Nu trebuie sa mai argumentez: toata lumea stie ca traim \u00eentr-o lume mondializata, oric\u00e2t de mult se straduiesc unii sau altii sa \u00eesi fortifice granitele \u00een fata valurilor de \u201einvadatori\u201c, fie ca acestia sunt muncitori migranti, fie ca sunt capitaluri ori informatii. Muzeele si, \u00een general, patrimoniul cultural, nu aveau cum sa scape acestei tendinte. Pe de o parte, pentru ca patrimoniul, asemenea sexului, vinde! E de ajuns sa va uitati la reclamele de la Euronews si CNN, ca sa vedeti ca orice tara care \u00eencearca sa atraga turisti o face nu arat\u00e2nd fabrici si uzine sau hoteluri de cinci stele, ci peisaje culturale si naturale: cu alte cuvinte, patrimoniu cultural si natural. Pe de alta parte, las\u00e2nd la o parte turistii care au invadat Bucurestii ca sa vada un meci de fotbal, majoritatea celorlalti umbla prin oras, cu un ghid \u00een m\u00e2na, caut\u00e2nd muzeele, nu mall-urile. Acest gen de \u201evoiaj\u201c al patrimoniului este unul virtual: oamenii se misca, iar obiectele ram\u00e2n pe loc. Dar exista si altfel de miscari: cele \u00een care obiectele se plimba de la un bogat la altul, iar iubitorii de cultura sunt cei care se \u00eembulzesc sa le vada.
\nUnul dintre bogatii lumii, care misca operele de arta pe \u00eentregul mapamond se ascunde sub numele Fundatiei Guggenheim. Sa ne \u00eentelegem bine: Fundatia are un renume solid, construit pe \u00eendelete, cu multi bani, e adevarat, dar si cu mult profesionalism (cumparat tot cu multi bani, se \u00eentelege). Am mai avut ocazia sa scriu, pentru cititorii Culturii despre Fundatie, despre cel care a \u00eenfiintat-o (afaceristul, colectionarul si filantropul Solomon R. Guggenheim), \u00een 1937, si despre magnificele muzee Guggenheim din New York, Venetia, Bilbao, Berlin si Abu Dhabi (acesta din urma, nedeschis, \u00eenca). \u00cen 2006, c\u00e2nd am discutat cu directorul executiv de atunci al Fundatiei, am sperat sa \u00eel conving sa favorizeze \u00eenfiintarea unui muzeu Guggenheim si la Bucuresti. Stiam c\u00e2t de mult a \u00eensemnat muzeul deschis \u00een Tara Bascilor, pentru \u00eentreaga regiune si am sperat ca un muzeu asemanator deschis la Bucuresti ar \u00eensemna o imensa gura de oxigen pentru economia Capitalei si pentru artistii rom\u00e2ni. Poate ca, p\u00e2na la urma, investitia ar fi avut beneficii si pentru noi. Totusi, mi-a fost limpede ca aveam \u00een fata mea un om de afaceri, care g\u00e2ndea \u00een termenii profitului pentru Fundatia (non-profit, de altfel) pe care o reprezenta. Cu alte cuvinte, am avut de ales \u00eentre doua variante: ori aceea ca Guvernul Rom\u00e2niei sa investeasca 100 de milioane de dolari, \u00een cladire si dotari (bani care ar fi revenit, de fapt, Fundatiei!) – situatie \u00een care Fundatia ar fi acceptat sa deschida muzeul, \u00een cel mai scurt timp posibil si fara alte comentarii – ori aceea \u00een care Fundatia ar fi facut investitia, cu conditia ca timp de 50 de ani sa aiba control absolut asupra expozitiilor, iar bunurile expuse sa fie exclusiv cele din patrimoniul Fundatiei. Exista si varianta unei francize, pentru ceva ce s-ar numi, cu un termen la moda acum, un \u201emall cultural\u201c (adica, un imens centru cultural), dar ar fi fost, din nou, o sursa de bani, mai degraba, pentru Fundatie, dec\u00e2t pentru Bucuresti. Dupa c\u00e2teva ore de discutie, am abandonat; Rom\u00e2nia anului 2006 nu putea sustine o asemenea investitie. Am primit, totusi, un bonus moral: am aflat ca dintre cele 137 de orase, la acea vreme, care solicitasera sa gazduiasca un muzeu Guggenheim, Bucurestii reprezentau una dintre cele mai tentante propuneri.
\n\u00cen mod evident, investitia ar fi fost profitabila pentru Bucuresti. Turistii, at\u00e2tia c\u00e2t sunt, ar fi facut coada la muzeu. Publicul rom\u00e2nesc ar fi fost \u00eenc\u00e2ntat sa vada operele unor mari maestri. Dar, pe fond, muzeul ar fost un alt fel de fast food cultural. Artistii rom\u00e2ni nu ar fi fost de vazut \u00een Guggenheim-ul bucurestean, dec\u00e2t daca ar fi avut cota internationala. Cu alte cuvinte, de vreme ce \u00een afara de Br\u00e2ncusi ori Brauner, putine sunt personalitatile artistice capabile sa ridice cotele de la licitatii la sapte cifre (\u00een euro!), nu am fi avut ocazia sa ne promovam artistii. Foarte recent, un Prometeu din bronz aurit a fost v\u00e2ndut, la Casa Sotheby’s din New York, cu o suma echival\u00e2nd cu aproape 43 de milioane de lei. Br\u00e2ncusi ram\u00e2ne cel mai bine v\u00e2ndut artist rom\u00e2n, \u00een vreme ce Grigorescu, Andreescu, Tuculescu si alti mari artisti rom\u00e2ni ating, cu greu, milionul de lei. Nu exista nici un mister, \u00een aceasta privinta. Operele sculptorului au circulat liber \u00een lumea \u00eentreaga, \u00een vreme ce tablourile celor trei pictori mentionati au fost v\u00e2ndute, mai ales, \u00een Rom\u00e2nia. Au existat, desigur, si motive istorice pentru care, \u00eenca de acum 80 de ani, Br\u00e2ncusi era bine v\u00e2ndut \u00een lume, \u00een vreme ce Andreescu, nu. Dincolo de asta, motivul pentru care legislatia privind patrimoniul a ramas, \u00een ultima jumatate de veac, extrem de restrictiva \u00een ceea ce priveste libera circulatie, peste granite, a operelor de arta tine de teama autoritatilor ca marile valori culturale ale tarii sa nu fie \u00eenstrainate. Cu alte cuvinte, legiuitorii se afla \u00eentr-un cerc vicios: daca permit libera circulatie a bunurilor mobile din colectiile private (pentru ca, evident, muzeele nu vor vinde nimic din propriile colectii), cota internationala a respectivilor artisti va creste. Imediat, operele aflate \u00een tara, ale acelorasi artisti, vor parasi Rom\u00e2nia, ca urmare a cresterii interesului pentru ei, iar patrimoniul cultural national se va \u00eemputina; daca nu permit libera circulatie, marii artisti rom\u00e2ni, creatori de scoala nationala, \u00een frunte cu Paciurea si Andreescu, vor ram\u00e2ne, pe mai departe, niste anonimi pentru marile piete de arte. Ce decizie e mai buna de luat?
\nNu am vreun raspuns facil la aceasta \u00eentrebare. Cert este ca, de pe urma acestor dileme, cum-necum, patrimoniul se \u00eemputineaz\u00e2. Restituita proprietarilor de drept, o Domnisoara Pogany \u00een bronz, realizata de Br\u00e2ncusi \u00een 1913, desi a fost oferita statului rom\u00e2n spre achizitionare (pentru doar 2 milioane de dolari americani), nu a fost cumparata, din cauza miopiei politice si culturale a Ministerului Culturii, reprezentat, la acea vreme, de Mihai Ungheanu. Ceva mai t\u00e2rziu, din cauza greselii unei alte persoane, cu functie de decizie, Domnisoara nu a fost clasata \u00een Tezaurul patrimoniului cultural national si a parasit Rom\u00e2nia, prin valiza diplomatica, la insistentele unuia dintre mostenitori, Alexandru Botez, catre Ambasada Norvegiei la Bucuresti. Din pacate, lucrarea zace, acum \u00eentr-un safe al unei banci pariziene si nu cred ca mai exista vreo sansa pentru \u00eentoarcerea ei \u00een Rom\u00e2nia. Toata chestiunea a reprezentat, pentru noi, o lectie despre puterea artei si despre vocea banului.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Nu trebuie sa mai argumentez: toata lumea stie ca traim \u00eentr-o lume mondializata, oric\u00e2t de mult se straduiesc unii sau altii sa \u00eesi fortifice granitele \u00een fata valurilor de \u201einvadatori\u201c, fie ca acestia sunt muncitori migranti, fie ca sunt capitaluri ori informatii. Muzeele si, \u00een general, patrimoniul cultural, nu aveau cum sa scape acestei tendinte.… Cite\u0219te mai mult »Transnationalele muzeale (I)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[],"class_list":["post-11900","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic"],"views":2799,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11900","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=11900"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11900\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=11900"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=11900"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=11900"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}