{"id":10588,"date":"2012-02-02T15:13:45","date_gmt":"2012-02-02T13:13:45","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=10588"},"modified":"2012-02-02T15:14:11","modified_gmt":"2012-02-02T13:14:11","slug":"rememorari-in-anul-caragiale-iii","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/rememorari-in-anul-caragiale-iii\/","title":{"rendered":"Rememorari in Anul Caragiale (III)"},"content":{"rendered":"

\u201eAdevarul despre un autor e de cautat mai degraba in corespondenta dec\u00e2t in opera sa\u201c<\/strong><\/em>
\n Emil Cioran<\/em><\/p>\n

Caragiale se lamenta in stilu-i lesne recognoscibil: \u201eIn tara asta, dac-ai scris o piesa de teatru, nu poti sa bei o bere linistit\u201c. Ma intreb unde o mai fi tara aceea? De as afla-o, m-as autoexila urgent in ea. Oricum, imi place sa cred ca, dincolo de amaraciunea reala sau jucata a genialului histrion, fraza exprima o realitate, inclusiv faptul ca in tara aceea vip-urile nu erau dintr-un carton at\u00e2t de prost ca acum. Caragiale a parasit-o totusi in 1904, cu 8 ani inainte de moarte. A plecat mai la nord, impotriva spiritului si temperamentului sau eminamente sudic. S-a autoexilat, cum avea sa povesteasca peste o jumatate de veac fiica lui, Ecaterina, in Germania, acolo unde domnesc ordinea si legea si unde muzica lui Beethoven, idolul sau, suna mai maiestuos si mai tulburator ca nicaieri in alt loc de pe Pam\u00e2nt.
\nCaragiale a parasit tara, nu insa si limba si cultura ei. Mai ales limba, limba rom\u00e2na, despre care spunea ca este \u201ecartea de boierie a unui neam\u201c, si in care el insusi isi scrisese opera. Din pacate, si in Rom\u00e2nia de atunci valorile nu erau intotdeauna intelese, rasplatite, aparate, conservate cum se cuvine, ci doar, cel mult, pretaluite meschin ca la tejghea. Iata ce-i scria autoexilatului la Berlin, Pompiliu Eliade, directorul general al Directiei Generale a Teatrelor, ca raspuns la oferta dramaturgului facuta Teatrului National din Bucuresti privind cedarea drepturilor de autor acestei institutii: \u201eDraga prietene, \/ Am primit scrisoarea d-tale si am sa ma conform in intregime. Ai foarte multa dreptate: piesele d-tale, cari au interesat si vor interesa mult pe publicul nostru, nu mai sunt, deocamdata, din pricina abuzului ce s-a facut cu d\u00e2nsele, timp de mai bine de 20 de ani, asa de bine primite, \u2013 si nu aduc at\u00e2t c\u00e2stig c\u00e2t s-ar crede directiunii si autorului. Sa le retragem Teatrului. Trebuie sa se mai odihneasca un an doi bietele capodopere.\/ Intrebarea e, insa, daca p\u00e2na atunci ele trebuie sa redevina proprietatea autorului sau sa devina proprietatea ‘natiunii’, adica a Teatrului National. Imi aduc aminte ca, acum c\u00e2teva luni, ai venit d-ta singur cu o propunere in acest sens si mi-ai pomenit o biata tifra, pe care, crede-ma, am uitat-o. Vrei sa mi-o reamintesti? Caci doi prieteni vechi ca noi, dar mai ales Teatrul National si Caragiale, trebuie sa sf\u00e2rseasca prin a se intelege \u2013 in folosul am\u00e2ndurora.\/ Nu te superi daca am\u00e2n executarea cererii d-tale oficiale p\u00e2na la primirea raspunsului? Si nu ma executi p\u00e2na atunci? \/ Cu dragoste adevarata si veche, Pompiliu Eliade. P.S. \u2013 Ma rog, iti mai datoram ceva parale? Ti-am istovit sarmanele piese in anul trecut si nu stiu daca a mai ramas vreo mica suma neplatita…\u201c
\nComentariul lui Caragiale la epistola pe care am reprodus-o, aparut in ziarul iesean \u201eOpinia\u201c (suntem in primavara lui 1909), spune totul despre mentalitatea de tejghea in cultura, mentalitate devenita astazi, dupa mai bine de o suta de ani, un fel de religie a elitelor autoproclamate: \u201eCuvintele pe care le-am subliniat in scrisoarea amicului meu \u2013 dintre care, cu deosebire ‘bietele capodopere’, ‘mica suma neplatita’ \u2013 m-au descurajat, fireste… Si precupet sa fii, sa te cheme de dimineata cu pui de gaina o gospodina marginasa si sa te intrebe: \u201eC\u00e2t cei, mai baiete, pe mortaciunile astea?\u201c intelegi dumneata atunci cum vine vorba dumneaei delicata. Asa am inteles si eu ca nu e de stat de vorba cu amicul meu in privinta cedarii drepturilor mele de autor si, drept raspuns, impreuna cu cele mai distinse salutari, i-am inaintat inca o data petitia prin care imi retrageam piesele.\/ Dar asta n-are a face, cred eu, cu parerile personale despre teatru \u2013 pareri pe cari si d. Pompiliu Eliade, si eu, ni le-am aratat categoric prin publicitate inca de demult \u2013 si sper, prin urmare, ca asta nu va tulbura intru nimic vechea prietenie si stima buna ce i-o port d-lui Eliade, ca unui barbat de elita, incapabil vreodata de o micime de suflet \u2013 fiind sigur ca d-sa ne manquera jamais, cum se zice pe frantuzeste, de me rendre gentiment la pareille\u201c.
\nPompiliu Eliade intuise bine. Nu avea sa scape de \u201eexecutie\u201c. Nici nu putea sa scape, chiar daca va fi fost onest in ceea ce-i comunica autoexilatului de la Berlin. A fi onest si \u201ebarbat de elita\u201c nu e suficient pentru a-i tine piept lui Caragiale!
\nDar Pompiliu Eliade este doar unul dintre numeroasele personaje ce alcatuiesc lumea romanului documentar pe care l-au publicat la Editura Princeps Edit din Iasi Bogdan Badulescu si Olga Rusu. El se intituleaza \u201eMitica si Nenea Iancu la Berlin\u201c si cuprinde in cele peste 450 de pagini, format mare, corespondenta purtata de Caragiale in cei opt ani de autoexil, urmarita cronologic. Autorii s-au straduit sa confere romanului documentar (asa l-au subintitulat) fluenta, curgere epica, intervenind oportun cu evocari scurte, trimiteri la diverse evenimente si comper\u00e2nd in acest mod textele corespondentilor, astfel inc\u00e2t, se precizeaza intr-un Argument \u2013 volumul sa aiba \u201eo finalitate pur beletristica\u201c. Cartea se citeste, intr-adevar, ca un roman ce repovesteste partea ultima a traiectoriei existentiale a unui mare destin care, ca orice mare destin, se considera, nefericit, neimplinit, daca nu cumva ratat: \u201e \u2013 Ma, eu am fost om fara noroc! P\u00e2na si cariera in viata mi-am gresit-o… fac\u00e2ndu-ma scriitor!\u201c.
\nFireste, nu trebuie sa luam prea in serios aceasta lamentatie a mereu surprinzatorului Nenea Iancu. Spirit versatil, el ne intinde multe capcane in care putem cadea, precum… Pompiliu Eliade. Si nu numai acesta. Multi oameni de seama ai epocii, \u201eprietini\u201c si \u201efrati\u201c ai lui Caragiale \u2013 asa cum o arata romanul epistolar \u2013 se lasa sedusi, unii mai mult, altii mai putin, de omul-spectacol, at\u00e2t de implicat, desi din departare, in ceea ce se petrecea in patria sa daco-romana. Acel Mitica din personalitatea proteica a lui Caragiale devine tot mai curios. Vrea sa afle tot ce se int\u00e2mpla in absenta sa, de la mai mici sau mai mari cancanuri politice, literare etc. p\u00e2na la evenimente tragice ca acela din 1907. E drept, ca tot daco-rom\u00e2nul, prevazator, cere discretie pentru a nu supara pe nimeni cu opiniile sale… Un exemplu: scrisoarea datata 19 martie 1907 si trimisa la Iasi poate celui mai bun prieten al sau Petre Missir: \u201e\u2013 Draga Petrache, iti scriu in culmea emotiunii si necazului. \u2013 Stiu ce se petrece in tara; imi explic de ce si-mi inchipui cum \u2013 si fireste asta adaoga inca mai multa amaraciune dorului meu de patrie. Dupa parerea mea, Conservatorii nu or sa poata, iar Liberalii n-or vrea sa restabileasca ordinea; cunosc si capacitatea politica a celor dint\u00e2i si patriotismul celor din urma. Dupa cheful jubiliar de 40 de ani de sublima Domnie, i-a sosit M.Sale, ilustrului amant al ordinii, pacii si linistii, \u2013 care abhoreaza (detesta \u2013 nota mea) s\u00e2ngele, dupa datina Sfintei Ecclesii Catolice, \u2013 i-a sosit le mauvais quart d’heure de Rabelais (ceasul rau \u2013 nota mea). Tare mi-e teama prin urmare ca Prea gratiosul Suveran are sa faca apel iar la patriotismul, la devotamentul pentru Coroana, al Junimistilor, spre a pune r\u00e2nduiala in tara Moldovei de Sus. Ei! daca cumva va pacaleste si de data asta si nu mi-l str\u00e2ngeti bine cot la cot (cu astfel de tip de l\u00e2cheur nici o precautie nu-i de prisos), apoi cu drept cuv\u00e2nt veti ram\u00e2nea in Istorie celebri \u2013 voi, ca gogomani si Seful (P.P. Carp, seful Partidului Junimist, al carui membru era si Petre Missir \u2013 nota mea), nu ca Nebunul Regelui, cum se zicea odinioara, ci ca Prostul Regelui (Rog, discretie)\u201c.
\nIn privinta opiniilor politice ori a luarilor de pozitie asa-zic\u00e2nd civice, lui Caragiale i se potriveste de minune sclipitoarea formula a lui Radu Cosasu: extremist de centru.
\nLa Berlin, in timpul calatoriilor pe care le face in Germania sau in afara ei, Caragiale asteapta sa primeasca si, totodata, scrie el insusi telegrame sau lungi epistole, fixeaza int\u00e2lniri la el acasa ori in alte locuri cu Delavrancea, Zarifopol si cu alti compatrioti pentru a afla vesti din tara, pentru a se pune la curent cu ce se int\u00e2mpla aici. Corespondenta si revederile cu prietenii sunt antidoturi tonifiante, il apara de insingurare, caci o teama de izolare, de alienare, constientizata sau nu, pare sa-l stap\u00e2neasca pe \u201eultimul ocupant fanariot\u201c al Rom\u00e2niei in capitala teutona. Aerul puternic oxigenat, la propriu si la figurat, din marele centru al Europei, care era Berlinul, il satisface p\u00e2na la un punct. Ii lipseste insa mereu ceva. \u201eRogu-te, trimite-mi negresit gazetele \u201eAdevarul\u201c, \u201eEpoca\u201c, \u201eProtestarea\u201c si \u201eVointa\u201c in care s-a vorbit despre cancanul Badarau-Greceanu. Astept raspunsul tau gratios; scrie-mi mult si multe, insa fara multa filozofie, ma rog tie… Nu trebuie\u201c \u2013 il implora el pe Petre Missir intr-o scrisoare datata 1 iulie 1906. Caragiale nu poate trai rupt total de atmosfera d\u00e2mboviteana, de \u201emarea trancaneala\u201c d\u00e2mboviteana, unde Mache si Lache, dragutii de ei, discuta, la o bere, competent si ad\u00e2nc, despre revizuirea Constitutiei, ca si atotstiutorii tocsoisti de astazi.
\n(Va urma)<\/strong><\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

\u201eAdevarul despre un autor e de cautat mai degraba in corespondenta dec\u00e2t in opera sa\u201c Emil Cioran Caragiale se lamenta in stilu-i lesne recognoscibil: \u201eIn tara asta, dac-ai scris o piesa de teatru, nu poti sa bei o bere linistit\u201c. Ma intreb unde o mai fi tara aceea? De as afla-o, m-as autoexila urgent in… Cite\u0219te mai mult »Rememorari in Anul Caragiale (III)<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[1268],"class_list":["post-10588","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-caragiale"],"views":1633,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/10588","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=10588"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/10588\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=10588"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=10588"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=10588"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}