{"id":11272,"date":"2012-03-29T13:23:50","date_gmt":"2012-03-29T11:23:50","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=11272"},"modified":"2012-03-29T13:24:08","modified_gmt":"2012-03-29T11:24:08","slug":"eugen-simion-intre-scepticism-si-post-teorie","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/eugen-simion-intre-scepticism-si-post-teorie\/","title":{"rendered":"Eugen Simion, \u00eentre scepticism si post-teorie"},"content":{"rendered":"

E destul de greu de masurat modificarea de paradigma a criticii rom\u00e2nesti postbelice \u00een raport cu modelul critic de dinainte de realismul socialist nu pentru ca \u00eennoirile de discurs n-ar fi vizibile, ci pentru ca n-a existat, propriu-zis, o confruntare directa \u00eentre reprezentantii celor doua directii. \u00cen \u201eCritica \u00een transee\u201c (2011) am \u00eencercat sa explic, de fapt, de ce tinerii Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Matei Calinescu si altii n-au contestat direct paradigma critica mai veche, desi un dialog cu Serban Cioculescu, Vl. Streinu sau Al. Piru ar fi fost instructiv \u00een clarificarea propriilor optiuni. Toata tensiunea s-a consumat, mai degraba dec\u00e2t \u00eentr-o confruntare directa, \u00eentr-un \u201econflict al interpretarilor\u201c. De vina e, pe de o parte, frontul comun \u00eempotriva dogmatismelor de tot felul, fie ca era vorba despre realismul socialist \u00eenainte de 1965 sau de protocronismul din deceniile opt si noua. \u00cen plus, reverenta tinerilor fata de cultura interbelica \u2013 privita compensativ ca un paradis pierdut al spiritului critic democratic \u2013 a facut ca diferentele de viziune de la o generatie la alta sa fie trecute cu vederea. O observatie mai veche \u00een acest sens facea, de altfel, Eugen Simion la \u00eenceputul anilor \u201880: \u201eAm regretat totdeauna ca dezbaterile despre critica literara n-au depasit aspectul moral al lucrurilor, rareori au fost analizate principiile si tot at\u00e2t de rar metodele. N-a existat la noi o veritabila confruntare \u00eentre noua si vechea critica, neexist\u00e2nd, \u00een primul r\u00e2nd, un Raymond Picard care sa-si apere cu demnitate si curaj convingerile\u201c. De adaugat \u00eensa imediat ca, \u00eenainte de a constata absenta unui Picard, lipseste criticii rom\u00e2nesti postbelice mai ales un Roland Barthes, spirit frondeur si avangardist prin excelenta, pus pe rasturnarea sistematica a tuturor prejudecatilor legate de institutia literarului. Cenzura, autocenzura, putinul interes (mostenit de la postbelici) pentru probleme teoretice au lasat \u00een umbra dezbaterile cu privire la optiunea pentru o metoda sau alta. Asa \u00eenc\u00e2t modificarea de perspectiva asupra criticii trebuie dedusa mai degraba din lecturi aplicate, din marturisiri involuntare sau din profesiuni de credinta.
\nPolemica Cioculescu-Simion<\/strong>
\nDaca n-am avut un Roland Barthes, exista, \u00een schimb, c\u00e2teva exceptii de la regula \u201etacerii\u201c cu privire la instrumentele criticii. O \u00eenfruntare directa, ramasa si ea din pacate fara ecouri mai largi (ar fi fost extrem de interesant ca si alte voci sa se \u00eenscrie \u00eentr-o astfel de dezbatere), are loc la initiativa lui Eugen Simion \u00eensusi. \u201eGust si metoda \u00een critica\u201c, textul din care am citat mai sus, \u00eei ofera criticului prilejul de a vorbi deschis despre diferentele dintre vechea si noua critica, precum si despre rolul bibliografiei occidentale contemporane \u00een progresul disciplinei. Ce-i drept, o astfel de pledoarie mai facuse Eugen Simion \u00een urma cu un deceniu si jumatate, c\u00e2nd critica rom\u00e2neasca \u00eencerca sa identifice c\u00e2teva directii viabile de evolutie. \u201eGust si metoda critica\u201c face, din acest punct de vedere, pandant cu \u201eMetamorfozele criticii\u201c , unul dintre primele texte postbelice de adeziune la tendintele occidentale contemporane. Continuitatea \u00eentre cele doua e evidenta, orientarea criticului nu s-a schimbat \u00een mod fundamental. Diferite sunt, \u00eensa, accentele si nuantele, derivate \u00een mare masura din experienta acumulata \u00een mai bine de un deceniu. \u00centre \u201eMetamorfozele criticii\u201c si \u201eGust si metoda critica\u201c a intervenit o certa specializare. La fel ca Ion Pop sau Mircea Martin, pentru a enumera alte nume familiarizate cu La Nouvelle Critique, Eugen Simion a beneficiat de stagii de cercetare \u00een Franta, lu\u00e2nd parte, astfel, \u201epe viu\u201c, la mutatiile radicale ale disciplinei. \u00centors \u00een tara, le valorifica \u00eentr-un surprinzator studiu despre \u00eenceputurile poeziei rom\u00e2nesti (\u201eDimineata poetilor\u201c) si \u00eentr-un demers teoretic menit sa anticipeze reculul teoriei din deceniul noua (\u201e\u00centoarcerea autorului\u201c).
\nPrimul constituie, de fapt, si pretextul iesirii la rampa a lui Serban Cioculescu \u00eempotriva tendintelor noi \u00een critica. Cronicarul interbelic mai lansase, ce-i drept, alaturi de Al. Piru, c\u00e2teva replici condescendente la adresa tinerilor, \u00een care condamna renuntarea la principiul obiectivitatii, scaderea \u201eautoritatii\u201c criticului sau \u00eencetosarea judecatii de valoare prin analize sofisticate. Niciodata, \u00eensa, nu si-a exprimat criticul lui \u201eCaragiale\u201c at\u00e2t de raspicat (si cu adresa directa!) nemultumirea ca \u00een cronica din revista \u201eFlacara\u201c la cartea lui Eugen Simion. Aprecierile pozitive, sporadice, par rostite cu jumatate de gura, c\u00e2nd nu sunt susceptibile si ele de o intentionalitate ironica: \u201eEugen Simion ne smulge uimirea prin subtilitatea unor analize\u201c, \u201electura cartii, totusi, este foarte placuta, fort\u00e2nd delectarea\u201c\u00a0 (subl. mea, A.G.). Reprosul la adresa lecturii falsificatoare a lui Eugen Simion (care, \u00een loc sa priveasca cu ochii lui, s-ar folosi de \u201edioptriile critice ale numitilor Richard si de Rougemont\u201c) mascheaza cu greu rechizitoriul la adresa unei \u00eentregi generatii familiarizate cu tendintele critice contemporane: \u201eOric\u00e2ti critici mari va fi intervievat si consultat Eugen Simion la Paris, nu vad progresul pe care ei l-ar fi realizat fata de un Thibaudet, care, desi era bergsonian, a stiut sa se faca citit si \u00eenteles, tocmai pentru ca s-a ferit de orice clisee. Contra acestora ma ridic. Avem o scoala critica nationala. Nu sunt xenofob si nu exclud o eventuala ivire a unor metode critice superioare. Numai ca nu le vad \u00een prezent\u201c. Mai toate interpretarile lui Eugen Simion din \u201eDimineata poetilor\u201c n-ar reprezenta, astfel, dec\u00e2t o caznita \u00eencercare de modificare a vocabularului critic, retinute drept exemple de defazare \u00eentre obiectul literar si limbajul tehnic. \u00centr-un dialog din \u201eRom\u00e2nia literara\u201c, Cioculescu revine asupra chestiunii provocat de colegul de Nicolae Manolescu: \u201eNu ma \u00eempac nici cu metodele semiotice, nici cu cele structuraliste, nici cu intruziunea matematicilor \u00een critica literara. Sa le fie de bine tinerilor studenti lingvisti si viitori semioticieni c\u00e2nd vor avea de aplicat aceste metode, dar vocabularul lor e deocamdata indigest si-i deruteaza pe cititorii iubitori de literatura. Nu ma \u00eempac nici cu metodele psihanalitice, chiar c\u00e2nd, \u00een Franta, au dat stralucite demonstratii, ca acelea ale lui Bachelard, admirate si la noi si aplicate nu de mult operei lui Eminescu. C\u00e2nd citesc scriitura, conotatie, denotatie, sistem semnificativ, dimensiune semnificativa, proces enunciativ si alte vocabule sau sintagme ale stilisticii si lingvisticii noi, ma \u00eentreb ce \u00eentelege publicul amator de literatura din acest jargon. Progresul criticii nu consta \u00een metoda generala, ci \u00een l\u2019esprit de finesse al fiecarui critic, \u00een puterea lui de patrundere personala si de expresie cuceritoare\u201c .
\nDe notat din start ca, departe de \u00eencerca sa \u00eenteleaga din interior fenomenul critic contemporan, Serban Cioculescu prefera sa-l desconsidere \u00een bloc si fara drept de apel. Mai mult, obiectiile lui vizeaza mai degraba dimensiunea morala a raportarii la modelele occidentale, las\u00e2nd-o cu totul pe dinafara pe cea teoretica. \u00cen ochii moralistului deghizat aici \u00een critic literar, tinerii admiratori ai lui Barthes sau Richard s-ar lasa fascinati de modele p\u00e2na la pierderea totala a personalitatii. Din aceasta cauza, ei nu pot dec\u00e2t sa recite un vocabular exterior, gol, pe care aproape niciun cititor nu-l \u00eentelege. Caricatura trece, asadar, \u00eenaintea demonstratiei riguroase.
\n\u00cen schimb, raspunsul lui Eugen Simion e demn de retinut nu doar pentru ca poate fi considerat printre singurele \u00eencrucisari de spada dintre cele doua generatii, ci pentru ca e simptomatic pentru o viziune mai ampla asupra mutatiilor criticii postbelice. Simptomatic, spun, mai ales pentru ca el vine de la o personalitate deloc asimilabila \u201eterorismului metodologic\u201c acuzat de Serban Cioculescu. De fapt, polemica e cu at\u00e2t mai interesanta cu c\u00e2t se consuma nu \u00eentre un traditionalist si un avangardist, asa cum se \u00eent\u00e2mpla \u00een cultura franceza, ci \u00eentre un traditionalist si un modern moderat. Desi i-a citit pe toti, Eugen Simion n-a fost niciodata un militant al structuralismului, un sustinator al Tel Quel-ism-ului sau un adept al stiintificizarii discursului critic. Astfel \u00eenc\u00e2t \u00eentr-un anumit sens polemica pleaca de la c\u00e2teva premise comune. \u00cen fond, t\u00e2narul critic nu si-a ascuns niciodata \u00eencrederea \u00een \u201el\u2019esprit de finesse\u201c a interpretului sau adeziunea fata de o lectura supla, aplicata la obiectul literar, fara exagerari teoretice.<\/p>\n

Progresul criticii depinde, o spune Eugen Simion \u00eempreuna cu Serban Cioculescu, de \u201egustul si talentul criticului\u201c. Ceea ce nu \u00eenlatura, \u00een viziunea primului, nevoia permanenta de \u00eennoire a perspectivelor si a metodelor. \u201eNu-mi prea plac metodologii \u00een critica literara\u201c, marturiseste Eugen Simion. \u201eMa intereseaza \u00eensa \u00een cel mai \u00eenalt grad orice metoda care duce mai departe interpretarea si ma ajuta sa vad ceea ce impresionismul ma \u00eempiedica sa vad: pivnitele textului, nu numai suprafetele lui. Nu ma dau \u00een v\u00e2nt dupa schemele propuse de grupul Tel Quel, dar ar fi absurd sa contest faptul ca semiotica a facut sa progreseze analiza textului literar\u201c.
\nDe remarcat numaidec\u00e2t, \u00een marturisirea lui Eugen Simion, faptul ca pledoaria pentru \u00eennoirea discursului critic merge aproape la pas cu reticenta fata de spiritul teoretic al fenomenului francez contemporan. \u201eCritica profunzimilor\u201c a lui Jean Pierre Richard sau Jean Starobinski, psihanaliza existentiala a lui Jean Paul Sartre, politematismul lui Richard sau semiotica lui Roland Barthes nu sunt cautate sau valorizate \u00een sine, ci ca modalitati utile \u00een \u201eanaliza textului literar\u201c. Acea descentrare a literaturii \u00een favoarea metodei, usor de observat \u00een tendintele franceze contemporane, e respinsa cu fermitate de Eugen Simion. Nu doar pentru el, ci si pentru Nicolae Manolescu, Lucian Raicu sau Nicolae Balota, aporturile teoretice ale Noii Critici sunt utile \u00een accesul la suprafata nevazuta a textului. Iar principala mutatie a criticii postbelice fata de impresionismul interbelic, cu care are destule lucruri \u00een comun, consta tocmai \u00een valorificarea substraturilor operei. Descoperirea \u201epivnitelor textului\u201c, cum formuleaza expresiv Eugen Simion, concentreaza toate eforturile \u201ecriticii noi\u201c rom\u00e2nesti. De aceea, e buna absolut orice metoda care poate lumina c\u00e2te un ungher nebanuit al acestor subsoluri. Specificitatea discursului critic postbelic nu trebuie cautata de aceea \u00een inventia propriu-zisa de teorii sau de metode (aceasta e ca si inexistenta), ci \u00een identificarea unor cai c\u00e2t mai ingenioase de \u201eacces spre inima operei literare\u201c. Criticii rom\u00e2ni postbelici sunt fini analisti, interpreti, gata sa dea t\u00e2rcoale textului din c\u00e2t mai multe unghiuri posibile.
\nNevaz\u00e2nd \u00een \u00eennoirea discursului critic dec\u00e2t \u201eo cale de acces\u201c la literatura, nu un obiect \u00een sine, e normal ca parametrii acestei \u00eennoiri sa fie priviti mereu cu prudenta si cu o anumita detasare. Poate ca \u00een aceasta rezerva de fond trebuie regasita individualitatea criticii rom\u00e2nesti postbelice. Caci, daca la jumatatea anilor ?60 se mai putea pune problema unei reticente superficiale fata de Noua Critica franceza (nu \u00eendeajuns aprofundata), p\u00e2na la finalul deceniului opt se poate vorbi deja de un scepticism fecund, \u00een care distanta e celalalt nume al asimilarii. \u201eCritica si profunzime\u201c a lui Mircea Martin, \u201eOrele franceze\u201c ale lui Ion Pop, \u201e\u00centoarcerea autorului\u201c a lui Eugen Simion au \u00een comun sentimentul instalarii detasate, dar ireversibile, \u00een contemporaneitatea discursului critic. Fiecare dintre criticii mentionati mai sus se \u00eendoieste de un aspect sau altul al \u201eNoii Critici\u201c aduc\u00e2nd obiectiile de rigoare, \u00eensa niciunul nu s-ar mai g\u00e2ndi sa conteste aportul ei la modificarea limbajului critic.
\n\u201e\u00centoarcerea autorului\u201c. <\/strong>
\nLecturi \u00een raspar<\/strong>
\n\u00centregul paradox al acestei asimilari detasate e dat de volumul lui Eugen Simion, \u201e\u00centoarcerea autorului\u201c , cea mai profunda \u2013 \u00een dublu sens: subtila si cu valoare exemplara \u2013 reflectie de la noi asupra criticii occidentale din a doua jumatate a secolului. Cartea e importanta nu doar pentru ca anticipa discursul post-teoretic \u00e0 la Antoine Compagnon (v. postfata lui Andrei Terian la \u201e\u00centoarcerea autorului\u201c, ed. cit.), ci mai ales pentru ca e un model de deconstructie din interior a paradigmei Noii Critici. Desi nu coboara aproape niciodata la detaliu, pastr\u00e2ndu-si mereu o privire panoramica, menita sa puna \u00eentrebari esentiale, Eugen Simion e unul dintre cei mai fini cunoscatori ai mutatiilor de perspectiva din \u201eNoua Critica\u201c franceza. Constructia volumului e cel putin la fel de interesanta precum ideile vehiculate \u00een el. Caci Eugen Simion scrie o carte de teorie cu pasiunea si cu degajarea \u2013 ba chiar cu buna dispozitie \u2013 a eseistului: fragmentele din \u201e\u00centoarcerea autorului\u201c sunt mai degraba reflectii \u00een marginea fenomenului dec\u00e2t studii sistematice, cu tot aerul de gratuitate pe care-l implica acest lucru \u2013 si, as spune \u2013 cu toata libertatea de a pune \u00eentrebari naive, imposibil de formulat \u00een cadre teoretice bine delimitate. \u201eCine vorbeste \u00een opera, unde este creatorul? Ce \u00eenseamna a exista, dar a scrie pentru un autor de literatura autobiografica?\u201c sunt doar c\u00e2teva dintre \u00eentrebarile pe care (si) le pune criticul \u00een acest lung eseu. Cu o oarecare doza de amuzament retinut, Eugen Simion se \u00eencapat\u00e2neaza sa identifice aproape detectivistic \u201eurmele\u201c si \u201eamprentele\u201c autorului chiar si \u2013 sau mai cu seama! \u2013 \u00een operele celor care-i postuleaza cu mai multa convingere disparitia. Astfel \u00eenc\u00e2t majoritatea fragmentelor din \u201e\u00centoarcerea autorului\u201c sunt excelente mostre de lectura \u00een raspar, \u00eenvatata, nu-i vorba, tot de la maestrii suspiciunii, supusi ei \u00eensisi acum unui ferm interogatoriu. Fara a-i minimaliza \u00een vreun fel, Eugen Simion \u00eesi trage o placere speciala din a identifica, la Rimbaud, la Proust sau la Barthes, o serie de contradictii si paradoxuri menite sa confirme acelasi lucru: \u201eOrice meditatie despre absenta autorului din opera este, \u00een fond, un paradox, din moment ce autorul care ne comunica aceasta absenta nu uita sa se iscaleasca\u201c.
\nProbabil ca modalitatile cele mai eficiente de apropiere fata de postulatele \u201eNoii Critici\u201c sunt echilibrul, reticenta fata de orice forma de exces, identificarea caii celei mai scurte de la premise la concluzii. Mai ales ca nu lipseste, din aceasta abordare echilibrata, un spirit secret de fronda. Eugen Simion \u00eesi face un adevarat program din a pune bemol exagerarilor discursive ale unor autori precum Maurice Blanchot, Jean Ricardou sau Philippe Sollers. Criticul rom\u00e2n \u00eesi propune, la tot pasul, sa citeasca literal afirmatii tari precum \u201emoartea autorului\u201c, \u201edisparitia literaturii\u201c, \u201eindecidabilitatea lecturii\u201c si, din acest unghi, ele nu-i spun mai nimic. \u201eEseistii contemporani, noteaza el, ram\u00e2n, de regula, \u00een faza aluziei. Nu-si bat prea tare capul sa explice de ce autorul trebuie sa dispara neaparat nu numai din opera, ci si din preajma operei\u201c. Sigur ca din unghi teoretic, astfel de postulate au revolutionat critica, de nu chiar institutia literarului din a doua jumatate a secolului trecut. Privite \u00eensa practic, ca instrumente de interpretare, ele risca sa para vagi, apropiate de gradul zero al eficientei. Astfel \u00eenc\u00e2t Eugen Simion prefera sa le identifice, pe c\u00e2t posibil, sinonime mai apropiate de contingenta interpretarii. Desi nu neaga nicio clipa relevanta teoriilor care anunta reculul biograficului \u00een fata operei, criticul rom\u00e2n se vede nevoit sa atraga atentia ca \u00een momentul lecturii, acesta se \u00eentoarce \u00een forme filtrate, ca \u201estructura unei existente\u201c. Nu e vorba de a interpreta opera prin intermediul vietii autorului, insista Eugen Simion, ci mai degraba de a privi autorul ca mit creat de opera, printr-o \u201ea doua nastere\u201c. Nu intereseaza, \u00eentr-adevar, biografia lui Shakespeare, \u00eensa intereseaza \u00een cea mai mare masura destinul celui care a scris \u201eHamlet\u201c. \u201e\u00centoarcerea autorului\u201c e plina de astfel de disocieri, cu at\u00e2t mai fine cu c\u00e2t Eugen Simion e \u00een masura sa valorifice virtutile bunului-simt \u00eentr-o epoca \u00een care critica l-a repudiat insistent. Nu e vorba de un bun-simt ingenuu, ci \u2013 si aceasta dialectica face cartea incitanta si contrarianta \u2013 ci de o simplitate \u00eendelung exersata la scoala paradoxului. Iata-l, de pilda, pe critic demonstr\u00e2nd negru pe alb ca at\u00e2t de discutata renuntare rimbaldiana la propria identitate nu reprezinta, \u00een fond, dec\u00e2t \u00eentarirea ei: \u201eParerea mea este ca propozitia lui Rimbaud spulbera un mit si propune altul nu mai putin orgolios dec\u00e2t primul: mitul unui creator care inventeaza nu numai o opera, se inventeaza chiar pe el \u00eensusi. Se face Altul. Nu-i o revenire, printr-o negatie aparenta, la mitul creatorului, la ideea geniului atotputernic? Mi se pare ca da. Omul care vrea sa-si impresioneze vocea are o mare credinta \u00een forta lui. Creatorul care zice ca nu eu, ci Altul scrie opera mea lanseaza o mare provocare: nimeni altcineva nu-i \u00een stare sa produca aceasta mutatie dec\u00e2t creatorul \u00eensusi. Altul, pe scurt, este opera unui eu care, dintr-un motiv \u00eenca necunoscut, vrea sa intre \u00een umbra\u201c.
\nNici pe Proust nu-l crede Eugen Simion pe cuv\u00e2nt \u00een momentul c\u00e2nd acuza metoda sainte-beauviana. \u00cen cel mai subtil fragment al cartii (un adevarat punct de fuga al supozitiilor ulterioare), criticul rom\u00e2n demonstreaza ca, \u00een fond, cel care \u00eel acuza pe Sainte-Beuve de biografism \u00eesi fondeaza argumentele pe o baza (culmea!) profund biografica. E ceea ce Simion numeste \u201ecomplexul Sainte-Beuve\u201c sau \u201ecriza paricida\u201c. Rasturnarea e de proportii aici, \u00eensa nicio veriga nu lipseste interpretarii. Pornind de la constatarea unei \u201e\u00eenversunari care ne pune pe g\u00e2nduri\u201c, Eugen Simion identifica \u2013 printr-o lectura psihanalitica practicata cu at\u00e2ta suplete doar de Jean Starobinski (un mare \u201esceptic\u201c al Noii Critici franceze) \u2013 motivatia respingerii biografismului. Un pasaj din \u201eConversation avec Maman\u201c demonstreaza ca, departe de a fi doar o critica la adresa unei metode de interpretare, revolta lui Proust \u00eenseamna \u00een primul r\u00e2nd o repulsie intima. Ceea ce i se pare detestabil \u00een metoda lui Proust e \u00eensasi agresiunea contra intimitati, iar pentru Marcel, Sainte-Beuve nu poate fi dec\u00e2t \u201esubstitutul Tatalui\u201c. De unde si concluzia ca \u201eBiografismul este un instrument de constr\u00e2ngere (constr\u00e2ngerea unei intimitati), iar Sainte-Beuve reprezinta imaginea acestei condamnabile indiscretii \u00eempotriva discretiei esentiale a creatorului\u201c.
\nDe altfel, nicaieri \u00een revenirile lui Eugen Simion asupra fenomenelor contemporane nu vom regasi o critica aplicata a metodelor, nici \u00eencercarea de definire a unor metode critice. Poate ca una dintre caracteristicile centrale ale postbelicilor rom\u00e2ni interesati de deschiderile occidentale e tocmai aceasta privire panoramica usor dezabuzata, reticenta la cobor\u00e2rea \u00een problematici punctuale si capabila, tocmai de aceea, sa formuleze interogatii esentiale. Nu m-as mira ca, odata cu reculul fanatismului teoretic din ultimii ani, acest tip de critica umanista, considerata vetusta \u00een anii \u201870-\u201980, sa revina \u00een actualitate. C\u00e2stigurile de perspectiva ale Teoriei nu mai pot fi \u00een niciun chip negate, \u00eensa functionalitatea lor \u00een raport cu literatura vie merita testata \u00een continuare.<\/p>\n

 <\/p>\n

NOTE:<\/strong><\/p>\n

1. Eugen Simion, \u201eSfidarea retoricii\u201c, Cartea rom\u00e2neasca, Bucuresti, 1985, p. 249.
\n2. Idem, \u201eMetamorfozele criticii\u201c, in \u201eGazeta literara\u201c, anul XIII, nr. 8, 24 februarie 1966, p. 7.
\n3. Serban Cioculescu, \u201eEugen Simion. Dimineata poetilor\u201c, in \u201eFlacara\u201c, anul XXX(1343), 5 martie 1981,\u00a0 p. 16.
\n4. Idem, \u201eFranchetea e forma bunei credinte proofesionale\u201c (convorbire realizata de Nicolae Manolescu), in \u201eRom\u00e2nia
\nliterara\u201c, Anul XV, nr. 37, joi 9 septembrie 1982, pp. 12-13.
\n5. Eugen Simion, \u201eIntoarcerea autorului. Eseuri despre relatia creator-opera\u201c, editia a II-a, cronologie si postfata de Andrei Terian, Editura Institutului Cultural Rom\u00e2n, Bucuresti, 2005.<\/p><\/blockquote>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

E destul de greu de masurat modificarea de paradigma a criticii rom\u00e2nesti postbelice \u00een raport cu modelul critic de dinainte de realismul socialist nu pentru ca \u00eennoirile de discurs n-ar fi vizibile, ci pentru ca n-a existat, propriu-zis, o confruntare directa \u00eentre reprezentantii celor doua directii. \u00cen \u201eCritica \u00een transee\u201c (2011) am \u00eencercat sa explic,… Cite\u0219te mai mult »Eugen Simion, \u00eentre scepticism si post-teorie<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[7389,1141,1479,5214,469,124,7517,4306,7516],"class_list":["post-11272","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-al-piru","tag-eugen-simion","tag-ion-pop","tag-matei-calinescu","tag-mircea-martin","tag-nicolae-manolescu","tag-noua-critica-franceza","tag-serban-cioculescu","tag-vl-streinu"],"views":2210,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11272","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=11272"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11272\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=11272"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=11272"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=11272"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}