Am spus si cu alte prilejuri ca, pentru mine, lucrul cel mai greu la un roman\u00a0 a fost, \u00eentotdeauna, prima fraza. \u00cemi amintesc ca \u00een cautarea ei am pierdut, de fiecare data, saptamani \u00eentregi si, tot de fiecare data, \u00een clipa \u00een care am gasit-o, orizontul s-a luminat brusc, aveam \u00een sfarsit certitudinea ca voi fi \u00een stare sa scriu cartea respectiva. \u00cen anii premergatori debutului, cu creionul \u00een mana si cu seriozitatea si \u00eendarjirea omului de formatie stiintifica, studiasem modul \u00een care au rezolvat cativa dintre mai marii literaturii descrierile de natura, scenele de dragoste, diversele stari de tensiune si, desigur, cum au \u00eenceput acestia cartile.\u00a0 \u201eAna Karenina\u201c, \u201eMoby Dick\u201c, \u201eMoartea lui Ivan Ilici\u201c \u00eemi pareau atunci, fara sa stiu prea bine de ce, modelele care trebuiau urmate. Mai tarziu, aveam sa urmaresc toate experientele psihanalitice,\u00a0 de la povestea madeleinei lui Proust la \u201eanaliza istorica\u201c a \u00eenclinatiei spre tutun a lui Svevo. M-au fascinat simplitatea \u201e\u00eenceputurilor\u201c lui Carl Gustav Jung\u00a0 si firescul cu care si-a descris drumul ocolit si primejdios\u00a0 spre Sabine Spielrein, iar dupa ce rupeam sau stergeam furios zeci de hartii, aparea, \u00een fine, si fraza cu pricina,\u00a0 care n-avea nici o legatura cu vreuna dintre carti, ci cu toate la un loc.\u00a0 Si, mai ales,\u00a0 cu presiunea istoriei sau cu brutalitatea ei din acel moment. Asadar, niciodata nu ma simteam singur la masa de scris, ci \u00eempreuna cu acel cineva care-mi dicta drumul si \u00eemi modifica accentele dupa cum se cuvenea sa fie. Prin urmare, oricat de mari ar fi fost maestrii de la care am \u00eenvatat, tot singur am fost nevoit sa-mi gasesc drumul, sa descopar ceea ce avea sa fie mai tarziu\u00a0 pulsul romanului sau partitura fiecarui personaj. Dar,\u00a0 daca, \u00een cele din urma, primele fraze ale cartilor reuseau sa ma multumeasca, nu acelasi lucru se \u00eentampla cu oamenii despre care \u00eemi propuneam sa scriu. Dupa lungi perioade de indiferenta sau de uitare, acestia reapareau extrem de vii din cine stie ce ungher al memoriei. Si, \u00eentotdeauna, atunci cand lucram la un roman si cand alte personaje se straduiau sa-si \u00eendeplineasca misiunea pe care tineam sa le-o \u00eencredintez. De multe ori, pentru a ma elibera de ele, cautam sa le gasesc un spatiu sau un rol \u00een cartea respectiva pentru ca, la recitire, sa renunt la ceea ce scrisesem, cu gandul ca \u00een romanul urmator le voi face dreptate orice s-ar \u00eentampla.
\nUn asemenea posibil personaj mi-a venit \u00een minte zilele trecute, mai exact, m-a certat \u00een vis. Si nu pentru ca, \u00een ciuda timpului care a trecut de la plecarea lui, nici nu m-am apropiat, nici nu m-am departat de el, ci pentru ca l-am amanat mereu: mi se paruse ca nu aveam suficiente mijloace pentru a-l descrie asa cum a fost. \u00cen minte, \u00eensa, \u00een mod ciudat, romanul se scria, \u00eemi erau tot mai clare capitolele si zeci de personaje care-si asteptau nerabdatoare randul \u00een vreo carte \u00eencercau sa prinda ultimele vagoane ale trenului meu, sau, poate, chiar pe ultimul. Si pentru ca vorbeam despre prima fraza, \u00een acel roman \u00eenca nescris, ea\u00a0 a ramas multa vreme: \u201eSe numea Sever\u201c. Pana \u00eentr-o zi, cand m-am pomenit \u00een fata unei editii noi din Moby Dick: \u201eNumiti-ma Ishmael\u201c. Asa \u00eencepe celebrul roman al lui Herman Melville, \u00een care fiorosul capitan Ahab\u00a0 \u00eel urmareste pe si mai fiorosul casalot care-i mancase un picior. Dar pentru ca deocamdata\u00a0 nu am scris romanul, am ramas la vechiul \u00eenceput \u2013 \u201eSe numea Sever\u201c \u2013 care are importanta doar pentru mine. \u201eCartile nescrise nu pot fi nici citite si nici cenzurate\u201c, asa suna una dintre cugetarile\u00a0 unui vechi coleg din anii aceia \u00eendepartati, a doua, si ultima, avand aceeasi profunzime: \u201eDaca nu-ti scriu, sa\u00a0 nu-mi raspunzi!\u201c. \u00cen realitate, personajul acela atat de important pentru mine se numea\u00a0 Aurel, dar numele nu i se potrivea, oricat am \u00eencercat sa ma obisnuiesc cu el.\u00a0 Pseudonimul, Sever, \u00eei exprima firea, \u00eendarjirea, inteligenta deosebita si cultura. \u00cen opinia mea, el facea parte dintr-o categorie aparte, a celor ce tineau\u00a0 si mai tin linia dreapta \u00een timp ce tara, \u00eencoltita cand de tirania unora cand de prostia altora, pare ratacita definitiv prin tenebrele istoriei. Caci, la noi, multi au fost daci fara sa fie si romani, slavi, comunisti, internationalisti iar acum avem un exces de europeni care habar nu au ce este Europa, globalisti si anticomunisti bine sponsorizati. L-am cunoscut pe Sever imediat dupa\u00a0 1964, la iesirea din \u00eenchisoare: fusese condamnat \u00eempreuna cu alti oameni politici si\u00a0 prelati, luptatori cu arma \u00een mana sau cu cea a diplomatiei pentru re\u00eentregirea tarii. Prietenul meu, spre deosebire de multi altii,\u00a0 dobandise la Canal si un\u00a0 carnet de sofer de camioane, si asa a si ramas, nu mai era avocatul celebru care, \u00een anii \u00eentunecati ai Diktatului de la Viena, facuse pentru romanii din Ardealul de Nord mai mult, poate, decat au reusit ei \u00eensisi \u00een conditiile de atunci. \u201eOptantii\u201c, maghiarii care au\u00a0 refuzat sa r\u00e3mana \u00een Romania re\u00eentregita, desi\u00a0 fusesera despagubiti, acum se re\u00eentorceau dar, de asta-data, pentru numai o mie de ani, cum se \u00eencapatanau sa sustina, iar prietenul\u00a0 meu apara cu \u00eenversunare drepturile romanilor, cand era limpede ca cel mai mare succes al unui avocat roman era amanarea. \u201eDe ce va grabiti daca tot aveti un mileniu la dispozitie?\u201cAstazi, ceva ma face sa cred ca urmasii multor\u00a0 \u201eoptanti\u201c sunt la a treia despagubire caci este la \u00eendemana oricui sa observe\u00a0 incultura agresiva, setea de \u00eembogatire cu orice pret si nerusinarea diversilor reprezentanti ai noii clase politice romanesti. Mai cu seama ca nu platesc ei, plateste\u00a0 tara. Si cam asa se gandeste deocamdata.
\nPe Sever nu \u00eemi amintesc exact cum l-am cunoscut, dar stiu prea bine ca, \u00een acei ani, ma interesau cei ce fusesera la \u00eenchisoare, luptasera \u00een munti sau trudisera la \u00eenceputurile Canalului Dunare-Marea Neagra. Pe atunci eram convins ca, traind \u00eentr-o totala minciuna, nu se va afla niciodata adevarul despre atatia necunoscuti multumita carora tara nu si-a uitat istoria si traditiile si pe care, dupa re\u00eentregire, ca de atatea ori, si ca pe atatia altii, i-a rasplatit cu \u00eenchisoare si umilinta. Aflasem ca prietenul meu, pe langa\u00a0 \u00eenchisoare si Canal, mai avusese parte, la Pitesti, si de niste batai de la Turcanu, seful Organizatiei Detinutilor cu Convingeri Comuniste, celebrul specialist\u00a0 \u00een\u00a0 \u201ereeducare\u201c pana cand, spre norocul lui, Securitatea a descoperit ca se facuse o greseala, locul sau fiind la Canal, unde avea sa \u00eenvete meseria de sofer. Pana atunci nu condusese niciodata vreo masina, dar \u00eesi asumase riscul de a nu spune adevarul, fara a banui ca aceasta va fi si meseria\u00a0 pe care o va practica mai tarziu, dupa eliberare. Din pacate, castigase atat de putin \u00eencat n-a reusit niciodata sa-si cumpere un palton sau un costum mai ca lumea. Cumpara carti \u2013 atat de ieftine pe atunci -, si citea cu \u00eendarjire \u00een vederea celui mai dur examen: al stimei fata de sine. Economiile i-au ajuns doar pentru 34 de sticle de bere pe care, conform listei lasate ca ultima dorinta, urmau sa le bea la mormantul sau o parte dintre prieteni si cunoscuti. Sigur, as putea sa scriu sute de pagini despre \u00eentamplarile prin care a trecut \u00een detentie sau despre dialogurile sale cu Securitatea, dar am facut acest lung ocol pentru a-mi aminti \u00eemprejurarea \u00een care s-a interesat pe un ton mai ferm: \u201eTe-ai \u00eentrebat vreodata ce ai putea sa vorbesti pret de o ora ca sa le retii atentia catorva zeci de oameni flamanzi, bolnavi, torturati de caldura sau de frig? Ce stii tu cu adevarat?\u201c
\nM-am convins mai tarziu ca \u00eentotdeauna, atunci cand ai cea mai mare nevoie, apare si omul potrivit care \u00eeti spune ori \u00eeti reaminteste ceea ce trebuie sa stii neaparat. Cam aceeasi \u00eentrebare mi-o pusese si profesoara mea de Psihiatrie care, dupa un referat tinut \u00een cadrul cercului de psihopatologie literara si \u00eencheiat cu aplauze, a comentat fara urma de indulgenta: \u201eAi spus absolut tot ce ai stiut. Daca cineva ti-ar mai fi pus si alte \u00eentrebari, te faceai de ras pentru ca n-ai lasat nimic interesant de rezerva pentru discutii, pentru bis, cum spun muzicienii!\u201c. Profesoara avusese dreptate, dadusem tot ce stiam, dar observatia ei si \u00eentrebarea prietenului meu m-au urmarit ne\u00eencetat si toate lecturile mele s-au asezat \u00een umbra lor. De atunci \u00eenainte, \u00eensa, mi-a fost imposibil sa nu folosesc aceeasi unitate de masura si pentru altii, desi nu le-am marturisit acest lucru niciodata. Urmarind drumul mai multor intelectuali, mai ales al celor autodeclarati \u00een, de-acum, numerosii ani postrevolutionari, nu pot\u00a0 sa evit cel mai trist dintre adevaruri: nimic pentru tara, totul pentru ei. Au \u00eencercat sa darame sau macar sa murdareasca statuile clasicilor, sa lupte cu cei mai \u00een varsta decat ei.\u00a0 Una din marile ispravi postrevolutionare a fost sa descopere sexul, pe al lor si pe al altora, cam cum se \u00eentampla \u00een viata\u00a0 pe la varsta de 3-4 ani. Prima fraza dintr-o carte despre\u00a0 starea gandirii lor politice, culturale si filozofice cam \u00een aceasta sfera\u00a0 ar trebui cautata. Dreapta sau stanga, dar mai ales dreapta are legatura, \u00een cele mai multe dintre cazuri, cu partea pe care se afla casieria. Si cred ca singura lor teama este faptul ca romanii s-ar putea destepta!<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Am spus si cu alte prilejuri ca, pentru mine, lucrul cel mai greu la un roman\u00a0 a fost, \u00eentotdeauna, prima fraza. \u00cemi amintesc ca \u00een cautarea ei am pierdut, de fiecare data, saptamani \u00eentregi si, tot de fiecare data, \u00een clipa \u00een care am gasit-o, orizontul s-a luminat brusc, aveam \u00een sfarsit certitudinea ca voi… Cite\u0219te mai mult »Se numea Sever<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[4],"class_list":["post-11925","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic","tag-editorial"],"views":2031,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11925","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=11925"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11925\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=11925"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=11925"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=11925"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}