{"id":10445,"date":"2012-01-19T10:56:27","date_gmt":"2012-01-19T08:56:27","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=10445"},"modified":"2012-01-19T10:56:39","modified_gmt":"2012-01-19T08:56:39","slug":"final-de-an-liric","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/final-de-an-liric\/","title":{"rendered":"Final de an liric"},"content":{"rendered":"

Poezie si drama cu Keri-Lynn Wilson<\/strong>
\nPentru prima oara, dirijoarea canadiana Keri-Lynn Wilson a vizitat Bucurestiul la editia 2009 a Festivalului George Enescu, a condus la Opera Nationala \u201eManon Lescaut\u201c de Puccini si a lasat o buna impresie. A revenit la mijloc de decembrie 2011 pentru doua spectacole cu \u201eEvgheni Oneghin\u201c, un debut \u2013 se pare \u2013 \u00een partitura ceaikovskiana, pentru care s-a preparat absolut exemplar.
\nKeri-Lynn Wilson este o artista cultivata ce probeaza ca stap\u00e2neste \u00een detaliu specificul unui opus, aici, atmosfera at\u00e2t de pretentioasa a muzicii ruse. Pe l\u00e2nga nerv si energie exploziv eliberata, s-au regasit reveria si spiritualitatea, poezia si tensiunea rascolitoare, reflectiile si privirile ad\u00e2nci \u00een suflet, sensibilitatea si subtilitatea. Calmul padurilor nesf\u00e2rsite si al perdelelor de nea a plutit printre sonurile rafinate. Toate acestea si \u00eenca altele au curs din v\u00e2rful baghetei lui Keri Lynn Wilson, au mers \u00een comunicare densa cu ansamblurile orchestra, cor, ambele \u00eensufletite, magnetizate, seduse. De mult, cu exceptia spectacolelor wagneriene dirijate de Cristian Mandeal, instrumentistii Operei Nationale nu au mai \u00eenregistrat performanta de a c\u00e2nta \u201e\u00eempreuna\u201c, \u00eengrijit, atent, cu tonuri frumoase, omogen, compact, expresiv si daruit. Este o dovada \u00een plus a marelui potential ce sta ascuns \u00een orchestra Operei, din pacate pus \u00een evidenta doar atunci c\u00e2nd \u00een fosa coboara o personalitate dirijorala. \u00cen fata reusitei generale, micile nesigurante ale cornistilor s-au uitat rapid. Si daca artistii corului sunt mai des si pe buna dreptate gratulati, \u00een \u201eEvgheni Oneghin\u201c, coerenta lor cu instrumentistii a atins perfectiunea, asa \u00eenc\u00e2t culorile orchestrei s-au regasit simbiotic \u00een sonoritatile ansamblului pregatit de vesnic t\u00e2narul maestru Stelian Olariu.
\n\u00cenalta, subtire, eterica, blonda, Keri Lynn Wilson are o fermitate a gestualitatii, o deciziune a exprimarii dirijorale care impresioneaza. Diseca totul cu precizie si finete microtomica, urmareste cu asiduitate solistii, \u00eei inspira, le indica intrarile, pulseaza \u00eempreuna cu ei \u00een rostiri. Cum sa nu te simti \u00een siguranta cu o asemenea bagheta? Tempii sunt corecti si confera spectacolului cursivitate, echilibru, totul curge \u00eenchegat si firesc. Oare cum ar fi daca Opera Nationala ar avea drept director muzical \u2013 functie neocupata \u2013, un dirijor de altitudinea artistica a doamnei Wilson?
\nCu asemenea minuni facute la Bucuresti, este natural ca numele maestrei canadiene sa fie asteptat din nou pe afis, c\u00e2t mai cur\u00e2nd, dar… cu un proiect special de mediatizare, din pacate neimaginat acum de biroul de presa al teatrului, altminteri foarte eficient. Cel putin \u00een a doua seara, dar se pare ca si \u00een prima, numarul locurilor goale a fost dezolant de mare. Zeci, daca nu sute de melomani au ratat un adevarat eveniment de stagiune, valoros pentru Opera Nationala.
\nDebuturi de succes<\/strong>
\nPolitica de diversificare si \u00eentinerire a distributiilor, promovata \u00een ultima vreme de managementul primei nostre scene lirice, \u00eesi arata roadele. Iata ca si \u00een \u201eEvgheni Oneghin\u201c, doi juni debutanti au interpretat roluri principale. Cu succes. Baritonul Serban Vasile (Oneghin) atrasese atentia printr-o voce frumoasa si un c\u00e2nt inteligent \u00eenca de la importantul concurs bucurestean \u201eMaestrii Artei Lirice\u201c, editia din 2009 dedicata Magdei Ianculescu iar soprana Edith Borsos (Tatiana) c\u00e2stigase marea competitie \u201eHariclea Darcl\u00e9e\u201c de la Braila \u00een 2010.
\nEvolutia din ultimii ani a lui Serban Vasile, consolidata si prin prezente \u00een Italia, se \u00eenscrie pe o traiectorie ascendenta, cu plusuri \u00een conductul frazarii, \u00een modelarea desenului melodic prin frecvent c\u00e2nt cu tente de mezzavoce, \u00een siguranta si mai ales corecta intonare a notelor acute. Personajul sau a mers \u00eenca la prima aparitie mai mult pe sugestii binevoitoare si elegante dec\u00e2t pe indiferenta si aroganta glaciala, dupa cum \u00een actul final a aparut mai mult flasc si inexpresiv dec\u00e2t derutat si ravasit. Se stie, Oneghin este unul dintre cei mai dificil de conturat eroi si, numai prin maturizare si \u00eentelegere profunda, un interpret \u00eel poate aduce la parametrii doriti de compozitor.
\nTot o surpriza placuta a fost si debutul Edithei Borsos, posesoarea unui glas important, incisiv, cu stralucire metalica \u00een registrul central si rotunjimi bogate \u00een cel \u00eenalt, previzionari ale unui viitor pentru care rolul Tatiana este doar un \u00eenceput, un rodaj. Plamadirea discursului \u00eenscris pe portativ si deasupra lui se face variat, pianissime rafinate se insinueaza placut \u00een marea scena a scrisorii, filaje spectaculoase si emotionante \u00eensotesc marturisirea \u201eAh! Ia vas liubliu!\u201c din tabloul final. Cu trecerea timpului, ultima nota acuta a partiturii Tatianei, Si natural, va fi indubitabil mai convingator sustinuta.
\nPrezenta at\u00e2t poetica c\u00e2t si expansiva, tenorul Lucian Corchis (Lenski) a c\u00e2ntat frumos, moale, cu frazare abil construita. Ar fi bine ca atentia t\u00e2narului artist sa se \u00eendrepte catre eliminarea sunetelor voalate.
\n\u00cen alte roluri au evoluat basul Marius Bolos (Gremin cu voce catifelata, dar insonora \u00een scena cu Oneghin), mezzosoprana Maria Jinga (Olga cu c\u00e2nt placut, dar prea prudent \u00een registrul grav), mezzosoprana Sorana Negrea (de c\u00e2nd asteptam un glas proaspat \u00een Filipievna!), soprana Ana Maria Comsa (Larina), tenorul Florin Diaconescu (Triquet),\u00a0 basul Dan Indricau (Capitanul si Zaretsky).
\nFiorenza Cedolins…<\/strong>
\n… a fost oaspetele pe care deja traditionala sponsorizare anuala oferita de Viorel Catarama Operei Nationale Bucuresti l-a adus la finele lui 2011, \u00een spectacolul \u201eBoema\u201c de Puccini, cu sprijinul acordat de Gabriel Marin si Asociatia Friends of Opera.
\nSoprana italiana este un nume cunoscut si reputat \u00een tara natala, \u00een Europa si \u00een lume, o artista aflata \u00eenca \u00een plina si laborioasa activitate. Dupa roluri din repertoriul liric-spint sau dramatic, Tosca, Cio-Cio-san, Leonora (\u201eTrubadurul\u201c), Amelia (\u201eBal mascat\u201c si \u201eSimon Boccanegra\u201c), Santuzza, Adriana Lecouvreur, Norma, Manon Lescaut, Aida, Maddalena de Coigny etc., iata ca Fiorenza Cedolins a preferat pentru Bucuresti interpretarea unui personaj eminamente liric, Mim\u00ec. A fost o talmacire ideala din punct de vedere al intentiilor vocale, al colorizarii si nuantarii. Totul este la locul lui, functional. Artista este suverana pe rol, pe lirismul si melodica pucciniana, vocea curge fluent \u00eentr-un larg evantai, de la sunetele \u00eembelsugate p\u00e2na la cele precum firul diafan (inclusiv Do-ul acut al duetului cu Rodolfo de la finele primului act, emis \u00een pianissimo \u201eperdendosi\u201c, asa cum cere partitura si cu care l-a surclasat pe tenorul ce nu s-a \u00eencumetat la o asemenea nota).
\nTotusi, am avut un sentiment de ne\u00eemplinire. Desi ultra profesionista, interpretarea nu a depasit nivelul unei corectitudini, inclusiv stilistice, \u00eenfatisate cu onestitate. Ca \u00eentr-o derulare automata, Mim\u00ec a fost mai mult jucata dec\u00e2t simtita. Poate ca Fiorenza Cedolins este \u00eenclinata preferential catre conturul personajelor grandioase, dec\u00e2t al unei sarmane croitorese pariziene. Din acest punct de vedere, soprana a ramas datoare publicului bucurestean.
\nCu rolul Rodolfo, tenorul mexican Jos\u00e9 Manuel Ch\u00fa a debutat la Bucuresti. Faptul ca \u00eel vom vedea regulat \u00een spectacolele Operei Nationale poate fi un c\u00e2stig pentru acoperirea unor roluri deficitare sau pentru oferirea de alternative solistilor distribuiti \u00een mod curent. Cu anumite conditii. Are o prezenta scenica implicata si temperamentala, un glas musculos, desi nu foarte stralucitor si, cum notam, limitat \u00een registrul acut. Sunt totusi lucruri perfectibile prin studiu. Ca adaos \u00eensa, trebuie sa acorde maxima grija disciplinarii ritmice si redarii sensurilor expresive. Ma g\u00e2ndesc la decalajele din primul act, repetate cu toate eforturile dirijorului Vlad Conta si, numai ca un singur exemplu, la fraza \u201eLa pi\u00f9 divina delle po\u00ebsie\u201c din actul al II-lea, descarcata de orice emotie. Chiar si faptul ca sensibila arie \u201eChe gelida manina\u201c nu a fost aplaudata ar trebui sa-i dea de g\u00e2ndit…
\nDin distributie au mai facut parte experimentata soprana Dorina Chesei (Musetta), baritonii Vicentiu Taranu, Vasile Chisiu, basul Mihnea Lamatic (Marcello, Schaunard, Colline, toti pe r\u00e2nd \u00een duel cu… sonoritatile excesive ale orchestrei), basii Paul Basacopol (Beno\u00eet) si Stefan Schuller (Alcindoro).<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Poezie si drama cu Keri-Lynn Wilson Pentru prima oara, dirijoarea canadiana Keri-Lynn Wilson a vizitat Bucurestiul la editia 2009 a Festivalului George Enescu, a condus la Opera Nationala \u201eManon Lescaut\u201c de Puccini si a lasat o buna impresie. A revenit la mijloc de decembrie 2011 pentru doua spectacole cu \u201eEvgheni Oneghin\u201c, un debut \u2013 se… Cite\u0219te mai mult »Final de an liric<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[],"class_list":["post-10445","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic"],"views":1384,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/10445","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=10445"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/10445\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=10445"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=10445"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=10445"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}