Pe artist l-am zarit mai demult. Statea \u00eentr-un coltisor al lui, ca \u00eentr-un memorial al durerii pervertitoare, si suferea \u00een tacere. Nu vorbea cu nimeni, fiindca, de altfel, nici nu putea.\u00a0 Era un Gene Kelly care renunta la dansul \u00een ploaie si se multumea doar cu tropaitul catelului sau si cu puterile supranaturale atribuite, \u00een mod bizar, acestuia. Filmul alb-negru si mut \u00eesi regaseste vocea prin imagine si se desprinde de rolele putrezite de pelicula, invit\u00e2nd generatii diferite sa treaca la o alta perspectiva temporala si sa redescopere c\u00e2te ceva din tainele capodoperelor acestei arte. Regizorul francez Michel Hazanavicius face un artificiu cinematografic si, dupa editii nenumarate \u00een care Oscarurile erau c\u00e2stigate de filmele \u00een care tehnologia juca rolul principal, \u201eThe Artist\u201c se depaseste pe sine si \u00eei lasa pe toti surprinsi si chiar irascibili \u00een fata modului \u00een care acest mini clich\u00e9 poate sa c\u00e2stige. E simplu. \u201eThe Artist\u201c este un colaj cinematografic, cu roluri interpretate cu maiestrie, cu muzica si voie buna, cu alte cuvinte, cu o estetica asemanatoare filmelor anilor ’30, fie ele film noir sau slapstick-uri, care, \u00een mod inevitabil, te aruncau \u00eentr-o lume mai buna.
\nPovestea artistului este una simpla, care nu \u00eencarca prin ambiguitate, prin procedee psihologice complicate sau prin apelul la drame perturbatoare de vieti si de obiceiuri cotidiene. Se muleaza pe specificul anilor ’30, c\u00e2nd, printr-o miscare circulara, tehnologia progreseaza si filmul sonor \u00eencepe, \u00eencetul cu \u00eencetul, sa ia locul maestrului mut, \u00eentr-un fel de razboi al dirijorilor supremi. Astfel, povestea urmareste drama marelui actor George Valentin (Jean Dujardin)\u00a0 care, \u00een ciuda talentului sau, nu \u00eesi poate gasi vocea, si, astfel, iese din zona cinematografiei si, treptat, \u00eesi pierde averea, sotia si pe cei mai multi dintre fanii de odinioara. Pe de alta parte, t\u00e2nara actrita Peppy Miller (B\u00e9r\u00e9nice Bejo), un ideal feminin, \u00een spiritul epocii, ajunge sa fie premisa de la care pleaca \u00eentreaga actiune. Valentin reprezinta regresul, \u00een timp ce Peppy devine progresul si, \u00een acelasi timp, o portita de scapare chiar pentru Valentin. Actrita, o spioana entuziasta, iar pe parcurs rivala directa a lui Valentin, devine din ce \u00een ce mai faimoasa, prin forta ei de munca si prin frumusetea subtil schitata de alunita si de z\u00e2mbetul specific acelor ani candizi. Cu alte cuvinte, filmul lui Hazanavicius nu face dec\u00e2t sa evidentieze conditia artistului \u00een societate, pun\u00e2nd \u00een lumina reflectoarelor diferite tipologii specifice. Intentia filmului este destul de clara. Daca spre final Peppy Miller ajunge sa fie receptata mai mult ca o admiratoare pasionata a lui Valentin, straduindu-se sa-l readuca pe culmile gloriei, am putea spune ca si regizorul nostru adopta aceeasi pozitie, prin felul \u00een care \u00eesi construieste filmul cu at\u00e2ta \u201eperspicacitate\u201c vizuala.
\nHazanavicius devine acelasi simpatizant entuziast al protagonistului sau, prin modul \u00een care \u00eembina stiluri si curente cinematografice si realizeaza, \u00een cele din urma, un colaj simbolic, un fel de omagiu pentru toti cei care au creat filmul \u00eenainte ca tehnica 3D sa \u00eemp\u00e2nzeasca marile ecrane. Calatoria sa prin lumea filmului porneste chiar de la Fritz Lang si devine evidenta atunci c\u00e2nd regizorul \u00eencearca sa-l regaseasca pe Valentin \u00een personajul lui Gene Kelly din \u201eSingin’ in the rain\u201c, pun\u00e2nd accent, \u00een acest caz, tot pe perioada de tranzitie de la filmul mut la cel sonor, dar si \u00een personajul lui Norma Desmond (Gloria Swanson) din \u201eSunset Blvd.\u201c, o actrita a filmelor mute care si-a pierdut stralucirea de altadata si a trecut \u00een obscuritatea anonimatului. Si uite asa, Hazanavicius \u00eesi construiese personajul, atribuindu-i diferite calitati si drame ale starurilor hollywoodiene, asemeni unui personaj de benzi desenate care aduna c\u00e2te ceva de la fiecare si, \u00eentr-un final, devine un erou nemuritor. Regizorul francez joaca pe doua fronturi. \u00cen prima parte, \u201eThe Artist\u201c se afirma mai mult prin comicul de situatie, prin visul tinerei fetei de a ajunge c\u00e2t mai sus, fara a se reliefa, neaparat, o posibila drama, dar si prin privirile seducatoare ale lui Dujardin. Filmul se \u00eendreapta catre un slapstick de succes, \u00een pasi de dans, cu un c\u00e2ine care \u00eesi stie bine rolul si \u00eei \u00eentrece \u00een mod evident chiar si pe cei mai iscusiti actori din distributie, si cu mici incidente siropoase, care prevestesc o oarecare apropiere \u00eentre barbatul celebru si actrita aspiranta. A doua parte a filmului se concentreaza pe drama personajului masculin, propulsat de sonoritate, de zgomot si de propria lui voce. Urmeaza lupta lui Valentin cu alcoolul, confruntarea cu propriile g\u00e2nduri, m\u00e2ndria actorului si, \u00een cele din urma, descompunerea morala. Farmecul lui George Valentin se evapora treptat, dar imaginea acestuia pe care ne-o pune la dispozitie regizorul, face ca filmul sa capete ad\u00e2ncime \u00een spatiu si sa ne ofere mai multe unghiuri si ritmuri diferite, \u00een punctul culminant al peliculei. Accente expresioniste si impresioniste pot fi observate \u00een scenele \u00een care g\u00e2ndurile launtrice ale actorului revin pe ecran prin diverse figuri si buze \u00eencadrate \u00een medalioane. Renuntarea la sine, si apoi regretul, prind viata \u00een scena \u00een care Valentin decide ca filmul nu mai face parte din existenta lui. Pentru o fractiune de secunda, luminile se contorsioneaza, la fel si expresia starului, camera se sufoca printre at\u00e2tea filme, iar focul \u00eesi deschide aripile si lasa doar cenusa \u00een urma. Cu alte cuvinte, daca la \u00eenceput filmul parea sa ne amuze si sa-si mentina acelasi ritm, spre sf\u00e2rsit Hazanavicius apeleaza la marile retete expresioniste pentru a crea o atmosfera credibila, care depaseste teatralitatea lui Dujardin si apeleaza, intens, la starea spectatorului.
\n\u201eThe Artist\u201c vorbeste despre o imposibilitate din punct de vedere artistic. Cu toate acestea, ne \u00eentrebam daca este o imposibilitate contemporana, schitata foarte subtil si ironic, sau una deja consumata, fiindca la final cei doi actori gasesc o solutie pentru a reveni \u00eempreuna pe marile ecrane, o trecere de la teatral, de la mimica si gesturi, la un spectacol si mai frumos, prelu\u00e2nd talentul cuplului Ginger Rogers si Fred Astaire. Nu se stie daca este o poveste care tine mai mult de morala dec\u00e2t de estetica, dar, \u00een mod sigur, regizorul a reusit sa creeze ceva ce nimeni nu s-a \u00eencumetat sa faca. Pentru asta, sa ram\u00e2nem ignoranti \u00een continuare, sa-i urmarim pe cei care au jucat si sa nu uitam ca, la final, filmul \u00eesi recapata glasul.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
Pe artist l-am zarit mai demult. Statea \u00eentr-un coltisor al lui, ca \u00eentr-un memorial al durerii pervertitoare, si suferea \u00een tacere. Nu vorbea cu nimeni, fiindca, de altfel, nici nu putea.\u00a0 Era un Gene Kelly care renunta la dansul \u00een ploaie si se multumea doar cu tropaitul catelului sau si cu puterile supranaturale atribuite, \u00een… Cite\u0219te mai mult »\u201eThe Artist\u201c si utopia monocroma a personajului mut<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[7434,150,83,1893,7435],"class_list":["post-11141","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-the-artist","tag-cinema","tag-film","tag-film-de-oscar","tag-michel-hazanavicius"],"views":2065,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11141","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=11141"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11141\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=11141"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=11141"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=11141"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}