Parca voind sa apuce \u00eenaintea timpului si sa ia fata marilor festivaluri de la \u00eenceput de an, elvetienii sunt primii care provoaca lumea cinematografiei mondiale. Nu at\u00e2t o provoaca, de fapt, c\u00e2t o invita, cu rigoarea politetii specifice, la un festin helvet al artei a saptea. Aici, pe cele doua maluri ale r\u00e2ului Aare, \u00een vecinatatea muntilor \u00eenzapeziti, ei se apuca de treaba mai \u00eent\u00e2i \u00een cadrul unui festival, plasat \u00een a doua jumatate a lunii ianuarie. \u00cen acest an, la a 47-a editie, \u00eentre 19 si 26 ianuarie, \u00een cadrul \u201eZilelor de la Soleure\u201c \u2013 av\u00e2nd o noua directoare, \u00een persoana unui critic, Seraina Rohrer, succesoarea deja legendarului Ivo Kummer -, s-a desfasurat o noua \u201eNoapte a nominalizarilor\u201c, cu o lista de treizeci si trei de pretendenti la Premiile Cinematografului Elvetian, \u201eQuartz 2012\u201c. Au tinut traditionalele binevenite alocutiuni consilierul federal Alain Berset si presedintele Academiei Cinematografului Elvetian, Christian Frei. Cei doi au salutat asistenta \u00een cadrul unei ceremonii de la Landhaus, unde s-au dat Premiul Solothurn-lui si Premiul publicului de aici.
\nCa pentru a lansa o racheta cu mai multe trepte, elvetienii \u00eencep pregatirile \u00een plina iarna, \u00eenainte de oficial-somptuosul Berlin, de \u00eencarcatul de promisiuni Mannheim-Heidelberg, de \u00eenamoratul Mons, cu mult chiar \u00eenainte de \u00eensorita Coasta de Azur. \u00cenainte de C\u00e9sar, ca si de Oscar. Asa se face ca, imediat dupa aceste doua sarbatori cinematografice, cele mai mari cu putinta (mai este si momentul \u201eGoya\u201c, desigur, dupa care vine si \u201eGopo\u201c al nostru), elvetienii acorda premiile lor anuale, care se numesc, precum ceasul, \u201eQuartz\u201c, si merg la fel de bine si, dupa estimarile la \u00eencasari, destul de profitabil. Cu ani \u00een urma, ceremonia era tot aici, la Soleure. Ingeniosi si la fel de generosi cu zonele lor culturale, au hotar\u00e2t ca festivitatea sa fie transferata la Lucerna. Asa se face ca, foarte cur\u00e2nd, pe 17 martie 2012, dintr-un total de 97 de filme, nominalizatele vor obtine 390 000 de franci elvetieni. La Lucerna se vor acorda, asadar, \u201eQuartz\u201c-urile, iar orasul va da premiul pentru muzica de film, \u00een valoare de 15 000 franci.
\nCei 240 de membri ai Academiei \u201eCin\u00e9ma Suisse\u201c au vizionat filmele alese. O comisie, alcatuita din regizori, producatori, jurnalisti, compozitori, monteuri, cameramani, actori, a facut alegerile propriu-zise. Nominalizarea s-a produs, asadar, la Soleure, cum aratam mai sus, ca o propunere pentru Lucerna. P\u00e2na sa revenim asupra titlurilor intrate \u00een \u201enumaratoarea inversa\u201c, finalizata peste putin timp la Lucerna, sa nu parasim, totusi, Soleure-ul. \u00centre altele, si pentru ca aici am auzit \u2013 ca la mai toate editiile din ultima vreme \u2013, vorbindu-se rom\u00e2neste, \u00eentr-un context de cele mai multe ori magulitor. \u00cen acest an, nominalizat la Premiul publicului, de pilda, a fost proiectat \u201eBalkan Melodie\u201c de Stefan Schwietert, un documentar coprodus de Elvetia, Germania si Bulgaria, dar al carui erou de prim-plan este Gheorghe Zamfir al nostru. Filmul evoca, altminteri, activitatea de impresariat a sotilor Marcel si Catherine Cellier. Cei doi au patruns dincolo de \u201ecortina de fier\u201c spre a-l coopta pe celebrul naist si a-l lansa, astfel, pe meridianele c\u00e2ntecului. Virtuozul si inegalabilul Zamfir a meritat investitia. Cei doi Cellier l-au scos din Rom\u00e2nia si l-au purtat prin toata lumea, p\u00e2na \u00een \u00eendepartata Australie. Multe discuri v\u00e2ndute, mare succes de casa, dar si inevitabilele frictiuni dintre un manager si artistul sau de top. Nu voi \u00eenainta pe acest traseu, obisnuit si la case mult mai mari. Important este ca \u201edialogul\u201c dintre un elvetian si un rom\u00e2n s-a nascut si a rodit. Zamfir este acum un alt Zamfir, iar domnul Marcel ne este aratat ca un batr\u00e2nel asezat la casuta lui patriarhala, modesta, plimb\u00e2ndu-se \u00eencet si sumar \u00eembracat, sub soarele bl\u00e2nd de pe l\u00e2nga Lausanne. Sunt si fragmente preluate din arhivele televiziunilor, dar sunt si momente fermecatoare, precum acel \u201ecare-pe-care\u201c dintre naiul vrajitorului Zamfir si glasurile mierlelor.
\nFilmul se cheama \u201eBalkan Melodie\u201c pentru ca, largind aria geografica, ajungem si la sud de Dunare. De la vecinii nostri este preluat ansamblul coral \u201eLe Myst\u00e8ere des Voix Bulgares\u201c. Avem povestea unei fanfare, un \u201epersonaj\u201c muzical colectiv, ce pare a-l fi inspirat at\u00e2t pe Goran Bregovic c\u00e2t si pe celebrul Emir Kusturica. Filmul a placut foarte mult la Soleure. Si nu doar publicului. Ca este asa ne-o dovedeste nominalizarea sa, de pe primul loc, \u00een cursa \u201eQuartz\u201c-urilor. Ciudat, si pentru mine de ne\u00eenteles, este faptul ca detinatorul Premiului publicului de la Soleure nu a ajuns si pe lista documentarelor nominalizate. Altminteri, fara \u00eendoiala, \u201eDie Wiesenberger\u201c este o mica bijuterie, de asemenea muzicala, evoc\u00e2nd ritualul unor \u201emontagnards chantants\u201c, care, de douazeci de ani, \u00eenc\u00e2nta cu glasurile lor taraganate mica lume a localitatii unde vietuiesc, dar si marea China, \u00eentr-un turneu la Shanghai. Un cor de voci barbatesti, bine pastrat, bine promovat. Si, cum aratam, premiat la Soleure.
\nNominalizat pentru ceremonia de la Lucerna este, \u00een schimb, \u201eVol sp\u00e9cial\u201c (pe locul al cincilea), la Solothurn obtin\u00e2nd, de fapt, Premiul localitatii. Documentarul este cutremurator ca marturie asupra unor emigranti scosi cu forta din teritoriul helvet si aruncati \u00een neantul din care au plecat de frica zilei de m\u00e2ine. Aceasta \u201ecursa speciala\u201c nu este dec\u00e2t una a condamnarii lor la moarte. Expulzarea acestor oameni \u201efara acte\u201c face ca filmul sa ne apara nu ca un \u201ezbor\u201c special, ci, din pacate, ca o ilustrata tragica a disperarii.
\nElvetienii cultiva, \u00eentre altele, si un tip de documentar cronologic, derulat ca expertiza socio-psihologica asupra unor indivizi, urmariti pe o anumita perioada de timp. Preferabil, dupa cum am luat seama, este intervalul de patru ani. Asa procedeaza si Miruna Coca-Cozma, regiz\u00e2nd, alaturi de Mona Nicoara, documentarul \u201eScoala noastra\u201c. Undeva \u00een nordul Rom\u00e2niei, la T\u00e2rgu Lapus, patru destine de copii romi sunt supravegheate de camera de filmat \u00een drumul lor catre \u201enoua scoala\u201c, pe care o parasesc din varii motive. Obiectiv al Uniunii Europene, integrarea romilor se etaleaza mai degraba ca posibila discriminare a lor. Documentarul are excelente momente de umanitate netrucata \u00een a exprima relatia lui Alin, Beniamin si Dana cu lumea marginala a asezarii, \u00een \u00eencercarea de a-si gasi un rost al lor. Solutia de viata este complicat de formulat, concluzie la care ajunge si \u201eScoala noastra\u201c. La \u00eent\u00e2lnirea cu publicul elvetian de la Cinematograful \u201ePalace\u201c, Miruna Coca-Cozma marturisea ca, aloc\u00e2nd fonduri, instantele europene, nu reusesc de fiecare data sa cerceteze \u00eendeaproape si concretizarea \u00een teritoriu a bunelor intentii. Filmul a fost aratat \u00een Rom\u00e2nia si va reveni cu diverse alte ocazii. Personajele ne sunt nu doar simpatice, ci si familiare. P\u00e2na la urma, chiar si felul cum a fost primit filmul la Cluj Napoca (Transilvania Film), de pilda, cu aplauze prelungite pentru \u201eeroii\u201c adusi special la proiectie, arata ca rom\u00e2nii sunt toleranti si ca nu se cade sa ne grabim \u00een a-i acuza de atitudini rasiste.
\nCa suflarea cinematografica helveta pune mare pret pe cultivarea genului documentar nu este nici un fel de secret. O arata, iata, si faptul ca \u00een 2012, la deja traditionalul Premiu \u201ePath\u00e9\u201c, acordat anual criticilor, au fost desemnate c\u00e2stigatoare doua texte consacrate viziunii documentaristice. Cele doua filme care au inspirat textele se ocupa de \u201eFilm Socialisme\u201c, expertiza documentara, \u00een mai multe capitole asupra actualitatii, realizata de Jean-Luc Godard, si \u201eRomans d’ados\u201c de Beatrice Bakhti si respectiv \u201eMit dem Bauch durch die Wand\u201c (\u201eInima \u00een p\u00e2ntece\u201c, ca sa recurgem la parafraza oferita de traducerea franceza) de Anka Schmid. Primul este un text scris, publicat \u00een \u201eBunder Tagblatt\u201c. Al doilea premiu s-a \u00eendreptat catre o emisiune radiofonica de limba germana (\u201eReflex\u201c), \u00een fapt doua interviuri cu cele doua semnatare ale documentarelor despre adolescenta si despre mamele abia iesite din copilarie. C\u00e2stigatorii sunt doi tineri: Flurin Fischer si Brigitte Haring. Am stat de vorba cu ei. Am tras cu ochiul la bucuria simpla, bine temperata, a \u00eentregii familii a Brigittei si am luat seama cum, cu discretie, cu tact, au plecat, spre a o lasa \u00een voia \u00eentrebarilor asistentei. \u00centrebari pentru o t\u00e2nara la \u00eenceput de drum, recompensata admirabil, cu zece mii de franci elvetieni, pentru cele doua interviuri radiofonice, \u00eensa cu o tinta care ar trebui nu doar sa ne tulbure, ci, mai ales, sa ne alarmeze pe noi toti. Copii ai copilelor, abandonati sau nu: imagine sf\u00e2sietoare a unor destine comune, incerte, dificil de ghidat. La noi, cazurile similare se cam \u00eenmultesc, parca fara reactia adecvata, prompta, a societatii. La ei, conteaza asumarea colectiva a raspunderii fata de genul acesta de situatii, altminteri explozive, cu consecinte imprevizibile.
\nAr mai fi aici de marcat o paranteza ce \u00eendeamna la meditatia asupra contextului. E de interpretat dimensiunea luciditatii fata de o \u201edenaturare\u201c a naturalului, ca sa zic asa. Elvetienii nu-si permit doar sa se faca ca nu exista o realitate ce nu convine nimanui. Ei stiu sa ia, cum se zice pe la noi, taurul de coarne. Se simte asta si \u00een propunerile Mirunei Coca-Cozma. Intuim dimensiunea social-afectiva la Ruxandra Zenide si chiar la Cristi Puiu, scoliti sau doar influentati de pedagogia faptului artistic, asa cum ne apar toate acestea vazute de pe malul Lacului Leman. Privirea directa asupra unor psihologii \u00een deriva, refuzul festivismului sau, cu at\u00e2t mai putin, al patetismului lacrimos, rabdarea aproape clinica \u00een studierea celor mai sensibile aspecte reprezinta principalele formule de a instrumenta elucidarea motivatiilor. Ei propun \u201etemporizarea\u201c. Fac din rabdare un studiu de caz, iar din comprehensiune o p\u00e2rghie narativa.
\nDesi au faima unor oameni calculati, meticulozitatea lor este remarcabila, ca si generozitatea. Elvetienii ofera fiecarui nominalizat la \u201eQuartz\u201c-urile pentru fictiune si respectiv lung metraj c\u00e2te 25 000 de franci. Vin apoi scurtmetrajele, scenariile, interpretarile feminine si masculine, pentru rol principal si pentru secundar, pentru muzica si imagine, fiecare recompesate cu c\u00e2te 5 000 de franci. C\u00e2stigatorii din 17 martie 2012, de la Lucerna, sunt si mai bine rasplatiti. \u00censa nu asupra acestui aspect pecuniar tin sa \u00eendrept atentia, c\u00e2t, se \u00eentelege, asupra rigorii specifice, asupra seriozitatii, asupra constiintei de sine a unei cinematografii \u00een multe privinte exemplare. Tocmai de aceea consider ca elvetienii au a ne da lectii. Si ar fi pacat sa le refuzam ori sa ne facem ca nu pricepem.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Parca voind sa apuce \u00eenaintea timpului si sa ia fata marilor festivaluri de la \u00eenceput de an, elvetienii sunt primii care provoaca lumea cinematografiei mondiale. Nu at\u00e2t o provoaca, de fapt, c\u00e2t o invita, cu rigoarea politetii specifice, la un festin helvet al artei a saptea. Aici, pe cele doua maluri ale r\u00e2ului Aare, \u00een… Cite\u0219te mai mult »Se apropie \u201eQUARTZ 2012\u201c. Precum ceasul, si cinematografia elvetian`<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[7440,150,3414,83],"class_list":["post-11148","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-quartz-2012","tag-cinema","tag-cinematografie","tag-film"],"views":4530,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11148","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=11148"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11148\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=11148"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=11148"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=11148"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}