{"id":11617,"date":"2012-04-26T16:04:10","date_gmt":"2012-04-26T14:04:10","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=11617"},"modified":"2012-04-26T16:04:22","modified_gmt":"2012-04-26T14:04:22","slug":"care-dintre-noi-l-a-nascocit-pe-celalalt-variatiuni-pe-tema-intalnirii","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/care-dintre-noi-l-a-nascocit-pe-celalalt-variatiuni-pe-tema-intalnirii\/","title":{"rendered":"Care dintre noi l-a nascocit pe Celalalt? Variatiuni pe tema intalnirii"},"content":{"rendered":"

Statutul fiintei umane de homo viator, situat mereu pe un drum real sau imaginar, care se petrece \u00een lumea cunoscuta sau \u00een tinuturi exotice, care dureaza un timp sau \u00eencheaga \u00eentreaga existenta, \u00eel predispune la \u00eent\u00e2lniri. Fiinta \u00een calatorie, omul se \u00eensoteste cu altul, \u00eel \u00eent\u00e2mpina sau se lasa \u00eent\u00e2mpinat de un altul, \u00eesi cauta un \u00een-drumator sau un tovaras de cale. \u00centregul nostru parcurs este astfel strabatut, \u00eentretaiat, consolidat, supus la felurite teste de \u201evalidare\u201c, primind sens si savoare datorita unui sir de \u00eent\u00e2lniri. Altfel spus, suntem at\u00e2t c\u00e2t am \u00eent\u00e2lnit: sinele, pe celalalt, Divinitatea. \u00cent\u00e2lnirea autentica este pentru om ceea ce era pam\u00e2ntul pentru Anteu: sursa puterilor, fiind spatiul lui de origine. La \u00eenceputul fiecaruia dintre noi sta o \u00eent\u00e2lnire fondatoare: cea a parintilor nostri; \u00eentorc\u00e2ndu-ne si mai mult pe firul istoriei, putem afirma ca la originea fiintei noastre se afla chiar \u00eent\u00e2lnirea dintre Creator si cel creat, \u201edupa Chipul si Asemanarea Sa\u201c. Destinul nostru se joaca \u00eentre un acasa originar si un acasa eshatologic, iar \u00eentre cele doua suntem mereu \u00een pielea peregrinului.
\n\u00cent\u00e2mplator si r\u00e2nduit<\/strong>
\nC\u00e2nd ne plimbam prin padure \u2013 opina Martin Heidegger \u2013 calatorim prin cuv\u00e2ntul \u201epadure\u201c, iar c\u00e2nd ne croim drum \u00een viata, strabatem cuvintele vietii. Vocabulele \u00een care este \u00eencifrata realitatea despre care scriem, ne pun la dispozitie chipurile ei schimbatoare. Verbul \u201ea \u00eent\u00e2lni\u201c \u00een limba rom\u00e2na \u00eesi schimba nuanta \u00een functie de caracterul lui tranzitiv sau reflexiv. A \u00eent\u00e2lni pe cineva presupune neprevazutul, doza de \u00eent\u00e2mplator (\u201ea da peste cineva\u201c, \u201ea-i iesi \u00een cale, pe neasteptate, cineva\u201c), \u00een timp ce a se \u00eent\u00e2lni cu cineva implica aranjamentul prealabil al situatiei, iesirea de sub incidenta hazardului. Limba franceza lumineaza mai bine relatia dintre ceea ce se petrece pur si simplu si ceea ce este stabilit, prin distinctia dintre rencontre (\u201ecircumstanta \u00eent\u00e2mplatoare prin intermediul careia se ajunge\u00a0 \u00eentr-o anumita situatie\u201c) si rendez-vous (imperativul verbului se rendre, \u201ea se duce\u201c, av\u00e2nd asadar sensul de \u201e\u00eent\u00e2lnire convenita\u201c).
\nFrumusetea \u00eent\u00e2lnirii se desluseste \u00een reunirea destinalului cu hazardul: \u00eent\u00e2lnirea irumpe \u00een existenta noastra, dar, de la distanta, \u00eentelegem ca nu s-ar fi putut altfel, ca era or\u00e2nduit sa se \u00eent\u00e2mple astfel. De aceea, \u00eent\u00e2lnirea este o echilibristica \u00eentre fragilitatea \u00eent\u00e2mplatorului si densitatea r\u00e2nduitului, un proces activ si pasiv simultan, caci ne \u00eendreptam catre ea, o cautam (chiar si numai pregatindu-ne orizontul asteptarii), dar ni se si \u00eent\u00e2mpla, o \u201e\u00eenduram\u201c si ne lasam modelati de ea.
\nO \u00eent\u00e2lnire autentica presupune o modificare a interioritatii, o rasucire, o convertire. Daca ram\u00e2nem egali cu noi \u00eensine \u00eenseamna ca nu ne-am \u00eent\u00e2lnit, caci procesul acesta miraculos are functia taumaturgica de a metamorfoza, de a face sa \u00eenfloreasca toiagul lui Aaron sau al Sf\u00e2ntului Hristofor \u2013 arhetipuri ale ideii de calauzire. Iesirea din sine pentru a merge \u00een \u00eent\u00e2mpinarea celuilalt aboleste pentru o clipa senzatia de ruptura, de separare dintre fiinte, introdusa, simbolic vorbind, de Turnul Babel si dusa la extrem \u00een \u201esocietatea transparenta\u201c (G. Vattimo) \u00een care traim astazi. Lumea actuala, \u00een care relatiile s-au depersonalizat at\u00e2t de mult \u00eenc\u00e2t interactionam mai degraba cu masti sociale, cu roluri pe scena vietii dec\u00e2t cu oameni \u00een carne si oase (carora \u00een societatile traditionale le-am fi putut cunoaste ascendentele si istoria personala, legaturile de \u00eenrudire si filiatiile spirituale, aliantele matrimoniale, orientarile religioase si preocuparile cotidiene), ne induce din ce \u00een ce mai acut sentimentul raritatii \u00eent\u00e2lnirii memorabile. \u00cen pofida diversificarii mijloacelor de comunicare (mai ales \u00een domeniul noilor media), \u00een pofida cresterii exponentiale a numarului utilizatorilor de retele sociale on-line, comunicarea interpersonala pare a avea din ce \u00een ce mai mult de suferit. Poate pentru ca nu mai conturam \u00een noi acel spatiu alb al unei praeparatio care premerge si prevesteste \u00eent\u00e2lnirea sau nu mai respectam \u201eritualurile\u201c care faceau altadata posibila interactiunea si cunoasterea. \u201eLectia\u201c pe care i-o ofera vulpea Micului Print \u00een cartea-parabola a lui Antoine de Saint-Exup\u00e9ry devine de ne\u00eenteles \u00een societatea postmoderna.
\nFata-n fata cu sinele<\/strong>
\nToate filosofiile si religiile lumii vorbesc, direct sau indirect, despre \u00eent\u00e2lnirea cu sinele. \u201eCunoaste-te pe tine \u00eensuti!\u201c; \u201eCel ce se cunoaste pe sine este mai puternic dec\u00e2t cel care \u00eenviaza mortii.\u201c \u2013 sunt secvente at\u00e2t de cunoscute, vizitate ne\u00eencetat de g\u00e2ndirea critica sau de elanurile autodidacte \u2013 \u00eenc\u00e2t par a se fi demonetizat. Ca sa-l poti \u00eent\u00e2lni pe un altul, trebuie sa te fi \u00eent\u00e2lnit mai \u00eent\u00e2i pe tine, ca sa \u00eel poti iubi pe Celalalt, trebuie sa te fi \u00eentors mai \u00eent\u00e2i cu iubire \u00eentelegatoare catre propria persoana. \u00cen definitiv, porunca iubirii hristice porneste de la etalonul personal: \u201eIubeste-l pe aproapele tau ca pe tine \u00eensuti.\u201c Caci, la urma urmelor, tu \u00eeti esti cel mai aproape dintre toti cei din jurul tau. Este ceea ce sugereaza si Andrei Plesu \u00een Minima moralia, atunci c\u00e2nd comenteaza statutul lui Robinson Crusoe, cel plecat cu voie dintre semenii sai si \u00eensingurat fara voie \u00een urma naufragiului: \u201eNu se poate ajunge la un bun dialog cu ceilalti \u00eenainte de a fi dialogat, \u00een singuratate, cu celalalt din launtrul tau.\u201c \u00cent\u00e2lnirea cu sinele se petrece mereu pe axa temporalitatii; suntem populati de toate straturile de fiinta prin care am trecut, de toate pieile pe care le-am abandonat partial sau total, de toate vesmintele dupa care t\u00e2njim si \u00een care ne-am vedea costumati \u00een viitor. Suntem o comunitate de euri succesive, care se continua sau se contrazic, dupa cum nuanteaza poetic ideea Simona Popescu, \u00een romanul Exuvii: \u201eAi aproape 28 de ani acum. Din ce \u00een ce mai clar sentimentul ca nu esti singura. Ca reprezinti o micuta comunitate feminina alcatuita din copiii care ai fost, un fel de fetite-baieti, din c\u00e2teva fete tinere \u00een asteptarea unei doamne, obsedate toate de norocul sau nenorocul pe care o sa-l aiba cu o batr\u00e2na distinsa sau cu o vecchia \u00eempaiata si rigida sau cu o batr\u00e2na idioata sau poate fara ele. Ai sub ordinea ta 27 de fiinte nelamurite, semipierdute, pseudotrecute. Str\u00e2ngi documente ca sa ai dovezi concrete ale avatarurilor prin care ai trecut. Existenta lor materiala a lasat amprente fantomatice. Le port \u00een piele nevazute, asa cum altii \u00eesi poarta tatuajul-talisman.\u201c
\nToate aceste popasuri miscatoare ale fiintei, cunoscute de-a lungul calatoriei existentiale, devin un soi de rezervor vast de posibilitati, de avataruri care \u00eesi pot scoate la iveala, \u00een anumite contexte, siluetele ireale: \u201eO, nu, eu nu este un altul, cum s-a zis si-apoi tot repetat. Trag din mine putere, asa cum corpurile ceresti trag din spatiul cosmic materie \u2013 chestia asta \u00een limbajul savant s-ar numi \u00abacretie\u00bb. \u00abEu\u00bb sunt coprezente de \u00abeu\u00bb, multiplu de eu. (…) Creaturi incompatibile \u2013 asta \u00eemi trece prin cap c\u00e2nd ma g\u00e2ndesc la mine. Intercorporalitate. Re\u00eencarnari. Alunec\u00e2nd dintr-o existenta \u00eentr-alta, dintr-un corp \u00eentr-altul. Transferuri. Glisari.\u201c (Simona Popescu, Exuvii).
\nPrivit din afara si definit \u00een diverse feluri de studiile antropologice sau sociologice, \u00eenchis \u00eentr-o suita de formulari-eticheta (homo sapiens, homo faber, homo loquax, homo ludens, homo amans s. a.) care \u00eencercau sa-i gaseasca elementul individualizator, capabil sa-l distinga fara drept de apel de lumea animala, omul este redus la una dintre trasaturile lui definitorii.
\nEpocile si curentele de g\u00e2ndire \u00eei traseaza mereu un alt chip, conditionat adesea de contextul istoric. Andr\u00e9 Scrima, \u00een Antropologia apofatica, subliniaza, de pilda, ruptura dintre privirea filozofiei grecesti antice si cea a crestinismului asupra statutului, rolului si esentei fiintei umane \u00een lume: \u201ePentru filozofia greaca, omul era purtat de catre univers, puternic sprijinit \u00een toate actele sale. Universul este o ordine, un \u00abcosmos\u00bb, nu numai pentru ca este patruns de ratiune sau ordonat dupa legi rationale, ci pentru ca substanta \u00eensasi a lucrurilor este ratiune si pentru ca omul, particica a acestei substante cosmice, a acestui cosmos inteligent si divin, este el \u00eensusi ratiune sau animal rational, cum o voiau Platon, Aristotel, Stoicii. (…) Antropologia crestina a dezvaluit \u00een centrul ei o alta imagine a omului si chiar un alt om, ontologic vorbind, o fiinta cu totul rasturnata fata de imaginea clasica a filozofiei grecesti. Pentru ea, natura omului consta tocmai \u00een faptul de a nu fi strict naturala, ci, dimpotriva, \u00een aceea de a realiza o ruptura \u00een lume, o noutate absoluta \u00een creatiune. Misterul esential al omului este chipul si asemanarea lui Dumnezeu din el si nu integrarea sa \u00een natura exterioara.\u201c
\n\u00cencercarile de a cunoaste eul uman pe cale catafatica sau apofatica ram\u00e2n mai departe deschise, iar afirmatia formulata de Fericitul Augustin \u00een Confesiuni \u2013 Quaestio mihi factus sum (\u201eAm devenit \u00eentrebare pentru mine \u00eensumi\u201c) \u2013 staruie si \u00een constiintele postmoderne, chiar daca scena pe care se joaca teatrul existential pare a fi alta. \u00cen lumea actuala, omul parcurge o succesiune de \u201erupturi\u201c (David Le Breton, Antropologia corpului si modernitatea), culmin\u00e2nd cu desprinderea de propriul sine. El se \u00eendeparteaza de nucleul profund al interioritatii sale si \u00eencearca sa \u00eesi construiasca identitatea mai mult tin\u00e2nd cont de ceea ce se vede dinspre ceilalti, de imaginea pe care le-o ofera acestora. Renunta la a se cauta pe sine, \u00een favoarea lui a se oferi sau a se vinde pe sine, construindu-se, cu bune cunostinte de marketing identitar, dupa exigentele de diverse naturi ale celorlalti. Fiinta umana parcurge astfel un itinerar de \u00eenstrainare, de alienare (alienus) si, \u00een final, de alterare (alter).
\nCelalalt \u2013 destabilizator <\/strong>
\nsi \u00eentemeietor de fiinta<\/strong>
\nSa ne amintim \u00eensa ca omul este fiinta \u00een relatie, iar identitatea se construieste \u00een fata si cu ajutorul alteritatii, prin nesf\u00e2rsitele jocuri ale dragostei si ale \u00eent\u00e2mplarii pe care le presupune \u00eent\u00e2lnirea cu celalalt. \u00cenca de la nivel lingvistic, dupa cum observa Martin Buber, \u00een eseul Eu si Tu, \u201ecuvintele fundamentale nu sunt cuvinte izolate, ci cuvinte perechi. Caci Eu din cuv\u00e2ntul fundamental Eu-Tu este altul dec\u00e2t cel din cuv\u00e2ntul fundamental Eu-Acela.\u201c
\nOmul ia \u00een posesie spatiul ghid\u00e2ndu-se initial dupa reperele propriei corporalitati (\u00een fata, \u00een spate, la st\u00e2nga, la dreapta, deasupra, dedesubt \u2013 sunt adverbe ale orientarii ce se folosesc de \u201einstrumentul\u201c pe care individul \u00eel are mereu la \u00eendem\u00e2na) si se \u00eenscrie \u00een timp, \u00eenteleg\u00e2nd succesiunea trecut-prezent-viitor, cu ajutorul aceluiasi continuum: trupul. Semnele lui sunt \u00eensa mai deplin \u00eentelese atunci c\u00e2nd apar rasfr\u00e2nte si \u00een privirea celuilalt. Apropierea sau departarea, intuitia unui acolo sau aici au mereu nevoie si de un al doilea termen, de o instanta a relationarii. Limbile \u201erudimentare\u201c pastreaza ceva din aceasta vorbire \u00eenspre un altul: \u201eNoi spunem: \u00ab\u00een departare\u00bb, zulusii au pentru aceasta expresie un cuv\u00e2nt-fraza, care \u00eenseamna: \u00abacolo unde un om striga:\u00a0 o, mama, sunt pierdut\u00bb, iar bastinasii din Tara de Foc depasesc \u00eentelepciunea noastra analitica folosind un cuv\u00e2nt din sapte silabe, al carui sens precis este: \u00abSe privesc am\u00e2ndoi, fiecare astept\u00e2nd ca celalalt sa faca ceea ce am\u00e2ndoi doresc, dar nici unul nu vrea sa faca\u00bb.\u201c(Martin Buber, Eu si Tu).
\nSimturile noastre capteaza lumea si ne-o restituie apropiindu-ne sau \u00eendepart\u00e2ndu-ne de ceilalti: \u00eei privim, \u00eei auzim, \u00eei atingem, ne lasam patrunsi de mirosul sau de gustul lor, ne jucam de-a obiectul si subiectul, invers\u00e2ndu-ne adesea rolurile. Devenim noi \u00eensine sub privirea uimita, indiferenta, \u00eendragostita, admirativa sau respingatoare a celorlalti, reactiile lor sunt cioburi ale oglinzii \u00een care ne reflectam contururile, tremurat sau ferm, \u00een diverse momente ale trecerii. Atentia sau indiferenta celuilalt par a ne oferi sau a ne retrage dreptul la existenta, scot\u00e2ndu-ne din invizibil sau determin\u00e2ndu-ne sa plonjam \u00een el. Privirea care ma transforma \u00een obiect pentru un altul ad\u00e2nceste \u00een mine subiectul: \u201eCelalalt este pentru mine \u00een acelasi timp cel ce mi-a furat fiinta si cel ce face sa existe o fiinta care este fiinta mea.\u201c (Jean Paul Sartre). Celalalt ne apare astfel ca destabilizator si \u00eentemeietor de fiinta. Ma descopar si ma depasesc \u00een masura \u00een care \u00eel \u00eent\u00e2lnesc si ma \u201elas\u201c \u00eent\u00e2lnit.
\nPe de alta parte, sesizam mereu o prapastie mai mica sau mai mare \u00eentre ceea ce arat si ceea ce simt, \u00eentre masca sociala pe care o arborez \u00een diverse contexte si fluctuatiile launtrului. \u00cen cartea sa, \u00cent\u00e2lnire cu un necunoscut, Gabriel Liiceanu surprinde distanta conflictuala dintre imaginea reflectata \u00een afara si cea deslusita \u00een ad\u00e2nc: \u201eNe sculptam de at\u00e2tea ori chipul interior, altul, mereu altul, unul mereu nou, dar fiinta noastra sociala ne constr\u00e2nge la un singur chip, ne trage \u00eenapoi, \u00een minciuna falsei noastre identitati. (…) Pe dinlauntrul ei ne sculptam vesnic fiinta, mereu din alte blocuri de traire, din noi fantasme, din posturi imaginate, din razvratiri afective, toate surp\u00e2nd continuu timpul logic al existentei noastre public consfintite.\u201c
\n\u00cen miezul disciplinelor socio-umane (filozofia, antropologia, sociologia, psihologia, comunicarea interpersonala, proxemica s.a.) staruie chestiunea confruntarii dintre noi si ceilalti, altfel spus, a \u00eent\u00e2lnirii si a etapelor prin care ea ne trece. \u00centre atitudinea etnocentrica si cea globalizanta, \u00eentre xenofobie si xenofilie se \u00eensiruie o multitudine de nuante ale raportarii la un altul si, implicit, la sine, \u00een interiorul relatiei instituite. Tipurile de identitate pe care le analizeaza Alex Muchielli \u00eentr-o carte consacrata acestui subiect ne sugereaza ca identitatea se construieste mereu prin pozitionare fata de celalalt, prin raportare (adesea clasificatoare, ierarhizanta) la valorile, tabuurile, regulile existentiale \u00eembratisate de celalalt. Astfel, identitatea de fatada se manifesta ca o modalitate de \u201eaparare\u201c \u00eempotriva posibilelor evaluari negative; identitatea diferentiala reprezinta o forma de exhibare a caracteristicilor etnice, rasiale, religioase sau de gen (vizibil exprimate mai ales \u00een cazul fostelor minoritati discriminate, caci \u00een sondaje femeile \u00eesi precizeaza mai frecvent aparteneta sexuala dec\u00e2t barbatii, negrii apartenenta rasiala dec\u00e2t albii sau evreii apartenenta religioasa dec\u00e2t crestinii); identitatea atribuita si prescrisa este cea impusa de un grup autoritar unuia mai slab (prin fenomenul aculturatiei), iar identitatea negativa se refera la acele caracteristici pe care individul \u00eenvata sa le evite, pentru a se sustrage unui model considerat indezirabil. Privirea cu care \u00eel \u00eenconjuram pe celalalt \u00eel defineste ca fiind un cu totul altul dec\u00e2t sunt eu (das Ganz Andere) si, \u00een acelasi timp, \u00eei creeaza o legatura cu mine, relev\u00e2nd \u00een mine \u00eensumi un eu capabil sa relationeze cu semenul sau, sa se adevereasca prin punerea fata \u00een fata cu cel simultan diferit si asemanator. \u00cent\u00e2lnirea dintre Eu si Tu presupune un soi de abolire, de suspendare, macar \u00een momente privilegiate, a distantei: \u201eDorinta \u00eel presupune pe celalalt. Dorinta conoteaza distanta cu tendinta depasirii ei. Dorinta tinde sa \u00eel atinga pe celalalt, sa se uneasca cu el, iar prezenta celuilalt \u00een mine \u00eensumi, sub forma dorintei, se numeste constiinta.\u201c (Andr\u00e9 Scrima, Experienta spirituala si limbajele ei).
\n\u00cen Cucerirea Americii, Tzvetan Todorov aminteste de cele trei axe pe care se edifica relatia cu alteritatea: axiologica (valorizarea celuilalt), praxiologica (actiunea de apropiere empatica sau de \u00eendepartare dusmanoasa de altul) si epistemologica (cunoasterea lui). La intersectia lor iau nastere rolurile pe care i le atribuim celuilalt, dupa cum afirma Ren\u00e9 Girard, pornind de la teoriile lui Sigmund Freud: model, obstacol, obiect (al dorintei, \u00een sens psihanalitic) sau ajutor. Indiferent de ipostaza \u00een care \u00eel deghizam imaginar, prima etapa a \u00eent\u00e2lnirii cu altul o constituie socul. \u00cen fenomenul \u00eendragostirii, el este asociat vizual unei imagini puternice \u2013 cea a fulgerului (coup de foudre), capabil sa determine, literalmente, \u201ecaderea\u201c \u00een starea emotionala respectiva (tomber amoureux, falling in love). \u00cen prietenie, seismograful interior sesizeaza rapid deschiderea pe care comunicarea profunda cu un altul o opereaza \u00een noi, restituindu-ne o imagine mai clara a propriei interioritati: \u201eOmul accede la Eu prin Tu. Partenerul apare si dispare, evenimentele de relatie se \u00eengroasa si se risipesc, si \u00een acest schimb se limpezeste, cresc\u00e2nd treptat-treptat, constiinta partenerului-care-ram\u00e2ne acelasi, constiinta de Eu.\u201c (Martin Buber, Eu si Tu).
\n\u00cent\u00e2lnirea presupune \u00een acest caz o forma de \u00een-sotire, care evidentiaza structurile complementare si frumusetea schimbului, a transferului de fiinta, a unei reciprocitati firesti, \u00een care momentele de seceta ale unuia dintre parteneri pot fi surmontate prin elanurile roditoare ale celuilalt. Prietenul devine o alta sine, cu care te confrunti ca sa te \u201elegitimezi\u201c, ca \u00een episodul biblic al luptei lui Iacob cu \u00eengerul.
\n\u00cen comunicarea interculturala, apare teoretizat frecvent socul adaptarii pe care este nevoit sa-l \u00eendure orice individ care se supune, din varii motive, unui proces de depeizare si integrare \u00eentr-o alta comunitate.<\/p>\n

El va strabate o succesiune de etape de la contactul initial (denumit \u00een studiile de specialitate \u201eluna de miere\u201c) p\u00e2na la bulversarea obisnuintelor prin constientizarea regulilor diferite, strabaterea stadiului comparatiei (cu sesizarea elementelor pozitive si negative din ambele culturi), cresterea abilitatilor de \u00eentelegere a elementelor inedite p\u00e2na la atingerea (dificila) a pragului de biculturalism. Transmutat \u00eentr-o lume necunoscuta, individul va resimti acut sentimente de dezorientare si anxietate, manifestate printr-o serie de simptome fiziologice (grija excesiva pentru starea de curatenie a m\u00e2ncarii si a locuintei, teama de a nu contacta boli) si psihologice (izolarea, iritabilitatea, \u00eendoiala \u00een privinta propriilor abilitati, frustrarea, oboseala etc). Itineranta printr-un univers nefamiliar este \u00eensotita, la \u00eenceput, de o miscare ambivalenta, care implica at\u00e2t o atrofiere a simtului orientarii, c\u00e2t si o hipertrofiere a privirii strainului care nu re-cunoaste ceea ce \u00eent\u00e2lneste si percepe uimit si confuz realitatea \u00eenconjuratoare (Georg Simmel).
\nPrezenta strainului a fost receptata \u00een majoritatea culturilor cu reticenta, adesea cu teama si repulsie, chiar p\u00e2na la a-i atribui capacitatea de a aduce cu sine pericolul, boala, moartea. De aceea, acest \u201etap ispasitor\u201c (greu de controlat pentru ca provine dintr-un alt orizont mental) trebuie sa fie eliminat (\u201ev\u00e2natoarea de vrajitoare\u201c), \u00eendepartat (prin izgonire, exilare) sau supus unui proces de \u201e\u00eembl\u00e2nzire\u201c si adaptare: \u201eCine nu apartine, nu este propriu (curat). Cvasi-altul este murdar, trebuie adus la curatenie, prin educatia \u00een spiritul proprietatii.\u201c (Jean Borreil, Verbul absent).
\nSecole de-a r\u00e2ndul s-a pus problema raului pe care celalalt l-ar putea declansa \u00een existenta mea, filozofia moderna si contemporana au rasturnat \u00eensa perspectiva \u00eentreb\u00e2ndu-se \u00een ce masura \u00eel putem g\u00e2ndi pe celalalt si cum putem sa nu deterioram, prin simpla noastra existenta, dreptul lui la viata: \u201eA avea de raspuns pentru dreptul sau de a fi, nu fac\u00e2nd referire la abstractia vreunei legi anonime, a unei entitati juridice, ci la teama pentru altul. Al meu \u00ab\u00een lume\u00bb sau al meu \u00abloc sub soare\u00bb, al meu \u00abla mine\u00bb, nu au fost o uzurpare a locurilor ce sunt ale altui om oprimat sau \u00eenfometat deja de catre mine?\u201c (Emmanuel Levinas).
\nChemare si raspuns<\/strong>
\nTimpul a fost definit de parintele Dumitru Staniloae ca fiind intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu si raspunsul omului. Chemarea originara, pe care Andr\u00e9 Scrima o numeste \u00eent\u00e2lnirea fondatoare, rasuna \u00een clipa cuvenita \u00een fiecare dintre noi, \u00een galeriile subterane ale fiintei, caci ea se \u00eenscrie \u00een datul nostru ontologic.
\nTextele sacre pastreaza \u201eurme\u201c ale \u00eent\u00e2lnirilor exemplare dintre Dumnezeu si om, pentru ca ele nareaza istoria convietuirii divinului cu umanul, punctele de intersectie, spatiile confruntarilor, rastimpurile dialogurilor de taina \u00eentre parteneri apartin\u00e2nd unor regimuri ontice diferite. \u00cen Vechiul Testament, \u00eent\u00e2lnirea (\u00eenca din momentul genezei) sta sub auspiciile imperativului divin, iar alegerea omului se manifesta, cu foarte rare exceptii, doar ca supunere sau acceptare. \u00cent\u00e2lnirea omului cu Dumnezeu (dupa izgonirea din rai) implica o iesire nu numai din sine, ci din tot ceea ce ar fi putut constitui referentii identitari ai unui individ: tara, neamul, familia, religia anterioara. Cazul exemplar este cel al patriarhului Avraam, scos din toate cercurile concentrice ale cunoscutului, pentru a deveni \u00eentemeietorul unei noi semintii (Facere 12:1-3).
\nMulte dintre figurile centrale vetero-testamentare sunt introduse \u00een scena prin imaginea unei \u201echemari\u201c cu rol esential \u00een devenirea personajului si a comunitatii careia \u00eei apartine: Moise (Iesirea 3:1-17), Iosua Navi (Iosua 1:1-9), Samuel (1 Regi 3:1-10), Isaia (Isaia, cap. 6), Ieremia (Ieremia 1:4-8), Iezechiel (Iezechiel 2:1-4) s. a. au parte de momentul lor de invitatie de a sparge barierele obisnuitului si de a patrunde \u00een extra-ordinar. Unii rateaza sau refuza apelul si sunt pedepsiti, precum Iona, cel cufundat expiator \u00een burta chitului (Iona, cap. 1 si 2).
\nNoul Testament accentueaza ideea \u00eent\u00e2lnirii, caci Dumnezeu \u00censusi Se \u00eentrupeaza pentru a descinde \u00een spatiul vital al omului. Asistam \u00een Evanghelii, \u00een repetate r\u00e2nduri, la frica initiala a oamenilor de a stabili contact cu Cineva care \u00eei scoate din rutina lor, care le rastoarna lumea cu care fusesera obisnuiti. Chiar si dupa ce sav\u00e2rseste coplesitoare minuni (sau poate tocmai pentru ca o face), Hristos este alungat din unele cetati, pentru ca oamenii nu se pot ridica la \u00eenaltimea primirii Lui.
\nMulte dintre parabolele biblice se construiesc \u00een jurul ideii de \u00eent\u00e2lnire sau de esec al ei. Pilda celor zece fecioare (Matei 25:1-13) oglindeste doua situatii simetrice: fecioarele \u00eentelepte, gata sa intre \u00een orice clipa \u00een camara de nunta si sa-si cunoasca Mirele, si fecioarele nebune, care rateaza \u00eent\u00e2lnirea, pentru ca nu s-au pregatit suficient de atent \u00een vederea ei. Discursul iconografic lumineaza aceasta discrepanta, alatur\u00e2nd chipurilor senine, ordonate ale fecioarelor \u00eentelepte, cele ravasite, haotice ale fecioarelor nebune. \u00cen programul pictural al bisericilor de lemn din judetul Salaj de pilda, unde parabola apare frecvent ilustrata, dezordinea interioara a fecioarelor nepregatite este marcata vizual prin parul desfacut salbatic si lasat \u00een neor\u00e2nduiala, suger\u00e2nd probabil si tipologia \u201efecioarelor despletite\u201c, condamnate o data \u00een plus de morala sociala, pe l\u00e2nga credinta religioasa.
\nAlteori, parabolele ne \u00eenfatiseaza situatia chemarii divine care ram\u00e2ne lipsita de raspunsul asteptat: \u00eent\u00e2lnirea este suspendata, abolita, prin gestul nepasator sau neputincios al omului. Parabola nuntii fiului de \u00eemparat (Matei 22:1-14) schiteaza imaginea apelului universal, caruia oamenii i se sustrag din varii motive sau la care \u00eencearca sa raspunda, fara a avea \u00eensa instrumentele necesare (\u201ehaina de nunta\u201c) pentru a se \u00eenscrie \u00een adevar \u00een orizontul \u00eent\u00e2lnirii.
\nO alta pilda consemnata \u00een Evanghelia dupa Matei (19:16-22), cea a t\u00e2narului bogat care pleaca \u00eentristat dupa schimbul de replici cu Hristos, ne propune portretul celui care nu-si poate sari peste propria umbra, nu se poate desitua \u00een raport cu eul egoist, pentru a t\u00e2sni \u00een \u00eent\u00e2mpinarea celuilalt sau pentru a-l urma pe o carare diferita de tot ceea ce cunoscuse p\u00e2na atunci. Ni se sugereaza \u00een acest caz ca \u00eent\u00e2lnirea presupune uneori renuntare, pentru a face loc \u00een tine noului creat de cunoasterea celuilalt (adica de nasterea \u00eempreuna cu el \u00een interiorul comuniunii stabilite, conform etimologiei franceze a vocabulei co-naissance).
\nUneori, \u00eent\u00e2lnirea este doar am\u00e2nata, personajul parcurg\u00e2nd un ocol fiintial cu rol initiatic p\u00e2na sa ajunga capabil sa se supuna confruntarii cu celalalt. Fiul risipitor (Luca 15:11-31) colinda lumea, pierde tot ce a acumulat p\u00e2na la pragul de a se pierde chiar pe sine si-n acel moment de cumpana \u00eesi aminteste \u00eentr-o strafulgerare drumul spre casa. Ratacirea se metamorfozeaza \u00een cautarea singurei carari care-l poate \u00eentoarce simultan la sine si la Tatal sau. Calatoria \u00eenapoi echivaleaza cu iesirea dintr-o boala lunga, un soi de recuperare a privirii interioare, pierdute \u00een procesul de orbire lenta al \u00eenstrainarii. Fiul risipitor este un nostimos, un convalescent pe cale de a-si recapata chipul, de a primi, \u00een termenii lui A. Scrima, statutul unui capax Dei sau al unui Hristofor, \u00een sensul etimologic al numelui.
\n\u00cent\u00e2lnirea cu das Ganz Andere este mediata de \u201erecunoasterea\u201c Lui \u00een chipurile celor de aproape. Daca \u00een iubirea de tip platonician, \u00eendragostitii \u00eesi sunt unul altuia vehicul si imbold de transcendere catre lumea Ideilor, \u00een iubirea crestina, cel de aproape \u00cel coboara pe Dumnezeu \u00een mijlocul nostru, iar gesturile filantropice fata de semeni \u00cel au drept ultim destinatar pe Hristos: \u201eAdevar va spun, \u00eentruc\u00e2t ati facut unuia dintre acesti foarte mici frati ai Mei, Mie Mi-ati facut.\u201c (Matei, 25:40). Platonismului ascensional \u00eei contravine chenoza hristica, miscare descendenta al carei punct agonic culminant e reprezentat de Pogor\u00e2rea la iad, pentru ridicarea si restaurarea omului. Crestinul constientizeaza ca nu poate face nici un pas fara Dumnezeu, de aceea \u00eenainte de orice gest sau actiune \u00cel cheama \u00een ajutor, cer\u00e2ndu-I \u201esa descinda\u201c \u00een ad\u00e2ncul fiintei \/ fiintarii lui: \u201eCrestinismul e mistica \u00cent\u00e2lnirii, a Vederii la Fata. \u00cen Ortodoxie, \u00cent\u00e2lnirea se sav\u00e2rseste \u00een odaia sufletului, prin soapta rugaciunii. Ortodoxia e religia gazduirii. Trairea isihasta \u00eenseamna gazduirea lui Iisus \u00een inima. Rug\u00e2ndu-se, ortodoxul nu pleaca din sine spre Dumnezeu, ci \u00cel cheama smerit pe Dumnezeu \u00een casa inimii sale. \u00cel primeste pe oaspetele ceresc \u00een odaia de taina a sufletului.\u201c (Alexandru Horia, Vorbirea \u00een soapta).
\nLa toate nivelurile ei si \u00een toate sferele \u00een care se poate petrece \u2013 sistematizate de Martin Buber \u00eentr-un model triadic: \u201eviata cu natura (p\u00e2na \u00een pragul limbajului); viata cu oamenii (explicita); viata cu esentele spirituale (relatia e muta, dar plasmuitoare de limbaj)\u201c \u2013 \u00eent\u00e2lnirea poate fi asteptata, dorita, imaginata, dar niciodata pre-vazuta. Ea ram\u00e2ne un dar, o minunata \u00eent\u00e2mplare a fiintei, pe care nu stim cine sau ce o prilejuieste si nici cum o putem pastra (am\u00e2n\u00e2nd, macar un timp, inevitabila \u201edefazare sufleteasca\u201c pe care o invoca Sorin Lavric \u00eentr-unul dintre eseurile sale) sau cum putem sa nu trecem, ignor\u00e2nd-o, pe l\u00e2nga ea. P\u00e2na la un punct, orice \u00eent\u00e2lnire autentica pare a fi o varianta a \u00eendragostirii, caci, pentru o clipa, lumea \u00eentreaga se \u00eencuibeaza \u00eentr-un om, care ne re-aranjeaza lumea interioara, ne ajuta sa deschidem ochii catre partile \u00eenca nedefrisate din noi, daruindu-ne o alta litera din alfabetul universului.
\nCa \u00eentr-un soi de paradox cu iz oriental, Constantin Noica ne \u00eendemna \u201esa uitam de noi \u00eensine si sa ne amintim de noi\u201c. Acest noi, izbavit de povara circulara, concentrationara a eului egoist, se naste numai \u00een miezul incandescent al \u00eent\u00e2lnirii, care \u00eenseamna \u00eempreuna-fiintare, comunicare si cuminecare, alternanta \u00eentre lepadarea de sine si regasirea sinelui. Din perspectiva acestui noi, \u00eentrebarea din titlul romanului lui Pascal Bruckner, Care dintre noi doi l-a nascocit pe Celalalt? (relu\u00e2nd, de fapt, o secventa creata de Paul Eluard, \u00een volumul \u00cen lipsa tacerii) nu mai are nevoie de raspuns.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Statutul fiintei umane de homo viator, situat mereu pe un drum real sau imaginar, care se petrece \u00een lumea cunoscuta sau \u00een tinuturi exotice, care dureaza un timp sau \u00eencheaga \u00eentreaga existenta, \u00eel predispune la \u00eent\u00e2lniri. Fiinta \u00een calatorie, omul se \u00eensoteste cu altul, \u00eel \u00eent\u00e2mpina sau se lasa \u00eent\u00e2mpinat de un altul, \u00eesi cauta… Cite\u0219te mai mult »Care dintre noi l-a nascocit pe Celalalt? Variatiuni pe tema intalnirii<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[17],"tags":[],"class_list":["post-11617","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-ideilor"],"views":3514,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11617","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=11617"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11617\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=11617"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=11617"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=11617"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}