{"id":11773,"date":"2012-05-10T14:37:36","date_gmt":"2012-05-10T12:37:36","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=11773"},"modified":"2012-05-10T14:37:50","modified_gmt":"2012-05-10T12:37:50","slug":"diaristica-profesionista","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/diaristica-profesionista\/","title":{"rendered":"Diaristica profesionista"},"content":{"rendered":"

Livius Cioc\u00e2rlie este categoric unul din specialistii genului diaristic. Detas\u00e2ndu-se at\u00e2t c\u00e2t trebuie de spiritul academic si evit\u00e2nd lamentarile batr\u00e2netii, autorul produce cititorilor prin \u201eLa foc marunt\u201c reactii at\u00e2t previzibile, c\u00e2t si surprinzatoare, \u00eentr-o continuare a marturisirilor \u201e\u00een serie\u201c care l-au consacrat \u00een cadrul unui gen literar destul de incomod.
\nEmpirismul batr\u00e2netii<\/strong>
\nDeparte de a-si aroga vreo atitudine \u201ebatr\u00e2neasca\u201c, lipsit de orice doza de ostentatie si \u00eencerc\u00e2nd sa nu recurga la judecati categorice dec\u00e2t \u00een masura \u00een care acestea pot deveni apoi resursele umorului fin caracteristic sau pur si simplu impresiile cele mai recente ale unui \u201especialist\u201c al jurnalului, Livius Cioc\u00e2rlie reuseste sa c\u00e2stige usor \u00eencrederea cititorilor: \u201eApuc, ca sa ma uit peste ea, nu neaparat sa citesc, o carte \u2013 de Susan Sontag \u2013 cu titlu incitant: \u00ab\u00cempotriva interpretarii\u00bb. Aflu din prefata ca, dupa ce a aparut, \u00een anul urmator a fost reeditata \u00een paper-back. Mi se pare suspect. Cam rapid succes. Mai \u00eencolo, aflu si ca, scriind-o, misiunea pe care o avea s-a schimbat radical. Sa vedem cum. La stiinta mea, misiunea ei ca romancier a fost sa nu fie romancier\u201c. Astfel, folosindu-se de un ton linistit, fiind permanent dispus sa recurga la autoironie pentru a construi o atmosfera c\u00e2t mai relaxata, autorul unora din cele mai celebre \u201esuite\u201c diaristice (\u201eParadisului derizoriu\u201c, \u201eCu dintii de l\u00e2na\u201c sau \u201eCartea cu fleacuri\u201c), reia prin \u201eLa foc marunt\u201c sondarea propriilor resurse umane si intelectuale: \u201eCa barbat responsabil, si distins carturar, prima carte pe care decid sa o citesc: Marcus Aurelius. Din pacate, \u00eemi dau seama repede ca sfaturile lui sunt tardive. Sa nu umblu \u00een toga prin casa, cel mult\u201c.
\nDe la scurte anectode intime, unde familia si cei apropiati devin personaje principale \u00een procesul de determinari la care este supusa viata de zi cu zi, p\u00e2na la inventarierea celor mai semnificative referinte literare, filosofice sau sociologice recente, notele diaristice ni-l aduc \u00een prim plan pe criticul, eseistul si, mai ales, pe omul Livius Cioc\u00e2rlie drept unul din cele mai simpatice personaje ale lumii literare rom\u00e2nesti actuale. Daca odata cu lansarea \u201eCartii cu fleacuri\u201c, una din principalele trasaturi pe care Alex Goldis le observa \u00een scriitura lui Cioc\u00e2rlie este faptul ca batr\u00e2netea nu mai e un \u201eprilej de teoretizare\u201c, ci devine \u201eexperienta propriu zisa\u201c, iata ca \u201eLa foc marunt\u201c este practic maturizarea pe cai empirice a acestui discurs despre batr\u00e2nete. Pe c\u00e2t de linistit, pe at\u00e2t de mirat \u00eenca de unele aspecte ale contemporaneitatii, siguranta glasului autorului depaseste \u00een vitalitate unele din cele mai importante lucrari din aceeasi specie. Aceasta se datoreaza \u00een mare parte capacitatii uimitoare de a privi lucrurile deopotriva nonsalant si catartic. \u00cent\u00e2mplarile simple sunt astfel resortul uman al unui aparent \u201eascetism\u201c intelectual, unde autorul, chiar si la saptezeci si sapte de ani, revine asupra autorilor care i-au marcat formarea (Proust, Thomas Mann, Pascal, Cioran). Eterogenitatea referintelor literare se trage din transcrierea notelor \u00een direct, lecturile si calatoria ram\u00e2n\u00e2nd mai singurele mijloace de desfatare, \u00eentr-un joc al alegerilor spontane. \u201eAscetismul\u201c nu \u00eel transforma \u00eensa pe autor \u00eentr-un \u201eautist intelectual\u201c, el \u00eensusi vorbind despre necesitatea impunerii anumitor limite izolarii: \u201eNu sunt potrivit sa-l comentez pe Pascal si fiindca a fost adversarul ne\u00eenduplecat al distractiei, iar mie \u00eemi place sa ma distrez. La mine \u00een camera, repet. Cinema la mine acasa, cum ar zice Robert Serban (…) oric\u00e2t \u00eemi place distractia, bucurie nu pot sa-i spun. Iar c\u00e2nd se prelungeste, se preface \u00eentr-o tristete greu de suportat\u201c.
\nIronie si umor<\/strong>
\nInteresant este modul \u00een care Cioc\u00e2rlie se raporteaza la propria viata si la \u00eent\u00e2mplarile marunte din jurul sau, privind cu umor batr\u00e2netea si toate neajunsurile ei. Ironiz\u00e2nd reactiile pe care le adopta apropiatii \u00een prezenta sa, \u00eencerc\u00e2nd sa se poarte firesc si evit\u00e2nd mereu auto-victimizarea, autorul patrunde cu eleganta \u00een problemele cele mai apasatoare ale \u00eembatr\u00e2nirii: \u201eTrebuie sa-mi schimb ochelarii. Ma duc la optician. Acolo, doua doamne \u00eemi dau deosebita atentie. V\u00e2rsta mea mintala, judec\u00e2nd dupa tonul lor: 6 ani.\u201c; \u201eT o \u00eentreaba pe Alexandra: \u201eTu c\u00e2ti ani crezi ca are tata \u00een capul lui?\u201c Politicoasa, Alexandra n-a raspuns.\u201c, \u201eAzi \u00eemplinim 52 de ani. Se zice ca dupa multa convietuire, sotii \u00eencep sa-si semene. E, pare-se, adevarat. T. si-a pierdut mobilul (care oricum nu-i foloseste la nimic). De doua zile \u00eel cauta, mai \u00eent\u00e2i unde ar putea sa fie, dupa aceea unde n-ar putea. s\u2026t Era la o distanta asa de mica de scaunul pe care a stat ea toata ziua, \u00eenc\u00e2t cu certitudine acolo nu l-ar mai fi cautat\u201c. \u00cen plus, stilul glumet pe care \u00eel adopta Livius Cioc\u00e2rlie ajunge p\u00e2na la a-i critica subtil pe cei de aceeasi v\u00e2rsta: \u201eAm condus-o pe Alexandra p\u00e2na la linia de tramvai. La \u00eentoarcere, trei doamne batr\u00e2ne, batr\u00e2ne, vorbeau \u00eenfierb\u00e2ntat. Cum o sa creasca valoarea a nu stiu ce. M-am g\u00e2ndit: peste patru, cinci ani lucrul asta n-o sa va mai intereseze deloc, deloc. Ele parca spuneau: p\u00e2na \u00een ultima zi!\u201c.
\n\u201eDaca \u00een jurnal \u00eel gasesti, c\u00e2t de c\u00e2t, pe om asa cum e, \u00een autobiografie gasesti imaginea pe care vrea s-o lase \u2013 sau, hai sa zic, si-o face \u2013 despre sine si despre lumea sa\u201c. Cuvintele citate sunt cu at\u00e2t mai adevarate cu c\u00e2t Livius Cioc\u00e2rlie \u00eensusi le aplica \u00een scrierile sale. Naturaletea este unul din atu-urile principale ale criticului, iar discursul autoreflexiv este mai mult dialectic dec\u00e2t laudativ, fara stridente disonante: \u201eMi-am petrecut aproape toata viata fac\u00e2nd lucruri care nu mi se potriveau, E explicabil: nu mi se potriveste mai nimic. Sunt un semi-handicapat. Poate de aici oroarea mea la vederea handicapatilor integrali. Poate ca nu de alteritatea totala ne temem, sau nu numai. Ne temem de alteritatea cu care suntem \u00eenruditi.\u201c, \u201eHamsun zice ca marii poeti \u201enu rosesc niciodata\u201c de bufoneriile lor. Daca as fi aflat asta la timp, n-as fi renuntat asa de usor sa fiu mare poet\u201c. La fel, discutiile asupra textelor si a autorilor pe care \u00eei frecventeaza nu cad niciodata \u00een tehnicitate excesiva, ram\u00e2n\u00e2nd impresii de moment, antren\u00e2nd atmosfera calduroasa a scriiturii: \u201eCioran crede si nu crede \u00een ideile lui. \u00cel intereseaza mai mult expresivitatea \u2013 printr-asta \u00eenteleg expresia de sine \u2013 dec\u00e2t justetea lor. De aceea, e impropriu sa-l tratezi, cum se \u00eent\u00e2mpla la noi, ca pe un \u00eenvatator.\u201c, \u201eExista la Pascal latura de negustor. Insista pe ce ai de c\u00e2stigat\u201c.
\nDiscutiile politico-sociale sabatiene reprezinta unul dintre celelalte puncte forte ale jurnalului. Dupa ce transcrie constiincios g\u00e2ndurile din serile petrecute \u00een fata televizorului (dupa discutiile lui Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, etc., numele sunt reduse la initiale) si c\u00e2teva observatii asupra lucrarilor lui Mircea Mihaies sau ale lui Nicolae Manolescu, pe care nu ezita sa \u00eei taxeze printr-un radar meticulos al ideilor; Livius Cioc\u00e2rlie ajunge p\u00e2na la cugetari ideologice: \u201eMuncitorii sparg ziduri, \u00eenghit praf gros, cara cu spinarea saci de moloz si c\u00e2stiga, salariu de baza, cinci sute de lei. E legea capitalismului: numai banii multi se c\u00e2stiga usor\u201c.
\nSelectia atenta, esentializatoare (fara ezitari majore, totusi, \u00eentr-un exercitiu de sinceritate autentic) a fragmentelor pregatite \u201ela foc marunt\u201c permite cititorilor sa-l \u00eent\u00e2lneasca pe autorul acestora \u00eentr-o forma de zile mari. Un batr\u00e2n extraordinar de carismatic, a carui mare calitate este capacitatea de a surprinde punctele vitale ale unei povesti at\u00e2t de personale: \u201eSe zice ca a scrie despre tine e un gest de narcisism. Presupun ca asa si e, totusi ma \u00eentreb: chiar te iubesti? Nu stiu ce sa spun. Ce-i sigur e ca mi-e drag de faptul ca exist\u201c.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Livius Cioc\u00e2rlie este categoric unul din specialistii genului diaristic. Detas\u00e2ndu-se at\u00e2t c\u00e2t trebuie de spiritul academic si evit\u00e2nd lamentarile batr\u00e2netii, autorul produce cititorilor prin \u201eLa foc marunt\u201c reactii at\u00e2t previzibile, c\u00e2t si surprinzatoare, \u00eentr-o continuare a marturisirilor \u201e\u00een serie\u201c care l-au consacrat \u00een cadrul unui gen literar destul de incomod. Empirismul batr\u00e2netii Departe de a-si… Cite\u0219te mai mult »Diaristica profesionista<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[],"class_list":["post-11773","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara"],"views":1571,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11773","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=11773"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11773\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=11773"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=11773"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=11773"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}