Exista, \u00een lumea noastra, oameni carora personalitatea si forta profesionala le creeaza o aura de nemuritori. Nu ne imaginam ca ar putea sa dispara \u00een timp ce noi fiintam. Ma g\u00e2ndesc, bunaoara, la unii doctori carora le \u00eencredintam trupul nostru atins de boli si suferinte, cu ochii umezi si suflet tremur\u00e2nd, convinsi fiind ca ne vor face bine, orice ar fi. De aceea nu ne g\u00e2ndim nici o secunda ca si ei sunt asemenea noua, ca se pot \u00eembolnavi si chiar pot muri. Dar aceasta senzatie este valabila mai ales \u00een privinta artistilor, cei pe care \u00eei \u00eendragim si \u00eei pastram \u00een sufletul nostru ca pe cea mai de pret comoara. Am avut realmente un soc atunci c\u00e2nd am aflat ca Arturo Benedetti Michelangeli a murit. Ramasesem brusc fara idol si drumul spre pianul la care studiam zilnic devenise tot mai searbad. Mult mai t\u00e2rziu, ascult\u00e2nd radioul \u00een timp ce conduceam, un anunt ce parea neverosimil, m-a tras brusc pe dreapta: Luciano Pavarotti murise. Vocea lui a dominat ultimele decenii ale secolului XX \u00eentr-at\u00e2t \u00eenc\u00e2t lumea parca \u00eencremenise \u00een asteptarea unei acute de neegalat si brusc m-au podidit lacrimile, iar tristetea ca nu \u00eei voi mai putea asculta pe cei doi pe viu nu m-a parasit nici astazi.
\nAnul trecut, pe c\u00e2nd ma aflam la Timisoara pentru un recital \u00een cadrul Festivalului \u201eEnescu\u201c, \u00een timp ce m\u00e2ncam de pr\u00e2nz \u00eentr-un restaurant, priveam fara sa vreau \u00een ecranul imens de pe perete cu g\u00e2ndul la ceea ce aveam de interpretat peste c\u00e2teva ore, fara sa \u00eemi pese de noianul de stiri obisnuite. Brusc, mi-a aparut pe retina imaginea mea c\u00e2nt\u00e2nd cu Johnny Raducanu la Ateneul Rom\u00e2n. Doar pentru c\u00e2teva secunde mi s-a parut firesc, \u00eensa lovitura nu mi-a ocolit sufletul nici de aceasta data: pe banda ecranului scria cu litere de o schioapa ca Johnny Raducanu a murit. Pe el chiar \u00eel cunoscusem si c\u00e2ntaseram \u00eempreuna. Am avut acest privilegiu. Cu privirea \u00eencetosata de durere am \u00eenceput sa-l vad venind spre mine, cu foarte multi ani \u00een urma, pe c\u00e2nd eram un t\u00e2nar \u00een afirmare invitat de catre Dan Grigore la o seara de gala organizata \u00een cinstea lui, eveniment \u00een care vedeta principala alaturi de maestru era \u00eensusi Johnny; cu accent usor americanizat ni s-a adresat: \u201egagiu’ face niste nuante de \u00eengheti; \u00eei spargeti diseara!\u201c. Au trecut anii si am ajuns sa c\u00e2nt cu Johnny chiar la Ateneul Rom\u00e2n, locul pe care \u00eel pretuia cel mai mult. Imaginaseram un spectacol intitulat \u201eAll that Jazz\u201c \u00een care Johnny mi-a facut onoarea sa participe. Si-a asteptat r\u00e2ndul \u00een sala, ca spectator, si c\u00e2nd a fost invitat pe scena, s-a ridicat destul de greu de pe scaun \u00een aplauzele furtunoase ale publicului. \u00cen clipa \u00een care a simtit sc\u00e2ndura si lumina scenei, a devenit mai t\u00e2nar cu patruzeci de ani. \u00cesi regasise universul \u00een care pianul \u00eei era cel mai bun prieten. Am c\u00e2ntat \u00eempreuna o piesa standard de jazz, semnata Dave Brubeck, dar am ajuns prin improvizatie la \u201eSuita \u00een si minor\u201c de Bach, apoi am dat o raita prin copilarie, printr-un impuls al meu care i-a sugerat aceasta directie. A preluat-o cu bucuria marilor artisti. Succesul a fost incredibil. Apoi, am c\u00e2ntat \u00eempreuna cu pianistul Horia Maxim si piesele pe care le aranjase special pentru mine, lucrari celebre \u2013 \u201ePe Olt\u201c, \u201eJoc\u201c si inegalabila piesa din jazzul rom\u00e2nesc, \u201eJocul tambalelor\u201c. Johnny nu a mai rezistat si s-a alaturat lui Horia Maxim \u00eentr-o improvizatie de zile mari. Sa fiu sincer, nici eu nu am mai putut c\u00e2nta la flaut pentru o perioada si am trecut la pian. \u00cen felul acesta, pentru c\u00e2teva momente, publicul a asistat la o improvizatie pianistica la sase m\u00e2ini, total inedita pentru scena Ateneului Rom\u00e2n. A fost extraordinar. Un mare artist care a stiut sa patrunda si sa ram\u00e2na \u00een sufletul oamenilor.
\nDupa concert, am cobor\u00e2t euforici treptele Ateneului, \u00een Rotonda, unde se afla expozitia de pictura a fiicei mele, Maria Alexandra. Nimic \u00eent\u00e2mplator, fiindca \u201eAll that Jazz\u201c \u00eenseamna \u201etoata aceasta nebunie\u201c si faptul ca un parinte organizeaza expozitia copilului de zece ani \u00een inima culturala a tarii este o nebunie. Dar o nebunie frumoasa. Maria justifica prin lucrarile ei emfaza tatalui. Johnny s-a oprit foarte atent. Am luat-o ca pe un compliment. Dupa c\u00e2teva momente de tacerea asurzitoare, a spart linistea cu accentul lui inconfundabil: \u201ebatr\u00e2ne, fii-ta are gust!\u201c. Cu vocea \u00eencarcata de emotie i-am marturisit ca v\u00e2nduse un tablou. Replica lui a venit implacabil: \u201eCe ti-am spus? Van Gogh n-a v\u00e2ndut nici unul c\u00e2t a trait. Hai sa bem pentru asta!\u201c. Am plecat \u00een \u201eviata\u201c si am stat de vorba p\u00e2na t\u00e2rziu \u00een noapte. Nici unul dintre noi nu ar fi putut sa doarma dupa starea de gratie pe care o atinseseram. I-am ascultat povestile incredibile, \u00eentr-o cavalcada de expresii pe care numai amestecul de rom\u00e2na si engleza o poate crea. Toate marile personalitati artistice si culturale ale tarii, dar si ale lumii au stat, parca, cu noi la masa: de la Duke Elington, Piazzolla si Dave Brubeck la Richard Oschanitzki, Dan M\u00e2ndrila si alti mari interpreti rom\u00e2ni de jazz; de la lautari celebri precum nea Romeo Bazarca sau actori minunati, la poetul \u201enecuvintelor\u201c, Nichita Stanescu. Ne-am despartit cu promisiunea ca \u00eemi va mai aranja piese si pentru Trio Contraste, promisiune care s-a realizat \u00een scurta vreme. De atunci c\u00e2ntam \u00een toata lumea, cu foarte mare succes, \u201eMainile olarului\u201c, \u201eBlues Baroque\u201c si \u201eJocul tambalelor\u201c. Astazi, pot spune ca sunt posesorul unei adevarate comori pe care Johnny Raducanu, \u00een gererozitatea lui artistica, mi-a \u00eencredintat-o.
\nJohnny Raducanu a fost recunoscut, iubit si respectat de catre toti rom\u00e2nii, fie ei oameni de r\u00e2nd sau oameni de arta. L-au ovationat \u00een recitalurile solo sau cu partenerii de jazz. Au fost impresionati \u00een celebrele spectacole alaturi de Ion Caramitru. Toata lumea dorea sa-l vada, desi l-am auzit pl\u00e2ng\u00e2ndu-se ca nu se mai bucura de at\u00e2ta popularitate fiindca, probabil, \u00eembatr\u00e2nise. Dar un artist mare nu \u00eembatr\u00e2neste niciodata. El ram\u00e2ne \u00een constiinta noastra mereu proaspat. Johnny Raducanu era un brand si nu pot sa \u00eenteleg cum de nu s-au editat CD-uri si DVD-uri cu \u00eenregistrarile si aparitiile lui scenice. Exista si foarte multe compozitii pe care ni le-a lasat, pe nedrept ignorate. Doar \u201eJocul tambalelor\u201c interpretat de Aura Urziceanu sa fi scris si ar fi ramas \u00een istoria muzii de jazz. Poate ca, macar acum, \u00een ceasul al doisprezecelea, minunea sa se produca si sa apara o infuzie de CD-uri cu muzica si interpretarile lui. Daca nu, macar stiu sigur ca iubitorii de muzica au \u00een colectia lor discuri (LP), pentru ca \u00eentr-o vreme, pe c\u00e2nd Iosif Sava se alfa la New York, un \u00eempatimit al jazz-ului i-a pus sa asculte la pickup \u201ea great black man din Romania: Johnny Raducanu\u201c.<\/p>\n
Pentru ca nu stiu si nici nu vreau sa \u00eenchei acest articol \u00eemi voi aduna sufletul pentru a rosti acest poem:<\/p>\n
\u201eMoartea unui artist\u201c<\/p>\n
C\u00e2nd moare un artist
\nPl\u00e2ng cocorii
\nZborul lor \u00een cerc
\nVesteste teama ratacirii<\/p>\n
C\u00e2nd moare un artist
\nMemoria berzei
\nCa o fotografie arsa
\nRam\u00e2ne agatata de cer<\/p>\n
C\u00e2nd moare un artist
\nViata se napusteste \u00een sens invers
\nPentru ca totul
\nSa se mai \u00eent\u00e2mple o data.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Exista, \u00een lumea noastra, oameni carora personalitatea si forta profesionala le creeaza o aura de nemuritori. Nu ne imaginam ca ar putea sa dispara \u00een timp ce noi fiintam. Ma g\u00e2ndesc, bunaoara, la unii doctori carora le \u00eencredintam trupul nostru atins de boli si suferinte, cu ochii umezi si suflet tremur\u00e2nd, convinsi fiind ca ne… Cite\u0219te mai mult »\u201eJocul Tambalelor\u201c<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[6547],"class_list":["post-11381","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-johnny-raducanu"],"views":2464,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11381","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=11381"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11381\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=11381"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=11381"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=11381"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}