{"id":11689,"date":"2012-05-05T17:06:29","date_gmt":"2012-05-05T15:06:29","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=11689"},"modified":"2012-05-05T17:07:09","modified_gmt":"2012-05-05T15:07:09","slug":"destainuirile-istoriei","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/destainuirile-istoriei\/","title":{"rendered":"Destainuirile Istoriei"},"content":{"rendered":"

Mioara Apolzan, O vara cu Mai<\/em>a, Editura Cartea Rom\u00e2neasca, 2012, 320 p.<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

 <\/p>\n

Despre durerile umanitatii si tandretea unei suferinte continue scrie Mioara Apolzan, \u00een romanul \u201eO vara cu Maia\u201c, \u00eentr-un stil descult ce angajeaza exorcizarea dureros-romantioasa a amintirilor. Parantezele istoriei si ale individului, permanent rescrise, divulga aici o \u00eentretaiere de drumuri, daca nu chiar o indecizie, \u00een sensul \u00een care tot acest \u201edosar\u201c textual trece deopotriva prin filtrul memorialisticii, al marturiei \u00een sensul veritabil al document(ar)ului si al dezideratului fictionalitatii. De altfel, \u201ecoloana vertebrala\u201c ce sustine tot acest mecanism descrie, de facto, o traiectorie sinuoasa si furtunoasa a realitatii devenite fictiune, miz\u00e2nd pe strategia identitatilor\/povestilor suprapuse. Mai precis, pe fundalul socialismului anilor ’80, Maia si Dinu, colegi \u00eentr-un institut de proiectare din Bucuresti, se zbat \u00eentr-un marasm sentimental aparent fara solutie, peste care planeaza aproape fantomatic, amintirea iubirii dintre Tea, o vecina pensionara, si Nick, fost soldat \u00een razboi, dupa cum si aceea dintre unchiul Ghe si matusa Elena, acestia din urma protagonistii unui scenariu paralel, despre independenta si incertitudine \u00een regimul comunist.
\nA fost\/ va fi odata…? <\/strong>
\n\u201eJurnalul de roman\u201c, strategic sau nu plasat chiar \u00een introducerea volumului, deconspira flagrant nu doar sforile care leaga personajele sau temele \u00eentre ele, ci construieste un avantext al acestuia, fara a pierde din vedere conexiunea cu operele anterioare (\u201eSah\u201c, \u201eMartini si salata orientala\u201c, \u201eV\u00e2nzatorul de narcise mov\u201c, \u201eCarte de identitate\u201c), care devin, astfel, pretextul epic al \u00eent\u00e2mplarilor din \u201eO vara cu Maia\u201c.
\nDe la \u00eenceput unchiul Ghe, matusa Elena, Tea si Nick \u2013 personae care traiesc \u00een marginea edificiului casant al istoriei fragile ce coboara dinspre instabilitatea celui de-al Doilea Razboi Mondial (si a trecutei belle \u00e9poque interbelice) spre comunismul non-identificabilului \u2013 nu sunt prezentati cu \u201ebune oficii\u201c de Maia, pretinsa protagonista, ci de corespondentul auctorial, M.A. \u00cen aceeasi masura, cheia nu e lasata nici macar iluzoriu cititorului, acesta stiind de la \u00eenceput ca va citi povestea unchiului Ghe, pentru care \u201e\u00een 1946, fiind implicat ca delegat al PNT \u00een organizarea alegerilor dintr-o comuna de l\u00e2nga R\u00e2mnicu Sarat, s-a emis mandat de arestare (…). Convins de nevinovatia pe care, ca avocat, credea ca o poate dovedi daca ram\u00e2nea \u00een libertate, a refuzat sa se predea, prefer\u00e2nd clandestinitatea, care nu a durat c\u00e2teva luni, cum spera el, ci saptesprezece ani\u201c. Similar, suntem pusi en garde cu privire la \u00eensemnarile de front ale lui Nick, dar si \u00een raport cu istoriile alternative (ale celorlalte personaje), semnal\u00e2nd permanenta dublare a palierelor existentiale, astfel ca de la adevarul sursei-zero ajungem, prin ricoseu, la un lung sir de metaadevaruri (in)coruptibile: \u201ec\u00e2t din ceea ce traim sau credem ca traim ni se \u00eent\u00e2mpla cu adevarat?\u201c
\nCu acest mod al decodificarii anticipate avem \u00een fata o batalie \u00een c\u00e2mp (sau la scena) deschis(a), cu armele la vedere, \u00eenc\u00e2t, in extenso, apreciem ca romanul nu propune un joc detectivist al procedeelor, al subterfugiilor textualiste, si nici macar un exercitiu de stilistica a \u00eenc\u00e2lcelilor \u00een sensul experimentului postmodernist. Dimpotriva, spatialitatea discursului epic valorifica, mai degraba, tehnici cvasi-redundante asamblate \u00eentr-un echilibru fragil, alternanta persoanei a III-a cu persoana I sau citarea unor fragmente de jurnal nefiind nici pe departe punctul forte al romanului. De altfel, cele trei capitole par a functiona dupa o schema abisala (conform cu imaginea inversata a clopotului gaussian), pentru ca adevarata poveste, cea a unchiului Ghe, se \u00eent\u00e2mpla chiar \u201enel mezzo del camin\u201c al textului (asemenea unei enclave), celelalte doua parti, de \u00eenceput si de final, fiind pur si simplu versiuni, fisiere de memorii dezmembrate, a caror functie e sa \u00eenrameze ori sa accentueze puncte esentiale \u00een naufragiul interior(itatii) personajelor.
\nAvem de-a face cu un cuminte \u201estream-of-consciousness\u201c, pentru ca personajele, formate la scoala clasica a gesturilor studiate, nu au taria de a sparge barierele (existentiale si textuale) dintr-o lovitura, ci mai degraba le dau t\u00e2rcoale, ca sa le perceapa aroma, acolo unde lectorul pretentios ar astepta, poate, sa se \u00eent\u00e2mple mai mult, at\u00e2t evenimential, c\u00e2t si estetic. Dimpotriva, unui cititor ocazional, fluenta discursului, stilul grav, putin romantios, dialogurile asezonate usor cu un buchet de meditatii simili-filozofice, \u00eei pot provoca, de ce nu, o exaltare frugala, suficienta \u00eensa pentru (a savura\u00a0 doar un) moment, asemenea scenei \u00een care Tea improvizeaza o cina cu salata orientala si Martini pentru Maia, numai ca sa-i amageasca tristetea \u00eent\u00e2lnirii cu Dinu.
\nPovestea e diluata, ascunsa sub un val de aburi, temporar si frivol (cum altfel, daca si numele protagonistei trimite la patternul iluziei?), \u00een care nimic nu e marcant, nimic nu e socant, ci doar emotionant. Singura bucata cu adevarat reusita a textului e cea dedicata unchiului Ghe, al carei ton, desi interpretat \u00een gama minora a Istoriei majore, induce fascinatia acelei conaissance de foi, capabila sa refuze \u00eenregimentarea \u00een litania de voci supuse sistemului.
\nLa umbra istoriilor sfar\u00e2mate <\/strong>
\nPoetica amintirii (efect al bizarului paradox al amneziei) e sustinuta de cea a jurnalului ca mod de reconstruire a mitologiilor personale, acolo unde Istoria sustine o politica de \u201evitrina\u201c sub forma lectiilor\u00a0 mascate, intuite \u00een dialogurile personajelor (Maia, unchiul Ghe, Tea, doctorul Marcu), care sufera, parca, \u00een mod aproape sadic, at\u00e2t de maladia re\u00eentoarcerii la trecut, c\u00e2t si de aceea a disectiei nemiloase a prezentului. Pe de alta parte, at\u00e2t \u00eensemnarile de front ale lui Nick, c\u00e2t si \u00eencercarea Maiei de a rescrie, pas cu pas, memoriile unchiului Ghe, cu o rigoare de istoric sau sociolog, functioneaza ca o autopsie a unor vremuri revolute, \u00een care, daca e sa socheze ceva, e tocmai o atare inconstienta a omului simplu raportat la marile \u00eent\u00e2mplari, carora le este un martor transfug si carora le aplica, mai cur\u00e2nd, eticheta anti-nostalgiei: \u201eVezi, nu sunt martorul de care ai nevoie, nu pot sa ma laud c-am trecut prin viata cu ochii deschisi, desi uneori am crezut asta sau poate m-am bucurat prea mult de clipa, cu un soi de lacomie, cu nepasare, cu euforia cu care te lasi dus de val. Nu-mi pare rau. Cred ca asta m-a ajutat sa supravietuiesc.\u201c
\nNu ne mira, asadar, ca pe fundalul istoriilor personajelor patruleaza Marea Istorie, acest antipatic si capricios suprapersonaj, care supravegheaza daca nu cumva regulile au fost \u00eencalcate sau daca \u00eent\u00e2mplarile din spatele sau (care ajung, surprinzator, mereu \u00een fata) nu sunt mai mult dec\u00e2t \u201eideologia\u201c timpului. \u201eSupt vremi\u201c (sau printre vremi), omul e preocupat mai degraba de sine, \u00een aceasta carte cu o puternica religie a evenimentului interior, pe care \u00eel cultiva la maximum, si careia simplitatea \u00eei da o savoare anume.
\nLa urma urmei, romanul coboara \u00eentre limitele unui derizoriu ontologic si ale unei fram\u00e2ntari c\u00e2t se poate de umane. E evident ca unchiul Ghe e un om special, cu o istorie aparte, dar aceasta are sens numai \u00een cadrul unor frontiere personale, fara pretentii de exhaustivitate sau de valoare literara cov\u00e2rsitoare. Romanul nu intentioneaza sa ascunda nimic, punct\u00e2nd din plin paradigma \u201eadevarului\u201c, iar \u00eentrebarile pe care le pune sunt, la urma urmei, logice si previzibile, \u00een masura unei istorii si a unui context pe care multi nu au, poate, curajul sa-l transcrie, sau, daca o fac, traverseaza iremediabil tagma acelorasi miteme cliseice privitoare la comunism, \u00eenvaluite cu o unda de sentimentalism care face ca toate durerile sa fie suportabile, \u00een dezacord cu tragicul decaderii, al anonimatului si al hazardului: \u201ePovestea unchiului Ghe e oglinda \u00een care ma uit si nu-mi place ce vad.\u201c(Maia)
\nDe aceea, cartea e si o rescriere a traumei din spatele unui chip, ca \u00eencercare de lamurire si, \u00een ultima instanta, de regasire a unei identitati, simul\u00e2nd o rafuiala cu Timpul, caruia i se cer lamuriri pentru ranile pe care le-a provocat. Mai mult dec\u00e2t un simplu razboi cu sine si cu lumea, unchiul Ghe se ascunde din fata istoriei tocmai pentru a-i \u00eent\u00e2lni culisele si ascunzatorile, acele brese de moment \u00een care niciun Cerber nu poate mirosi prin dulapurile pline cu secrete si oameni de nedezvaluit.
\nNici fresca societatii comuniste, care b\u00e2ntuie \u00eencoace si \u00eencolo de-a lungul \u00eentregului volum, surprinsa \u00een relatiile interumane (vecini, colegi de serviciu, delegatii oficiale) si \u00een raportul individului cu regimul, nu scapa nepedepsita. Monotonia cotidiana, blazarea, gesturile corupte, mimarea, limbajul de lemn, artefactul mucezit al moralitatii sub care se ascund mobiluri superficiale sunt toate elemente sine qua non \u00eentr-un spatiu si timp care-si urmeaza, fara vlaga, drumul, traind deopotriva pe spezele fricii, umilintei, neputintei si disperarii umane de a avea o identitate proprie si pe jubilatia non-valorilor si a golurilor interioare.
\nNu \u00een cele din urma, posibil \u201etratat despre cum sa nu ratezi o iubire\u201c (titulatura evident ironica), romanul opereaza cu un \u201etransfer de sentimente\u201c, cu un tribut erotic la care sunt supuse toate personajele, dupa formula \u201edaca iubire nu e, macar tandrete sa fie\u201c. Dincolo de lamentarile sentimentaliste locvace ale Maiei, care ilustreaza o nesiguranta fara temei, cele trei cupluri ale romanului (Tea-Nick, unchiul Ghe-matusa Elena, Maia-Dinu) function\u00e2nd osmotic, nu sunt altceva dec\u00e2t subtile dialoguri atemporale, menite sa argumenteze un drept intangibil la individualitate, \u00eentr-o lume aflata \u00eentr-o miscare absurda de autodistructie.
\nPigmentat cu numeroase aluzii livresti, deconspirate de chiar motto-ul textului (\u201eoricine ar trebui sa stie ca iubirea presupune o mare disponibilitate pentru suferinta si ca nimic nu e mai imprudent dec\u00e2t sa iubesti\u201c \u2013 Th.Mann), segmentul erotic, emergent din cel socio-istoric, e expresia acelei jointedness\u00a0 indispensabile constructiei romanesti \u00een sine. De la \u201eom\u201c se ajunge la \u201eomul-palimpsest\u201c, care traieste \u00een virtutea auto-transcrierii sau a transcrierii lui de catre altii, indiferent ca e vorba de implicatii exterioare sau interioare, iubirea \u00eensasi devenind un mod de a-l transforma pe Celalalt \u00een propria fictiune existentiala. Pentru ca nu \u00eent\u00e2mplator ne \u00eent\u00e2lnim aici cu \u201eideea de periscop: sa te lasi vazut, sa te descoperi at\u00e2t c\u00e2t vrei. Jocul dedublarii. Dedublarea ca joc\u201c \u2013 deci cu amenintarea unei mereu re\u00eennoite alteritati\/identitati. \u00centre \u201eMaia-cea-de-atunci\u201c si \u201eMaia-cea-de-acum\u201c se strecoara, inevitabil, siruri \u00eentregi de avataruri, imposibil de anihilat, incomode si st\u00e2ngace.
\nFara \u00eendoiala ca romanul are valentele unui text de arhiva personala scos la iveala, slefuit, \u00eenvelit cu o glazura de literaritate si servit ca atare, atmosferizat subtil cu parfumul fragil al unei perdele stravezii. De altfel, din pasiunea pentru marturisiri, pentru des-tainuiri e decelabila tocmai acea tensiune hipnotica a neformulatului, a neterminatului, care ofera cititorului posibilitatea continuarii povestii, a inventarii de \u201edocumente\u201c si \u201ememorii\u201c care sa treaca drept inventii textuale. Maia esueaza \u00een propriul demers scriptic, care e, prin definitie, (auto)rememorare: \u201ese g\u00e2ndi care e punctul de la care amintirile nu mai produc suferinta, devin suportabile, poti vorbi despre ele cu seninatate, ti le asumi ca pe un prezent al vietii tale.(…) Nu se putea refugia \u00een amintiri. Nu accepta. Nu \u00eenca\u201c. Ram\u00e2ne \u00eensa cu viciul lecturii trecutului, ca o bizara promisiune de redemptiune \u00een fata vidului si a neputintei de a sti cine esti cu adevarat.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Mioara Apolzan, O vara cu Maia, Editura Cartea Rom\u00e2neasca, 2012, 320 p.   Despre durerile umanitatii si tandretea unei suferinte continue scrie Mioara Apolzan, \u00een romanul \u201eO vara cu Maia\u201c, \u00eentr-un stil descult ce angajeaza exorcizarea dureros-romantioasa a amintirilor. Parantezele istoriei si ale individului, permanent rescrise, divulga aici o \u00eentretaiere de drumuri, daca nu chiar… Cite\u0219te mai mult »Destainuirile Istoriei<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[],"class_list":["post-11689","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara"],"views":1451,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11689","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=11689"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11689\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=11689"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=11689"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=11689"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}