tot ce fac e un fleac si nici nu merita sa fie luat in seama, darmite discutat si laudat (\u2026)
\nEra, mai int\u00e2i, Mircea Grigorescu. Printre picaturi \u2013 ca si cum nesf\u00e2rsitele suete in care, desi ii revenea partea leului ca povestitor de int\u00e2mplari nestiute din viata politica si gazetareasca a unor ere anterioare noua, avea talentul de a-i lasa pe toti sa se creada cel putin egalii lui nu i-ar fi luat timp, ca si cum munca de secretariat ar fi mers struna de la sine, fara ca el sa fie nevoit sa se osteneasca \u2013 aducea mari reportaje documentare instructive si antrenante despre cafea, despre cauciuc, despre bursa etc.
\nStefan Popa semna articole de stiinta la zi popularizata, reportaje-colaj, texte lungi si scurte cu subiecte variate, fiecare in genul adecvat temei, deopotriva de incitante indiferent de genul ziaristic folosit si de domeniul abordat. Stefan Popa era unul dintre corectorii revistei \u201eLumea\u201c. Doar intr-un asemenea post neredactional izbutise initial redactorul-sef sa-l angajeze initial pe Stefan Augustin Doinas, abia iesit din inchisoare. Rezervat, discret, dar totdeauna amabil, politicos, poetul reintrodus in publicistica prin usa din dos accepta, ca de la sine inteleasa, orice insarcinare \u2013 facea corectura, scria, traducea, colationa, etc. \u2013 fara fasoane, fara sa str\u00e2mbe din nas precum colegii pogor\u00e2ti cu h\u00e2rzobul din cer care trasesera o linie de netrecut intre ce era de demnitatea lor si ce era sub ea si nu coborau nici in ruptul capului mai prejos de iluziile lor despre valoarea proprie. Ma g\u00e2ndesc la zecile articole sau simple note din ziare straine traduse constiincios de cel ce urma sa daruiasca limbii si culturii noastre cea mai fidela p\u00e2na in ad\u00e2ncuri si ce mai original expresiva versiune rom\u00e2neasca a lui Faust. Sculptorul-bijutier al acestui monument filigranat trudea in subsolul intunecos al \u00abLumii\u00bb departe, deci, de luminile rampei, cot la cot cu viitorul t\u00e2lmaci al lui \u00abUlysses\u00bb.
\nMircea Ivanescu era cu adevarat \u201efata la toate\u201c a redactiei. Era nevoie urgent de traducerea unui articol (din franceza, engleza, germana, italiana?) Da-i-l lui Ivanescu. Nu avea cine sa trieze un maldar de ziare straine noi? Cheama-l pe Mopete. De la corespondentele lui Paolo Ricci la notele necesare pentru a umple coloanele de \u00abReflector\u00bb, de la receptionarea prin telefon a unei corespondente in limba engleza (italiana, din nou etc.) la cele mai esoterice sau pedestre operatiuni necesare bunului mers sau aparitiei la timp a revistei \u2013 se stia ca Mircea Ivanescu este dispus si in stare sa faca orice repede, bine, ca-n joaca. Daca lipseau dactilografele, batea la masina articolele unor foarte tineri colegi care-l tratau cu protectoare ingaduinta.
\nOrisic\u00e2tusi de putin conteaza enorm elefantii c\u00e2nd dorm. Mircea Grigorescu, Stefan Aug. Doinas, Mircea Ivanescu se prefaceau ca dorm, se prefaceau ca sunt mici si, niciodata scosi din sarite sau zgomotosi, fara a pretinde scutiri de corvoada, avantaje, onoruri, alte asemenea frivolitati, purtau demn si generos in spinare o parte disproportionata din povara trudei anonime.\u201c
\nPentru fiecare dintre ei, cerintele redactiei nu reprezentau, in mod evident, dec\u00e2t o obligatie de serviciu usor de indeplinit. Nu se implicau emotional. Nu erau in competitie cu redactorii care tineau sa arate ce pot, sa se afirme, sa avanseze. Erau acolo cu trupul si cu priceperea lor profesionala, dar numai at\u00e2t. De aceea se vor fi sters probabil din memoria lui Mircea amanuntele despre relatiile din redactie si despre modul ei de functionare, dar i-a ramas intiparita partial in minte o amintire despre o falsa corespondenta din Italia. Investise in ea ceva cu adevarat memorabil: inspir\u00e2ndu-se dintr-un limerick pe care a fost inca in stare sa i-l recite lui Gabriel Liiceanu (asadar din ceva apropiat de adevaratele lui preocupari din totdeauna), o intitulase \u201eFecioara sau tigrul\u201c. Articolul era despre una dintre schimbarile de guvern in lant din Italia acelor timpuri. Si nu uitase inca un element important: ca George Ivascu il obliga sa semneze cu un nume inventat: \u201eDa, e bine. Dar ce e aia sa semnam M. Ivanescu? Hai s-o semnam Paolo Stop. De la corespondentul nostru din Italia, Paolo Stop\u201c.
\nNu, nu fusese Paolo Stop, ci Paolo Ricci, un nume fictiv pe care Mircea Ivanescu l-a carat in spinare ani de zile, dot\u00e2ndu-l cu un bun instinct reportericesc si o clara intelegere a scenei politice italiene. Cel mai bun creator de gazete din c\u00e2ti a avut vreodata Rom\u00e2nia, George Ivascu, omul caruia generatiile formate in anii ’50-’90 ii datoreaza enorm pentru ca a facut posibila afirmarea si manifestarea publica a unor scriitori si gazetari de prima m\u00e2na si pentru ca le-a dat \u201eContemporanul\u201c, \u201eLumea\u201c, \u201eRom\u00e2nia literara\u201c, surse neasemenea dar deopotriva de consistente si de hranitoare de adevaruri importante in vremurile dezinformarii generalizate (in forma optima numai at\u00e2ta timp c\u00e2t au ramas sub indrumarea lui), avea si el zonele lui de opacitate. Isi inchipuia, de exemplu, ca va spori credibilitatea articolelor despre diverse tari, daca le va atribui unor corespondenti locali. I-a nascocit deci pe Paul Charier (Paris), Alexander Gordon (Washington) si Paolo Ricci (Roma). Primul a decedat Paul Charier, papusareasa lui de la Bucuresti refuz\u00e2nd foarte repede sa mai participe la mistificare. Alexander Gordon imi fusese repartizat mie (pentru a-mi infr\u00e2nge rezistenta, George Ivascu folosea pretextul flatant dar absurd ca textele mele descriau prea fidel realitatea din Statele Unite, asa ca, daca n-ar fi fost semnate de cineva de acolo, americanii ar fi putut sa creada ca dispun de informatii furnizate de un spion). Dupa un interval relativ scurt, recurg\u00e2nd la r\u00e2ndul meu la o stratagema (scrisesem despre un eveniment important care nu putea lipsi din numarul sub tipar), i-am comunicat insa prin Roger C\u00e2mpeanu ca nu predau articolul dec\u00e2t daca ma asigura ca va fi semnat cu numele meu. Alexander Gordon a disparut si el. Singura fantosa care a supravietuit c\u00e2tiva ani buni a fost Paolo Ricci: lui Mircea ii pasa prea putin sub ce semnatura aparea ceea ce i se cerea sa scrie, nu r\u00e2vnea la gloria foarte minora din punctul lui de vedere de a deveni cunoscut ca autor de articole pe teme de politica externa. Avea sa uite, dupa cum reiese din cartea lui G. Liiceanu, p\u00e2na si numele cu care le semnase ani de-a r\u00e2ndul.
\nNu mai tinea minte nici proasta parere a lui G. Ivascu despre talentul lui literar. Acesta nu-i aprecia poeziile si, parca pentru a ne face in ciuda noua, tuturor celor care-l pretuiam si-l sustineam, publica aproape ostentativ in \u201eContemporanul\u201c incropelile in versuri ale altui redactor de la \u201eLumea\u201c, Darie Novaceanu.
\nOricine a avut privilegiul de a-l cunoaste pe omul minunat care a fost Roger C\u00e2mpeanu isi poate da seama ca, atunci c\u00e2nd ii spunea lui Mircea Ivanescu, \u201eDumneata nu esti in stare sa semnezi in \u00abLumea\u00bb si te crezi poet!\u201c, nu se amuza pe seama necazurilor lui. Era doar modul lui glumet, ironic fara rautate, de a-i stimula ambitia, de a-l imboldi sa-si revendice drepturi elementare pe care nici macar el, Roger, cel mai apropiat colaborator al lui Ivascu, nu reusise sa-l convinga pe acesta sa i le acorde.<\/p>\n
Putinele referiri la \u201eLumea\u201c dau masura alterarii memoriei poetului si a neglijentei cu care au fost consemnate cuvintele lui. Mihai Matei si Radu \u201ePasca\u201c (in realitate \u201ePascal\u201c erau fosti studenti ai lui G. Ivascu, selectati de el pentru ca-i considera capabili. Au format, impreuna cu Rodica Georgescu, cu Radu Budeanu si cu alti c\u00e2tiva un grup care-l insotea frecvent pe Mircea la punerea de baze. Vorbind despre cum scria poezii la comanda a amintit-o pe \u201edomnisoara Georgescu\u201c, care obisnuia sa-i ceara: \u201efa-mi si mie trei poezii\u201c. Numai ca, in alta parte, spune ca pe Rodica Georgescu a cunoscut-o abia in 1972, c\u00e2nd au fost transferati am\u00e2ndoi la publicatiile pentru strainatate. Uitase, reiese, chiar si in cazul acestei bune prietene, ca fusesera colegi din 1963. Nu mai eram la \u201eLumea\u201c in momentul plecarii lor, ma daduse afara un redactor-sef cu idiosincrazii foarte pronuntate. Am aflat insa ca ea a urmat celei mai nefericite aventuri amoroase a Zoiei Ceausescu. Fugise la Predeal impreuna cu Mihai Matei, au fost gasiti dupa trei zile, el a fost expediat in secret in Guineea lui S\u00e9kou Tour\u00e9, de unde i s-a dat drumul dupa vreo noua luni si a murit nu mult dupa aceea pentru ca interventia chirurgicala pe cord care ar fi trebuit sa-i salveze viata a fost am\u00e2nata nejustificat. Rodica Georgescu, pe atunci secretara a organizatiei PCR de la \u201eLumea\u201c si toti presupusii complici ai lui Matei au fost indepartati de la \u201eLumea\u201c.
\nInadmisibilele inadvertente de mai sus arata ca discutia a avut loc prea t\u00e2rziu. Mircea Ivanescu a fost intrebat despre lucruri pe care nu le mai stia, iar raspunsurile lui au fost luate de bune chiar si atunci c\u00e2nd contraziceau date si fapte usor controlabile. Cui foloseste o reconstituire a trecutului recent cu at\u00e2tea piese lipsa si cu si mai multe piese involuntar masluite? Nu adevarului istoric, care nu patrunde dec\u00e2t rareori si in proportii nesemnificative in aceasta constructie. Si in nici un caz prestigiului poetului caruia, dupa o viata at\u00e2t de demna, discreta p\u00e2na la retractilitate absoluta, i se exhiba cu nonsalanta diminuari tin\u00e2nd de domeniul patologiei.
\nSimone de Beauvoir a fost criticata dur c\u00e2nd a dat in vileag betesugurile invalidante din ultima faza a vietii lui Sartre. Traise alaturi de el, il cunostea ca nimeni altcineva, il iubise, intelegeau la fel lumea si viata, apartineau aceleiasi scoli de g\u00e2ndire, acuratetea relatarilor ei era mai presus de orice indoiala. Cu toate acestea, indiscretia ei finala a fost privita ca o proba de insensibilitate, ca un atentat la imaginea postuma a scriitorului. In cazul de fata este vorba nu de un apropiat, ci de un om venit din afara, care ia pentru prima oara contact cu subiectul atunci c\u00e2nd acestuia ii mai ramasesera foarte putine zile de trait. Si care isi si marturiseste de la bun inceput incompatibilitatea cu Mircea Ivanescu, lipsa de aderenta la universul lui: \u201eIn biografia mea spirituala nu fusesera prevazute niciodata cele zece ore petrecute cu Mircea Ivanescu(\u2026) Cu adevarat, nimic nu prevedea dialogul nostru. Nici vreo cunoastere anterioara, nici distante \u00abafinitati elective\u00bb, nici pasiuni culturale impartasite in mod explicit. Unde ne-am fi putut int\u00e2lni? Traiam pe continente culturale extrem de indepartate. Ce ar avea de discutat, m-a intrebat un prieten, traducatorul lui Heidegger cu cel al lui Joyce?\u201c
\nDupa ce admite si ca poezia lui M.I. ii fusese si ea practic straina, indiferenta, Gabriel Liiceanu spune ca principalul motiv al demersului sau a fost dorinta de a obtine o contributie la memoria colectiva. Pe Mircea Ivanescu l-a abordat in calitate de actor si martor al acelei portiuni din istorie in care cei doi fusesera contemporani. Abaterile de la adevar mentionate partial mai sus arata ca era, poate, singurul rol in care nu se (mai) putea conta pe el. Pe domnul Liiceanu nu par sa-l fi deranjat: a obtinut niste afirmatii despre locuri si despre oameni demonizabili. Chiar daca erau nesigure, deformate sau de-a dreptul false, ram\u00e2n utilizabile ca piese justificative pentru viziunea sa sincretica, nediferentiata, despre trecutul comunist al Rom\u00e2niei. Ce conta ca erau fabulatii? Faptele erau consumate, cov\u00e2rsitoarea majoritate a personajelor din acest trecut al lui Mircea Ivanescu au murit demult, imaginea lor poate fi distorsionata fara teama de consecinte.
\nMacar daca G. Liiceanu ar fi facut efortul de a explora \u201econtinentul cultural extrem de indepartat\u201c de al sau pe care traise poetul si traducatorul pus la zid pentru un sir intreg de delicte de non-combativitate in vremuri de restriste si impins in mod abuziv sa-si dea in vileag betesugul hiatusurilor de memorie. N-am prea inteles ce vrea sa spuna fraza \u201eCe ar avea de discutat(\u2026) traducatorul lui Heidegger cu cel al lui Joyce?\u201c Ca ei vorbesc in limbaje diferite, incompatibile? Se int\u00e2mplase totusi ca traducatorul lui Joyce (traducatorul lui Joyce! \u2013 trei cuvinte care definesc cea mai inalta competenta lingvistica imaginabila si o inzestrare de neintrecut in materie de expresivitate) sa fi publicat si traduceri din Kirkegaard si Nietzsche, Arendt, Susan Sontag, plus romanul lui J. Gaarder, \u201eLumea Sofiei\u201c, o proba de virtuozitate depasind competenta celor deprinsi sa se exprime exclusiv pe filosoficeste, pentru ca in aceasta scriere destinata adolescentilor, toate conceptele vehiculate de diferitele scoli de g\u00e2ndire sunt transpuse in cuvinte pe intelesul celor fara studii de specialitate. Asadar, nu era in situatia sotiei lui G. Calinescu, caruia acesta i-ar fi dat un tratat de metafizica, pentru a avea \u2013 ar fi spus el, potrivit unei anecdote de pe vremea aceea \u2013 subiecte de conversatie comune. Mircea Ivanescu stap\u00e2nea si vocabularul filosofiei. Ii datoram p\u00e2na si versiunea rom\u00e2neasca a conceptelor puse in circulatie de Kierkegaard si preluate de Heidegger \u2013 principalul domeniu de competenta al lui G. Liiceanu. Era insa la el acasa si in foarte multe alte limbaje \u2013 dintre cele mai nobile, dintre cele mai inovatoare \u2013 ale culturii scrise. A re-creat pe rom\u00e2neste opere de o mare diversitate, fiecare dintre ele altminteri greu de transpus in alte limbi: Faulkner si T.S. Eliot, Kafka si Musil, Rilke si Scott Fitzgerald, Truman Capote si diversi poeti contemporani englezi si americani, D. M. Thomas si Hermann Broch sunt numai o parte dintre autorii din care a tradus zeci de mii de pagini.
\nDar toate astea se pot deduce doar din lista celor peste patruzeci de titluri insirate la sf\u00e2rsitul cartii sub titlul \u201eCronologia traducerilor\u201c. Nu si din dialog. G. Liiceanu a preferat sa accepte verdictul lui Mircea Ivanescu despre insignifianta traducerilor lui, rezultat al unei munci de bricoleur efectuata la comanda, cu bucata, un fel de corvoada pentru subzistenta: \u201eCa nimeni nu mai ia in serios aceste traduceri, facem pariu pe ce vreti. Si eu n-am sa mai fiu de fata, dar o sa constatati ca am avut dreptate. Ca toate versiunile astea rom\u00e2nesti, except\u00e2nd poate \u00abZgomotul si furia\u00bb, n-au sa mai fie retinute(\u2026) din cauza imperfectiilor\u201c. \u201eA, din cauza calitatii traducerii.\u201c. Dupa un sugubat mustrator joc de cuvinte: \u201eVai, vai vai! Cum diminuati totul! Cum va diminuati! Cum va diminutivati!\u201c, subiectul a fost definitiv abandonat. Nici macar o aluzie la valoarea reala a superbelor versiuni ivanesciene ale unor capodopere ale literaturii engleze si germane, la nepretuitele integrale Kafka si Faulkner, nicio vorba despre Joyce (care transcende de altfel orice discutie despre traduceri, transpunerea lui in alta limba fiind un act de creatie pur).
\nToate declaratiile cu limba de moarte ale lui Mircea Ivanescu ascund, sub tonul de badinaj autominimalizator, aceeasi exasperare a omului prea m\u00e2ndru pentru a revendica superioritatea pe care areopagul literelor rom\u00e2nesti nu i-a recunoscut-o nici inainte nici dupa 21 iulie 2011. T\u00e2njea dupa desav\u00e2rsirea al carei etalon a fost, pentru el, genialitatea neimplinita a fratelui sau Emil si resimtea cu durere neputinta de a fi la inaltimea modelului lui. Aceasta inadecvare cu totul si cu totul subiectiva nu-l impiedica totusi sa-si dea seama ca joaca intr-o liga in care cei din jurul lui nu vor avea nicic\u00e2nd acces. Si c\u00e2nd declara ca poezia lui nu este luata in serios sau spunea \u201etot ce stiu este ca \u201eopera\u201c mea n-are niciun ecou\u201c , nu avea cum sa-l consoleze replica \u201eeu as fi fericit sa am parte in timpul vietii de un exeget asa cum il aveti dumneavoastra pe Al. Cistelecan\u201c.
\nNici in viata, nici dupa moarte, Mircea Ivanescu n-a avut parte de onoruri, nu i s-au consacrat numere de revista, emisiuni de televiziune, nu s-a dat numele lui vreunei scoli, nu i s-au facut funeralii nationale, nu i s-au inaltat statui in parcuri publice. Dar a si fost mereu constient ca nu era de demnitatea lui sa r\u00e2vneasca la ele. A preferat sa repete ca nici nu le-ar fi meritat, ca a fost un fel de impostor pe toate planurile, ca a facut pe poetul, pe traducatorul profesionist, pe cetateanul onest, c\u00e2nd el era de fapt incapabil sa produca poezie, traducea ca un c\u00e2rpaci si-si datora statutul social protectiei organelor represive pe care le slujise fara ca macar sa stie.
\nAtitudinea lui de arici zburlit, ur\u00e2cios, putea fi contracarata \u2013 macar pentru a nu-i deruta pe cititori \u2013 prin replici din care sa reiasa ce se ascunde dincolo de tepi. De exemplu, cum s-a purtat el cu toti colegii din redactiile pe care le-a innobilat prin prezenta, prin ce se singularizeaza poezia lui, ce comoara de carte buna, impecabil talmacita in cea mai expresiva limba rom\u00e2na ne-a daruit. Si, poate, ce relatie unica a existat intre el si fata-spirt, vioaie, spontana, impetuoasa, spirituala, care a fost c\u00e2ndva Stela. Sau care a fost adevaratul secret (nu stiu daca invatat de la Matei Calinescu, de la Eugen Schileru sau descoperit de el singur) al modului lui de a bea fara sa se imbete: intre paharele de vodca, sorbea, din c\u00e2nd in c\u00e2nd, o fiola de cofeina, care-i permitea s-o ia de la capat.
\n\u201eAcum ma duc, Monseniore, sa modelez in materia bruta a discutiei noastre\u201c i-a spus la sf\u00e2rsit Gabriel Liiceanu. \u201eSper totusi sa nu va scap, asemenea siretului din m\u00e2na lui Henric.\u201c, a raspuns Mircea Ivanescu, referindu-se la o replica dintr-o poveste pe care tocmai i-o spusese: \u201eE viata, Monseniore, viata care-ti scapa din m\u00e2ini\u201c.
\nSi totusi, vai, i-a scapat! Viata lui Mircea Ivanescu nu este in aceasta carte.<\/p>\n
<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Mircea Ivanescu a murit la 21 iulie 2011. Nu mai scria din anul 2000. De vreo zece ani aproape ca nu mai parasise patul. De multa vreme era aproape orb. Singur, sarac, avea sa moara asa cum traise: neobservat. La trecerea in nefiinta a celui mai de seama poet rom\u00e2n contemporan, presa, televiziunea, oficialitatea literara… Cite\u0219te mai mult »Portret Mircea Ivanescu. Un esec ireparabil<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[5091],"class_list":["post-12229","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-mircea-ivanescu"],"views":5072,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/12229","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=12229"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/12229\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=12229"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=12229"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=12229"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}