La \u00eentrebarea din titlu se poate raspunde \u00een mai multe moduri. Un raspuns conventional ar fi: \u201eDepinde; \u00een orice caz, proprietarului\u201c. Un raspuns cu aroma de politica culturala (sa-mi fie scuzata cacofonia, dar este inevitabila) ar fi: \u201ePublicului\u201c. Un raspuns \u00een cheie \u2026keynesiana, ca sa zic asa, ar fi: \u201ePlatitorilor de impozite\u201c. Un raspuns cu tenta anarhista ar fi \u201eTuturor\u201c sau \u201eNimanui\u201c. Indiferent de raspuns, ceea ce fram\u00e2nta, acum, muzeele europene este legat, mai degraba, de mediul virtual \u00een care se scalda bunurile culturale muzeale. Mai exact, de dreptul de proprietate asupra reprezentarilor numerice (\u201edigitale\u201c cum ar zice anglofonii) ale acestor bunuri.
\nNu intentionez sa va atrag \u00een hatisul fara margini al birocratiei \u00een care este \u00eenecata Uniunea Europeana. \u00cen \u00eencercarea lor de a face totul \u201eca la carte\u201c, functionarii Uniunii au creat un sistem extrem de complicat de reglementari. Numai ca acesta este jocul \u00een care am intrat si noi, si pe care va trebui sa \u00eel jucam, pentru a ne urmari interesele, ca tara. Cert este ca ne \u00eendreptam, cu viteze din ce \u00een ce mai mari, spre epoca \u00een care multiplicarea informatiei, de orice fel, se va face, preponderent, doar prin mijloace electronice. Tocmai din aceasta cauza, accesul la acest tip de informatie a devenit o chestiune de interes public.
\nDe mai multi ani de zile, Comisia Europeana \u00eencearca sa puna la dispozitia publicului (european, \u00een primul r\u00e2nd, dar nu numai), o baza de date care sa cuprinda c\u00e2t mai multe din bunurile culturale ale statelor membre, \u00een format numeric (asadar, accesibil on line, prin internet). Cum, ca de obicei, rom\u00e2nii au deschis mai t\u00e2rziu televizoarele, decizia Comisiei ne-a prins nepregatiti. N-ar fi trebuit sa fie asa. Rom\u00e2nia a fost, \u00eenca din deceniul al optulea al secolului trecut, una dintre primele tari din Europa care a \u00eenceput o inventariere nationala, centralizata a bunurilor culturale mobile, aflatoare \u00een muzee si chiar \u00een colectiile private (cele bisericesti, de exemplu). Meritul fundamentarii acestui sistem i-a apartinut unui pionier al g\u00e2ndirii muzeologice din Rom\u00e2nia, mult regretatului profesor Radu Florescu (1931 \u2013 2003). \u00centr-o perioada \u00een care celelalte tari europene \u00eenca \u00eencercau sa teoretizeze necesitatea unei asemenea baze de date, profesorul Florescu (fiu al unui alt celebru arheolog, Grigore Florescu), a determinat \u00eenfiintarea, \u00een subordinea organismului central \u00een domeniu, de atunci (Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, acum, chiar Ministerul Culturii si Patrimoniului National) a unui \u201ecentru de calcul?, devenit, din 1990, Centrul de Informatica si Memorie Culturala, topit, ulterior (asa dupa cum am mai spus, \u00een paginile Culturii), \u00een actualul Institut National al Patrimoniului. Ca si \u00een at\u00e2tea alte cazuri, \u00een care rom\u00e2nii au avut merite de pionierat \u00eentr-un domeniu sau altul, schimbarile politice, administrative si birocratice au dus la \u00eempotmolirea unui proces care \u00eencepuse foarte bine. Astfel, atunci c\u00e2nd s-a decis lansarea marelui portal europeana.eu, Rom\u00e2nia nu a avut instrumentele necesare pentru a fructifica avantajul initial. \u00cen 2008, c\u00e2nd chestiunea devenise presanta, Institutul de Memorie Culturala a primit rolul de integrator al informatiilor numerice ale bunurilor culturale, asa cum acestea existau \u00een muzee, biblioteci si arhive. Numai ca 2008 a fost an electoral, Ministerul Finantelor s-a speriat de sumele imense necesare pentru implementarea sistemului, iar, \u00een 2009, totul a cazut \u00een uitare (la Bucuresti, nu si la Bruxelles!). Chiar si asa, fara un sprijin administrativ si financiar consistent (eu as zice, iertata-mi fie aciditatea, nici macar decent \u2013 dar \u00eenteleg, tara trece, ca de obicei, de c\u00e2nd ne stim, prin clipe grele), Institutul a reusit sa \u00eencarce \u00een europeana ceva mai mult de 33.000 de bunuri, \u00een format numeric, de la manuscrise si imagini ale unor monumente istorice, p\u00e2na la filme documentare, tablouri, flori de mina si carti postale. Pentru cei care vor intra pe sit, rezultatele s-ar putea sa fie dezamagitoare. Instrumentele de regasire a informatiei sunt, adeseori, deficitare, dar, una peste alta, este un \u00eenceput. Nu suntem chiar coada cozii europene (desi, nici foarte departe de ea), dar, \u00een orice caz, avem imens de mult de lucrat, p\u00e2na ajungem din urma Franta, cu peste 2 milioane de bunuri postate. Pentru a reusi o asemenea performanta, nu ar trebui dec\u00e2t sa punem \u00een aplicare o strategie g\u00e2ndita \u00een 2008, dar neaplicata, nici p\u00e2na azi.
\n\u00censa Comisia Europeana nu are vreme sa stea dupa muncile noastre zilnice sau dupa zilnicele noastre munci. O directiva a Comisiei (nr. 98\/2003. privind reutilizarea informatiilor din sectorul public) ar urma sa fie modificata, prin extinderea prevederilor sale catre muzee, biblioteci si arhive. De ce a ales Comisia tocmai aceste trei categorii de institutii, mi se pare evident. Ele sunt pastratoarele memoriei publice, \u00een orice tara normala. Las la o parte faptul ca, \u00een Rom\u00e2nia, din cauza unei aberatii introduse de regimul comunist, arhivele au fost trecute \u00een subordinea Ministerului de Interne, unde se afla si astazi, \u00een pofida \u00eencercarilor din anii 1997 \u2013 2000 si 2005 \u2013 2008 de revenire a lor \u00een sistemul Culturii, ceea ce duce la disfunctionalitati evidente, \u00een raport cu ce se \u00eent\u00e2mpla \u00een restul Europei (dar, ce-i drept, suntem congruenti cu sistemul din Rusia!). La nivel european, arhivele beneficiaza de acelasi statut ca si bibliotecile si muzeele (si. cred, secolul \u00een care traim va fi martorul stergerii diferentelor strict \u201emetodologice\u201c dintre aceste categorii de institutii). \u201eCu alte cuvinte, oricine va putea sa ceara de la un muzeu, de exemplu, sa primeasca, \u00een format numeric, fisa unui bun muzeal inventariat \u00een acel asezam\u00e2nt de cultura, baz\u00e2ndu-se pe prevederile acestei directive, daca ea va fi aprobata astfel. Pentru a anihila multiplele susceptibilitati ale muzeografilor, se prevede posibilitatea taxarii accesului la aceste informatii (motivata de faptul ca munca de numerizare a informatiilor privind bunurile culturale detinute de cele trei categorii de institutii este scumpa si cronofaga) si chiar \u00eenfiintarea unor autoritati nationale autonome (adica, neguvernamentale), pentru a controla modul \u00een care institutiile raspund la solicitari.
\nProiectul de modificare a Directivei se afla pe masa de lucru a statelor membre, pentru a fi discutat, mai \u00eent\u00e2i, la nivel de experti, dar el a aprins, deja, spiritele \u00een mica lume a muzeografilor \u2013 mica, dar responsabila pentru administrarea unor averi culturale (si, \u00een mod direct, financiare), uriase!<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
La \u00eentrebarea din titlu se poate raspunde \u00een mai multe moduri. Un raspuns conventional ar fi: \u201eDepinde; \u00een orice caz, proprietarului\u201c. Un raspuns cu aroma de politica culturala (sa-mi fie scuzata cacofonia, dar este inevitabila) ar fi: \u201ePublicului\u201c. Un raspuns \u00een cheie \u2026keynesiana, ca sa zic asa, ar fi: \u201ePlatitorilor de impozite\u201c. Un raspuns cu… Cite\u0219te mai mult »Cui apartin muzeele? (I)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[],"class_list":["post-11541","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic"],"views":1433,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11541","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=11541"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11541\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=11541"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=11541"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=11541"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}