{"id":11121,"date":"2012-03-15T15:33:24","date_gmt":"2012-03-15T13:33:24","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=11121"},"modified":"2012-03-15T15:34:17","modified_gmt":"2012-03-15T13:34:17","slug":"mircea-petean-%e2%80%93-calea-darul-si-poemele-anei","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/mircea-petean-%e2%80%93-calea-darul-si-poemele-anei\/","title":{"rendered":"Mircea Petean \u2013 Calea, Darul si poemele Anei"},"content":{"rendered":"

\u201eLa ce bun scrierea daca nu are ceva din fiorul rostirii dint\u00e2i\u201c \u2013 iata o splendida afirmatie care inscrie prin crez o Cale. Esentialul nu este sa ajungi, sa atingi un tel (in fond de neatins, si care constituie obsesia dintotdeauna a oricarui poet genuin \u2013 insuficienta, neputinta funciara a cuv\u00e2ntului in fata misterului, denerostirii). Esential este sa mergi, sa fii pe drum. Esentiala este inscrierea pe o spirala ascendenta, interminabila, dat fiind ca mereu da ocol unui miez nerostibil, inefabil.<\/strong><\/em>
\nO metanoia launtrica<\/strong>
\n\u201eCatedrala din auz. Poeme ligure\u201c, Limes, Cluj-Napoca, 2012, prefigureaza un dar cu doua destinatii: ea se daruie necunoscutului (ca orice act artistic autentic), insa este un Dar, pe care poetul Mircea Petean si-l face lui insusi cu sfiala implinirii a sase decenii de viata. Remarca nu este deloc gratuita, fiindca in perimetrul cartii obsesiile artistice se intrepatrund in mod absolut congenial cu implozia mereu reluata a resurselor inepuizabile ale memoriei. O intrepatrundere dublata de intreteserea recurenta dintre valorile traditionale, perene in impactul lor cu lumea moderna. Benefic este aici faptul ca acest lucru nu se realizeaza prin efecte neoexpresioniste, ci prin inserarea unei ironii de marca in prelungirea unei autoironii, a unui c\u00e2nd suav, c\u00e2nd accentuat umor ce frizeaza pe alocuri un scepticism, un sarcasm imbl\u00e2nzit doar de calitatea de exceptie a rostirii poetice. Are loc un impact fin si cu maiestrie domolit intre valorile traditiei rurale cu valentele ei perene si asaltul de nestavilit, uruitor si grabit al unei acceleratii urbane. Din acest impact se infiripa un monolog poetic striat de versuri memorabile. Impactul constituie astfel spinul, insa si int\u00e2mpinarea colocvial-ironica deseori intr-o montura de-o dureroasa bl\u00e2ndete si nostalgie. O bl\u00e2ndete ce-si are sorgintea in actul priceperii. Doar cel care s-a lasat patruns de ambele fatete ale biograficului poate int\u00e2mpina cu bl\u00e2ndete ironica, sceptica, o realitate care pare a friza deseori cosmarul si care pe alocuri clameaza chiar prezenta unui cinism tamaduitor. Echilibrul launtric al lui Petean vine insa din situarea lui funciara pe pozitia dintotdeauna a dreptei socotinte, calitate inculcata in codul genetic stramosesc, care inlesneste, dincolo de cutremurari si spasme, echilibrul desav\u00e2rsit al Vederii. O vedere, care se preschimba, gratie experimentului textual, in devenire. Prin textele sale, Petean isi acorda sansa rara a unei metanoia launtrice, lucru rar la poetii timpului nostru, preocupati indeobste de epatarea cu orice pret, de valentele socului. De aici si p\u00e2na la asumarea constienta a celor int\u00e2mpinate si descrise n-a fost dec\u00e2t un pas. Un pas pe care, iata, Petean il face cu un farmec straniu in aceasta carte. Dincolo de scris, dincolo de obsesia lui mereu prezenta, poetul se m\u00e2ntuie, se lasa in voia gratuitatii biograficului, traindu-si prezenta, mai presus de orice alta postura. Iata de ce actul \u201esecundar\u201c al scrisului se deruleaza cu limpezime, insa si cu detasare, cu o anume delicatete, o anume fragilitate textuala. O fragilitatea ce inscrie memorabile versuri in incercarea mereu reluata de a se apropia pe c\u00e2t i se ingaduie de\u00a0 \u201erostirea dint\u00e2i\u201c.
\nRecuperarea oralitatii<\/strong>
\nAproape in fiecare poem se poate recepta, la o lectura atenta, concluzia tot mai pregnanta a caducitatii tuturor eforturilor noastre rasfr\u00e2nte doar in afara, impun\u00e2nd tot mai mult comorile genuine, launtrice. Ceea ce ram\u00e2ne mereu este experienta, experimentul individual in timpul pe care ni-l luam pentru noi, pe care ni-l daruim noua insine. Este tot ce vom duce cu noi c\u00e2nd va sosi clipa plecarii. Restul se petrece, se mistuie, se naruie.\u00a0 Si totusi, ne secondeaza mereu, imbatabil, c\u00e2ntul, versul fragil, murmurul de neretinut al inimii. Ele transpar insa acum ca rezultat al int\u00e2mpinarii tacerii, cu bagare de seama si cu o anume smerenie in fata pandantului ei, linistea: \u201edincolo de linistea sparta de cuvintele rostite\/in toate idiomurile limbile si dialectele pam\u00e2ntului\/ el contempla nestingherit albul tacerii\/\u201c. Ambele devin la Petean \u201egraitoare\u201c derul\u00e2ndu-se spontan in meandrele gingase ale textului. Poetul consemneaza cu har stari si trairi actuale in intrepatrunderea lor analogica si antagonica cu aducerile-aminte, cu memoria afectiva. Jucu, satul lui Petean, devine pe parcursul evocarilor o matrice a sufletului, punct de sprijin si punct de injunctie in devenirea personala rasfr\u00e2nta textual. Recurenta aceasta tematica inscrie o autoironie de-o eficienta absoluta in prefigurarea ironica a unei lumi in care valorile dintotdeauna par a fi nu at\u00e2t abolite, insa, mai mult, cu totul ignorate in galopul unui ego-colectiv tot mai haotic, tot mai demonizat.
\nAstfel, raportarea reluata la \u201ebinefacerile\u201c oralitatii nu face, prin accentuarea ei ironica, dec\u00e2t sa determine printre altele o intoarcere la radacini \u2013 la acea oralitate vidata de orgolii care ne-a definit secole de-a r\u00e2ndul cultura si traditiile. Aceasta oralitate, care avea avantajul formidabil de-a se adresa nu ochiului (tipic omului modern, omului imaginii), ci Auzului, unificator, si care nu preia partea, ci Intregul, contopind totul intr-o sinteza: \u201etoata lumea fotografiaza\/ sau se lasa fotografiata\/o intreaga nebunie\/ imagini doar imagini\/fugoase, aproximative, inconsistente\u201c.
\nCorp, natura si durata<\/strong>
\nSub masca unei colocvialitati, c\u00e2nd blajine, c\u00e2nd ironice, c\u00e2nd sceptice, c\u00e2nd muscatoare, obsesiile de mai sus inscriu subteran poezia genuina. Prin aceasta strategie poematica, poezia este fin sugerata, invit\u00e2nd magistral la auscultare, fac\u00e2nd spontan apelul la intuitie, la calitatea intuitiva a auzului launtric, a celei de-a treia urechi: \u201eiar eu ascult cum se coc strugurii in vii\u201c. Acest lucru confera originalitate si prospetime derularii textuale, insa mai are avantajul ca antreneaza pe nesimtite lectorul in actul creativ, il atrage in nada textului, transform\u00e2nd poezia intr-o invitatie la actul meditativ: \u201estau pe ghizdul Turnului lui Andrea Doria\/ intr-o cvasi pozitie lotus\/ cu ochii fixati pe linia orizontului\/\/ lumina sta de povesti cu valul si v\u00e2ntul\/ iar eu ascult cum se coc strugurii in vii\/ imi prajesc trupul in jarul luminii racoroase\/\/ las\u00e2nd v\u00e2nturile valurile sa mature\/ sa spele si sa aeriseasca odaile mintii\u201c.
\n(Imi ingadui aici a face o paranteza: ego-ul odata configurat este extrem de greu sa-l transcenzi. Este at\u00e2t de stabil, at\u00e2t de durabil, inc\u00e2t scapa inconstientului si tinde sa nege supra-constientul. Acest eu-al-g\u00e2ndurilor nu tinde doar sa se separe de mediul inconjurator imprevizibil, ci si de aspectele spontane ale propriului corp. Aici zace pesemne si un aspect al dilemei tragice a prietenului George C., at\u00e2t de sf\u00e2sietor redate in jurnalul lui. G\u00e2ndirea pare sa dea, sa ofere ceva ce nici natura nici corpul nu pot da: durata. Cuv\u00e2ntul nuc ram\u00e2ne mereu acelasi, in vreme ce arborele-nuc se infiripa si se stinge. Rank: fiecare ideologie este un proiect al nemuririi. Ca sa infrunte moartea, eul renunta la corp si isi gaseste refugiul-surogat in g\u00e2nd. Insa g\u00e2ndurile se transcend doar prin constientizare.
\nOrice agresare a naturii este in fond o agresare a propriului corp.
\nDependenta reciproca, ecologica, dintre natura si corp devine evidenta.
\nInfinitele rafturi pline cu semne ale naturii. In manifestarile ei de perpetua si concomitenta nastere-moarte. Totul este sa le sincronizezi cu propria constiinta, cu semnul individual al propriei constiinte: inserare de holon in constiinta absoluta si Unica. Insa faptul ca am fost intesati p\u00e2na la refuz cu tot felul de \u201ecunostinte\u201c si prejudecati, incep\u00e2nd din anii fragezi, ne face imposibila decriptarea acestor semne. Act de la sine inteles la omul primitiv contopit cu ele, nedisociat\u00a0 de natura. De aceea, maestrul umple paharul cu ceai \u2013 al vizitatorului venit sa \u201einvete\u201c -, p\u00e2na la\u00a0 refuz. Ceaiul se revarsa: asa este si cugetul tau, ii zice maestrul. Plin p\u00e2na la refuz. Mai poate incapea ceva in el?
\nOchiul cauta, urechea gaseste<\/strong>
\nAstfel, iluzia unui eu este in str\u00e2nsa dependenta cu timpul si moartea: g\u00e2nditorul, nu constiinta, este sortit mortii. Acest g\u00e2nditor a tot palavragit despre dumnezeu, inteligenta universala, constiinta cosmica, iubire etc. Insa a continuat sa distruga, sa ucida si sa se comporte haotic. Si acest lucru nu at\u00e2t din rea-vointa, ci mai ales din cauza caracterului tridimensional al g\u00e2ndirii, ce blocheaza aflarea de catre g\u00e2nditor a acelei \u201erealitati\u201c, de care tot vorbeste de secole. Abolirea eu-ului, mistuirea g\u00e2nditorului, elibereaza o energie fluenta.
\nEa poarta insemnul iubirii.
\nAuzul devine o catedrala, intr-adevar: Hipertrofia contemporana a ochiului este catastrofala!
\nAtenu\u00e2nd dezastruos celelalte simturi. Asadar, atenu\u00e2nd intensitatea trairii in fond.
\nStiinta inscrie precumpanirea vizibilului, a ochiului: precumpanirea programarii ochiului: sporirea agresivitatii: nutrind larma\/ fertiliz\u00e2nd astfel agresivitatea. Dominarea vazului a dus la disocierea subiect-obiect. Disociere pe care Einstein o numea: un soi de inchisoare.<\/p>\n

Ochiul este expansiv, agresiv, dur, taios, masculin, ego-centrat, ahtiat de putere.
\nOchiul compara. Urechea cuantifica. Mecanismul de decodare al ochiului se bazeaza pe evaluarea prin repetabilitate. Al auzului, al urechii: pe surprinderea unica, irepetabila.
\nFenomen extrem de relevant. Mai ales ca mecanismul decodarii auzului este departe de aproximatia ochiului. Ochiul cauta. Urechea gaseste. Traim in epoca manipularii prin vizualizare a consumatorilor. O pereche iubindu-se inchide ochii: se asculta unul pe altul. Ochiul si-a adus din plin aportul la de-spiritualizarea lumii si preponderenta rationalismului, materialismului. C\u00e2nd visam, ochii sunt inchisi si totusi \u201evedem\u201c totul cu o limpezime de vis\u2026 oare cu ce vedem in vis? Ori analog: ochiul launtric din visarea cu ochii deschisi, c\u00e2nd vedem clar locurile indepartate ale copilariei? Asadar auzul presupune nu disociere, ci unitate si comuniune.)
\nDincolo de dictatura imaginii<\/strong>
\nAm facut aceasta paranteza incitat si inc\u00e2ntat de faptul ca in aceasta carte Petean se indeparteaza lent, dar sigur de dictatura imaginii, prefer\u00e2nd auscultarea si acord\u00e2nd sanse depline poeziei genuine prin traire launtrica, rabdarea in receptarea mesajului verbal si mai ales prin limpezime, concizie si simplitate asumata. Sunt convins ca urmatoarele carti se vor indrepta spre aceste deziderate nu lesne de realizat, constituind insa tocmai de aceea o provocare demna de un poet autentic, prin care poemele lui sa-si rotunjeasca sound-ul propriu, inconfundabil, acolo unde \u201elumina loveste clapele\u00a0 marii\u201c ori unde: \u201eun copil \u2013 acelasi caruia ii placea sa aseze banuti pe sine\/ si sa-i contemple calzi turtiti in palma dupa ce trenul trecuse
\npeste ei cu toata greutatea vagoanelor sale\/ arunca pietre si asculta cu urechea ecoul din ad\u00e2ncuri\u201c.<\/p>\n

Vraja, care este apanajul rostirii in conceptia poetului, prelungeste pe undeva si o posibila definitie a poeziei: cel care o recepteaza nu mai este niciodata acelasi. Poetul trezeste lectorul.
\nTrezirea lui ii deschide noi perspective de int\u00e2mpinare a propriei vieti si a \u201erealitatii\u201c din jur,
\nintr-o lume in care nimeni nu mai pare sa asculte la ce zice celalalt, intr-o lume care mai degraba vrea sa trezeasca atentia in loc de a o acorda…<\/p>\n

Sub aparenta consemnarii egale si atente se deruleaza insa posibila poezie; ea, consemnarea, serveste doar ca pretext spre a declansa subteran r\u00e2sfr\u00e2ngeri de memorie, de nostalgie si de durere potolita, insa astfel inc\u00e2t totul se desfasoara \u201eca si c\u00e2nd nimic nu s-ar fi int\u00e2mplat\u201c, afirmatie ce indeamna in mod rafinat la o recurenta a impactului de lectura. Si iata din nou: \u201ede ce am preferat tacerea -\/ aceasta-i intrebarea\u201c. Astfel devine limpede ca dincolo de text are loc o devenire individuala, ce nu poate fi dec\u00e2t sugerata in contextul cartii, spre a sluji printre altele si ca indemn de tamaduire prin inscrierea interogarii si a unei posibile explicatii (stiindu-se prea bine ca atunci c\u00e2nd cineva incepe timid sa-si explice inexplicabilul am\u00e2nat mereu, acest act constituie si inceputul tamaduirii).
\nTalentul ca \u201eortonim\u201c<\/strong>
\n\u201ePoemele Anei\u201c constituie o parte cu totul remarcabila in evolutia poeziei lui Mircea Petean.
\nImi ingadui sa adaug aici o incursiune anterioara in acest volum spre a scoate in evidenta o certitudine: Petean se indreapta incet dar sigur spre valorile perene launtrice, spre decantare si limpezime, gratie asumarii unei deveniri, gratie recunoasterii faptului ca suntem cu totii supusi unei metanoia individuala, la care vr\u00e2nd-nevr\u00e2nd trebuie sa aderam cu totii: ironia, c\u00e2nd nu este un feed-back in contextul strict intelectual, este indeobste atitudinea unuia ad\u00e2nc ranit, care astfel incearca sa \u201ereziste\u201c in aria sociala, unul care isi impune ironia ca un scut in fata marii sale vulnerabilitati. Intrebarea este insa intotdeauna: ce face acest om fata in fata cu sine insusi, si mai ales noaptea, c\u00e2nd \u2013 cum spunea cineva \u2013 vin, te asalteaza demonii?<\/p>\n

In cazul unui creator, talentul joaca tainic in acest context un rol \u201eortonimic\u201c, insa spre deosebire de Pessoa, el il tradeaza pe \u201eautor\u201c prin reveniri imperioase inspre miezul individual. Ram\u00e2ne mereu gustul amar al ratacirii, al irosirii, al in-autenticitatii si astfel un soi de perpetuare obsesiv reluata, marcata mereu de insatisfactie la o relectura, la o reconsiderare de sine. Este in fond o actiune de cautare, de cautare disperata p\u00e2na ce nu lasi sa cada totul la pam\u00e2nt, intr-un cuv\u00e2nt: p\u00e2na nu te predai. Predarea, mai intotdeauna un rezultat al gratiei, te pune deodata in postura de a te lasa gasit, de a fi din nou vulnerabil. Este terenul pregatitor, fertil, al iubirii (care, ca si singuratatea, nu este cuantificabila).<\/p>\n

Raportat la creatie, Petean defineste foarte adecvat acest lucru prin sintagma memorabila: a lega in poezie. Ori, absolut deschis si simplu, tot el: in iubire se afla izvoarele poeziei. Astfel dintr-o data devii un om al atentiei nude, unul care vede in detaliile ignorate de altii, esentele, rasfr\u00e2ngerile launtrice. Cu alte cuvinte: launtrul din cele din afara: \u201edormi\/ sur\u00e2sul in coltul gurii uitat\/ ca un fluture viu\u201c.<\/p>\n

La inceput totul este insa tatonare, o tatonare cu rost, ca si cum ai redescoperi lumea si implicit si launtrul tau genuin. Tatonarea devine astfel rezultatul unei stari de veghe, de atentie la tot si la toate, insa o stare care nu mai este rezultatul unei incordari, al unui efort, ci al unei spontaneitati si al unei trairi in clipa, c\u00e2nd p\u00e2na si \u201eiarba rasuna a impacare\u201c. Treptat se configureaza mai apoi si atributul esential al \u201eaplecarii\u201c, al ascultarii cu daruire la spusele celuilalt, concomitent cu asumarea auscultarii: \u201eana\/ te aud si te ascult\u201c, lucru at\u00e2t de necesar mai ales in lumea de azi in care nimeni nu mai are timp sa-si plece urechea in tacere la spusele celuilalt. Dimpotriva, vrea sa se auda doar pe el insusi si in orice imprejurare, ca si cum astfel ar putea alunga angoasa int\u00e2mpinarii de sine. Ceea ce a fost mereu doar \u201esmalt zbanghiu\u201c, devine astfel esenta, traire plina, deplina. Acest lucru implica, precum in orice traire, dualitatea si ca urmare si asumarea fara de echivoc a \u201earsurilor\u201c, a umbrelor; si e ca o asezare decisa, o predare in fata oglinzii, o oprire d\u00e2rza si totusi bl\u00e2nd asumata in fata ei.
\nUimire si reinnoire<\/strong>
\nIubirea devine astfel si factor al decantarii launtrice, al epurarii si limpezirii launtrice, asadar al mistuirii eului iluzoric in favoarea sinelui genuin. Esti dintr-o data lumea, esti celalalt, iubindu-l nu at\u00e2t ca pe tine insuti, ci drept tine insuti. Orice semn, orice rasfr\u00e2ngere de chip, de gest al celuilalt isi gaseste corespondentul launtric la cel care contempla, care vede. Unitatea nu mai e doar o vorba goala, devine o realitate tacut si launtric acceptata. Descoperi la tot pasul, in derularea frageda a textului, o uimire ce insoteste fiecare enunt, simplific\u00e2ndu-l implicit, daruindu-i o rezonanta memorabila. O uimire ce atesta autenticitatea si plinul trairii, contopirea: \u201esf\u00e2rsitul umbrei mele\/ inceputul umbrei care te vesteste\/ este\u201c.
\nPoematizarea rasfirata face loc treptat \u201elegarii in poezie\u201c, prin firescul si simplitatea derularii ei firave. Ecourile ei insa mai persista, desi puterea lor de ademenire scade dinspre punctul vital al unei duble epurari: launtrice si prin urmare, si textuale. Tributul acordat modelor, colocvialitatii \u201em\u00e2ntuitoare\u201c se diminueaza in favoarea naturaletii, care prin privilegiul predarii si al auscultarii isi inscrie prospetimea: \u201erugarul isi scutura pastaia (…) plopii isi scutura frunzisul\/ aidoma unor steaguri de nunta\u201c.
\nConcomitent cu aceste \u201edesfolieri\u201c cu corespondente evident launtrice, incepe insa si reintoarcerea la origini, la valorile rurale perene: \u201eancoram in dreptul casei parintesti \/ unde primeai binecuv\u00e2ntarea bunicii\/ al carei nume il porti\/ si urarile de bine ale strabunilor\u201c. Inscrierii pe verticala launtrica ii corespunde astfel inscrierea ad\u00e2nca inspre radacini, p\u00e2na inspre miturile uitate, p\u00e2na inspre ceremoniile \u201epag\u00e2ne\u201c, prefigur\u00e2nd astfel insasi verticalitatea iubirii in dubla ei ipostaza: dinspre abis inspre abis: \u201e pe iarba rara moale si racoroasa\/ ca pielea sarpelui\/ oficiai cu gravitate misterele umbrei\u201c. Nelipsita, se insinueaza si o atmosfera suava de basm, in tentatia mereu reluata a unui \u201eireal\u201c, care acum devine insasi realitatea prin reverberatia originara a cuvintelor.: \u201eam deprins mersul gesturile si obiceiurile\/ primilor oameni sub streasina acelui cuv\u00e2nt\u201c.
\nUimirea trece prin ceremonial devenind ritualica, insa odata instaurata starea de nuda atentie, de \u201eaplecare\u201c, de ubicua veghe, ea reliefeaza cu luciditate si tarele vremii, tot dinspre o contopire tandra: \u201eacareturile au cazut in paragina\/ unchiul a pierit\/ dupa ce fu v\u00e2nturat ca un ciulin\/ pe baraganul istoriei\u201c.
\nMareele iubirii in cumpana vremii recurg uneori la texte rasfirate in jurul miezului ei de neatins prin cuvinte: doar tacerea, uimirea fragmentata se pot apropie de ea in adulmecarea de reinnoire. Ori si mai elocvent: \u201ecolosal nu e cuv\u00e2ntul in sine ci ceea ce il prevesteste\u201c. Poemul 61 devine in acest sens relevant si merita citat in intregime: \u201eaud\/ si ascult\/ cum linistea e redusa la tacere -\/ cad bulgari de pam\u00e2nt\/ peste c\u00e2ntecul ferecat al vietii\/\/ aud\/ si ascult\/ vuietul copacului\/ de dincolo de marginea marginii -\/ pe crengi se p\u00e2rguiesc calatorii\/ in miezul lor zabavele-s mai amare ca s\u00e2mburii\/\/ vad muntele inaltat precum cugetul\/ intre mine si sinele meu\/\/ te vad pe tine\/ murind ca sa renasti o data cu mine\u201c.
\nSpre chipul ascuns<\/strong>
\nTocmai dinspre o liniste a debarasarii, dinspre tacerea fertila a predarii se prefigureaza lent \u2013 gratie auscultarii \u2013 ceea ce Petean desemneaza drept \u201evocile\u201c, ele fiind si cele mai inspirate, mai memorabile: \u201enoi suntem dintre aceia care aud voci\/ noi suntem dintre aceia care stiu sa le distinga\/ in haos in degringolada si-n\u00a0 vacarm\u201c. Alunecarile textuale prin aluzii culturale, prin seductia exercitata de un ludus tipic poetilor din toate vremurile, intereseaza mai putin in acest context. Important mi se pare faptul ca aceasta stare instaurata prin gratia iubirii este mereu cea care genereaza metanoia; si doar ea este cea care face posibil saltul cuantic prin care incepem sa Vedem. Prin inlesnirea unei transparente individuale, aceasta Vedere este mai importanta dec\u00e2t orice, fiindca prin ea incepe calea inspre ceea ce cu totii cautam in fond in aceasta lume: armonia.
\nIncetul cu incetul poemele incearca sa prefigureze liniar si auster chipul launtric decantat prin iubire, chipul de care nu ostenim a ne apropiem mereu, insa pe care nicicum nu-l vom putea intrezari in aceasta viata: este chipul dinaintea recluziunii in timp. Versurile inscriu o epura parca liturgica inspre finalul cartii, care poarta de altfel si un titlu inspirat: \u201ePoemele Anei\u201c.
\nDupa gratia unei asemenea \u201eaflari\u201c a iubirii, nu se mai poate scrie ca inainte, pentru ca ea creeaza o stare, o decantare de balast intru instaurarea treptata a unei \u201ealte\u201c Iubiri, una care nu cunoaste caducitatea, o stare dinspre care compasiunea si comuniunea vor prefigura orice rostire, ba mai mult: orice tacere fertila. O stare care obliga la renuntare spre a inlesni sunetul propriu, genuin, sound-ul, care doar el poate inscrie o implinire. Sa-i dam asadar poetului rostirea din urma, una care devine emblematica in acest sens: \u201eiubirea leaga ceea ce nici moartea nu dezleaga\u201c. Oare nu a devenit insusi dumnezeu prin Iubire vulnerabil?<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

\u201eLa ce bun scrierea daca nu are ceva din fiorul rostirii dint\u00e2i\u201c \u2013 iata o splendida afirmatie care inscrie prin crez o Cale. Esentialul nu este sa ajungi, sa atingi un tel (in fond de neatins, si care constituie obsesia dintotdeauna a oricarui poet genuin \u2013 insuficienta, neputinta funciara a cuv\u00e2ntului in fata misterului, denerostirii).… Cite\u0219te mai mult »Mircea Petean \u2013 Calea, Darul si poemele Anei<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[7424,130],"class_list":["post-11121","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-catedrala-din-auz-poeme-ligure","tag-mircea-petean"],"views":1891,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11121","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=11121"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/11121\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=11121"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=11121"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=11121"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}