{"id":10410,"date":"2012-01-19T10:20:18","date_gmt":"2012-01-19T08:20:18","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=10410"},"modified":"2012-01-19T10:20:32","modified_gmt":"2012-01-19T08:20:32","slug":"dostoievski-%e2%80%93-nietzsche-elogiul-suferintei","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/dostoievski-%e2%80%93-nietzsche-elogiul-suferintei\/","title":{"rendered":"Dostoievski \u2013 Nietzsche. Elogiul suferintei"},"content":{"rendered":"

Oare nu invatase Rodion, dragul, nefericitul, ratacitul Rodka, lectia nr. 1 a subteranei, si anume: 2 x 2 nu este egal cu 4? Viata nu este, nu poate sa fie exclusiv ceea ce este, ceea ce se arata a fi. Constiinta nu este ceea ce pare a fi. Oricum, viata este incomparabil mai mult dec\u00e2t camara str\u00e2mta, nu rareori, igrasioasa, a constiintei umane. Constiinta, e stiut, minte nu o data. De c\u00e2te ori n-am tratat ceva dat in chip eronat, deplasat, neconform cu ceea ce este in realitate? Ca si constiinta, ratiunea, de altfel, minte si ea nu o data. Existenta este incomparabil mai mult dec\u00e2t o simpla extragere a radacinii patrate, ne-a invatat subterana, acelasi adevar izbitor si fantastic ne-a fost inculcat de constiinta subteranizarii prin boala, izolare, singuratate, ciandalaizare. In lupta pentru suprematie, ratiunea risca sa te instraineze de ceea ce Dostoievski numea \u201eadevarata pulsare a vietii\u201c.<\/strong><\/em>
\nDin ecuatiile sale aritmetice, din complicatele sale calcule, in care, in cele din urma, se impotmoleste, Rodion exclude si, culmea, refuza viata, viata vie, care figureaza, da, printre ceea ce numeste Nietzsche vechii ghizi, alaturi de viul implacabil, alaturi de suferinta, moarte, dorul de destin, alaturi de omul definit ca punte inevitabila spre altceva. Asta daca nu cumva viata vie, activa, este chiar ghidul insusi. Excluz\u00e2nd \u201eadevarata pulsare a vietii\u201c, Rodion extermina omul din omul care este el insusi. Junele anarhist uita cu desav\u00e2rsire ca de c\u00e2nd este, de c\u00e2nd exista, lumea este guvernata nu de aritmetica, nici de maretie, nici de cumintenia impiedicata la prima silaba, nici de aparente, ci de amoralitatea sur\u00e2z\u00e2nda, vie, inventiva, atotdominatoare \u2013 o alta lectie invatata in subterana subteranelor \u2013 inving\u00e2nd dincolo de asteptarile noastre, mereu prea str\u00e2mte, orbecainde, lovindu-se nu o data de zidul opac al Hazardului, zid inaltat de zeita Fortuna, cea de neinvins, imposibil de manipulat, aduc\u00e2ndu-ne in miezul unor int\u00e2mplari nascocite in functie de niste capricii numai de ea stiute sau, probabil, nici de inima ei, supusa unei alte zeitati, mai rautacioase, de o ranchiuna friz\u00e2nd maretia. Da. Fortuna invinge dincolo de ratiunea limitata, mincinoasa, apta de a luneca in doi timpi si trei miscari, de a o da in bara. Etc. Etc.
\nCe fel de instinct orb, at\u00e2tat de ideea napoleoniana, neruminata pe indelete, neg\u00e2ndita, necoapta in chip suficient, neajunsa la maturitate, revenita, in schimb, obsesiv in constiinta lui Rodion, ne intrebam, iar si iar, si-a declansat legile, mecanismele subtil-perverse, astfel inc\u00e2t Rodion nu s-a mai putut stap\u00e2ni, n-a gasit forta \u2013 el, tocmai el, cel fascinat de forta!, de ideea de destin neobisnuit, de obsesia modelului, care a domnit pe parcursul intregului secol al XIX-lea, aprinz\u00e2nd mintile multor tineri dornici sa rastoarne lumea! \u2013 n-a gasit, asadar, puterea de a infr\u00e2nge instinctul cuprins de cecitate, de a-l ucide incet, printr-o miscare sigura, exacta, inving\u00e2ndu-se astfel pe sine insusi, inving\u00e2nd pulsiunile distructive, si aleg\u00e2nd sa fie pentru sine insusi un om superior, in timpi firesti, curati, fara sa arda etapele, adopt\u00e2nd strategia inteleptului care se grabeste pururi incet?
\nIn locul ghizilor amintiti, in mintea, cuprinsa de manie, a lui Rodion, apar alti ghizi, rupti de viata. Rodion este marcat de nevoia de destin si de nevoia de maestru \u2013 aceste doua motive majore ii ghideaza miscarile, g\u00e2ndurile, existenta de subteranist convins, perspicace, din cale de afara de injugat insa, spuneam, ratiunii, tot mai convins de faptul ca m\u00e2na destinului poate fi fortata printr-un salt iute, bine calculat, rup\u00e2nd lantul ce leaga cauza de efect. Invatatorul superior il gaseste in omul-fenomen intors cu fata spre Antichitatea imposibil de depasit, care a marcat istoria lumii, Napoleon Bonaparte, in umbra caruia \u201ese coace\u201c treptat, suferind, vointa de destin; nu un destin oarecare, ci unul de exceptie, unul singular. Rodion Raskolnikov se roteste obsesiv in cercul aceleiasi idei de principiu: ideea napoleoniana, ideea omului superior, care, bineinteles, dupa cum am consemnat, nu este egal cu supraomul nietzschean; supraomul lui Nietzsche, Zarathustra, este, fara dubii, un \u201emostenitor si continuator al lui Napoleon\u201c, dar \u2013 nuanta obligatorie, de o greutate fundamentala \u2013 \u201ein sens pozitiv\u201c (s.n.), \u201ein sensul aprobarii a tot ce a fost determinat, tarie antic-granitica in figura lui Napoleon\u201c \u2013 \u201efigura neajunsa la ultima treapta a desav\u00e2rsirii aprobatoare\u201c (Ernst Bertram). Notiunea de supraom exclude fara echivoc, din start, exterminarea, caci a ucide pe un altul, in opinia lui Nietzsche, este josnic, crima comisa impotriva altuia constituind o modalitate imorala de a afirma independenta in forma cea mai joasa: \u201eA ucide pe un altul: asta ar fi independenta in forma cea mai joasa\u201c. (Friedrich Nietzsche)
\nRaskolnikov pune gresit accentul pe erorile Imparatului (armata uitata in Egipt, esecul din razboiul impotriva rusilor, pentru care Napoleon n-a fost pregatit, macelul de la Paris, masacrul de la Toulon etc.), fara sa ia in considerare meritele, calitatile acestei figuri emblematice a lumii, care a devenit, ea insasi, masura a lucrurilor. In consecinta, junele nostru imbibat de lecturi, de vise, identifica modelul sau absolut cu un criminal \u2013 Nietzsche afirma, sustineam, ca pulsiunile unui om de geniu se inrudesc, se aseamana cu pulsiunile de sorginte distructiva ale omului natural \u2013 si incita, astfel, o seama de mecanisme ale instinctului, legi function\u00e2nd pe terenul irationalului, puteri obscure, care ii provoaca, probabil, tiparele ancestrale ale omului arhiprimitiv, incit\u00e2nd constiinta rea. Rotile masinii atroce de care se lasa prinsa haina psihicului raskolnikovian, fara sa mai aiba scapare? Hybris-ul care, la grecii antici, este sursa tragediei, insemn\u00e2nd o \u201em\u00e2ndrie nemasurata a unui individ, supraapreciere a fortelor si libertatii sale in confruntarea cu destinul (considerate ca surse ale tragicului in teatrul antic\u201c, alaturi de exces, violenta, alte surse, care, precum m\u00e2ndria nemasurata, precum vointa de Destin, sunt generatoare \u201eale conflictului si prabusirii eroului unei tragedii\u201c. In perceptia peregrinului de la Torino, termenul hybris \u2013 asupra caruia s-a aplecat in \u201eNasterea filosofiei\u201c \u2013 nu este nici vina, nici eroare, ci crima. Hybrisul este o boala grava, definita de romancierul Breban drept o ratacire a mintii (\u201eVointa de putere\u201c).
\nCum se numeste ratacirea de care sufera, la un moment dat, Rodion? Imposibila intrebare. Ratacirea mintii rodiniene contine, evident, elemente de psihoza maniaco-depresiva. Nu-i este, nici pe departe, strain lui Rodka nici delirul interpretativ, rezultat dintr-o tendinta monomaniacala, manifestata constant, insistent, in conditiile unei combustii launtrice incandescente, desfasurate pe limita. De buna seama, nu putini oameni obisnuiti, majoritatea de fapt, manifesta asemenea tendinte in stadiu larvar. Noi insine, fara a indrepta, cu tot aplombul autoironic, dinadins, sagetile ironiei sfichiuitoare inspre noi, in tentativa deloc usoara de a ne apropia c\u00e2t de c\u00e2t de dezlegarea enigmei raskolnikoviene, ne-am surprins, nu o data, acuz\u00e2ndu-ne de monomanie, de obsesie maniacala de durata c\u00e2torva luni batute pe muchie de cutit, perioada in care Rodka s-a transformat in ceea ce era in realitatea vie a constiintei noastre de c\u00e2nd ochii mintii l-au atins pentru prima data, acum mai bine de trei decenii: un om viu, bulversant de viu, inteligent, cultivat, frumos, subtire, strafulgerat, scuturat la radacini, de o idee violenta, asa cum sunt scuturati arborii seculari, surprinsi in miezul tornadelor devastatoare, apocaliptice. Ce face un stejar de 123 de ani, prins in malaxorul unei tornade hiperviolente?
\nDar nu intocmirea unei fise clinice ne intereseaza in aceste r\u00e2nduri. Nici urmarirea si descrierea elementelor clasice ale psihozei maniaco-depresive sau ale delirului interpretativ, care pot fi detectate, la o prima, iute privire, rapid in comportamentul lui Rodion Raskolnikov, potrivindu-se, ca la carte aproape! \u2013 afirma cu limpezime doctorala Zosimov \u2013 cu descrierea acestor stari morbide in manualele de medicina sau in cele de psihologie. Ba mai mult dec\u00e2t at\u00e2t, Rodion insusi scrie, in articolul sau ultradisputat, in cunostinta de cauza, despre starea morbida a criminalului, una dintre manifestarile acesteia fiind delirul \u2013 semn al indepartarii de realitate, incapacitatea de a evalua lucrurile cu precizie, cu dreapta cumpana, in timpi lenti, rumin\u00e2ndu-i, supraveghindu-i, dar si, totodata, nota falsa, minciuna, intervenite in toata constructia ce se visa majora, abordarea enormei teme de care se lasa invins.
\nO sa ne oprim exclusiv la c\u00e2teva citate, viz\u00e2nd delirul raskolnikovian, fara a insista asupra subteranelor acestuia, caci, in opinia noastra, acestea ascund, pe de o parte, un adevar profund despre ratacirea raskolnikoviana, iar, pe de alta, o sugestiva capcana dostoievskiana: \u201eRaskolnikov statea in picioare si tinea str\u00e2ns toporul. Parea in delir. Se pregatea chiar de bataie daca aveau sa intre.\u201c; \u201eMasinal, isi trase pe el vechiul lui palton de student, tr\u00e2ntit alaturi, pe scaun, care tinea cald, dar era aproape o zdreanta tot, se inveli cu el si, imediat, cazu din nou in somn si in delir. Nu mai stiu de el. Nu trecura nici cinci minute si sari din nou, si pe loc, febril, se repezi la pardesiu.\u201c; \u201eInseamna ca nu m-a lasat de tot mintea, inseamna ca mai am si ratiune si memorie, daca mi-am dat singur seama si m-a dus mintea! \u2013 se g\u00e2ndi jubil\u00e2nd, rasufl\u00e2nd usurat, din rarunchi \u2013 e doar slabiciunea de pe urma frigurilor, un delir de-o clipa, at\u00e2ta tot\u201c \u2013 si smulse cu totul captuseala de la buzunarul st\u00e2ng al pantalonilor.\u201c; \u201eHotar\u00e2se inca de azi-noapte, in delir, in clipele c\u00e2nd, amintindu-si de asta, incercase de c\u00e2teva ori sa se scoale si sa o ia din loc: \u00abMai repede, mai repede, si arunca-le pe toate\u00bb. Dar se dovedi ca nu era deloc usor sa le arunce.\u201c; \u201eChestia asta, ca a pierdut o jumatate de ora pentru ceva fara nici o noima, e numai pentru ca a luat hotar\u00e2rea in somn, in delir! Devenise extrem de imprastiat si de uituc, si stia asta.\u201c; \u201eDa’ ce ai, delirium tremens? \u2013 porni sa urle in cele din urma, furios, Razumihin. \u2013 Ce-i comedia asta? M-ai scos din balamale p\u00e2na si pe mine… De ce dracu’ te-ai intors?\u201c; \u201eN-a fost totusi total inconstient tot timpul c\u00e2t a durat boala: era starea data de friguri, cu delir si stare de semiconstienta. Ba i se parea ca se aduna o groaza de lume l\u00e2nga el si ca vor sa-l ia si sa-l duca undeva, discut\u00e2nd cu aprindere si ciorovaindu-se in privinta lui. Ba ca era deodata singur in camera, ca plecasera cu totii, tem\u00e2ndu-se de el, si doar mai crapau c\u00e2te putin usa sa vada ce face, si ca il ameninta, cad la invoiala pentru ceva, r\u00e2d si ii fac in ciuda.\u201c; \u201eRaskolnikov privea totul cu ad\u00e2nca uimire si cu o frica t\u00e2mpa, fara noima. Se hotar\u00e2se sa taca si sa astepte sa vada ce-o sa se int\u00e2mple. \u00abParca n-as delira \u2013 se g\u00e2ndi \u2013 pare ca, intr-adevar…\u00bb\u201c; \u201eCiudat: parea sa fi devenit brusc perfect calm; nu mai erau nici delirul semidement de adineauri, nici frica panicata din tot timpul din urma. Era prima clipa a unui calm neasteptat, straniu. Miscarile ii erau precise, sigure, vadind o intentie ferma.\u201c Etc.
\nNici aici, in delir, nu sta ferecata enigma raskolnikoviana. Desi, e adevarat, nu se poate face abstractie de faptul ca, insurubat in solul incandescent al limitei, Rodion se afla, de la un moment dat incolo, oarecum intre lumi, intr-un spatiu numit no man’s land, sub semnul hybris-ului, un teren guvernat de ceva strain, dusmanos, stravechi, fortele de necuprins, puterile incitate de el, de sorginte neclara, irationala, depasindu-l si imping\u00e2ndu-l sa faca primul pas gresit. Cel de-al doilea Raskolnikov intelege aceasta, si-i da dreptate primului care a presimtit eroarea, graba, succesiunea de stari morbide. Cel de-al doilea Rodion ezita sa-si asume experienta esecului:\u00a0 \u201eMai bine iar Porfiri… ori Svidrigailov…\u201c Dupa parcurgerea unui labirint complex, intortocheat, incurajat de enigmaticul explorator de abisuri sufletesti, Porfiri Petrovici, Rodion alege, in ciuda ratacirii si a fortelor maligne ce-l arunca in tiparul arhiprimitivului, ispasirea greselii de a fi ratat primul pas, mai degraba, instinctiv, aleg\u00e2nd astfel, iar si iar, suferinta, in realitate, multiplicarea acesteia, pentru inerenta operatiune cathartica, de care are nevoie vitala anti-eroul nostru, care, dupa parerea anchetatorului perspicace, stie putine lucruri despre viata care nu merita sa fie dispretuita. Viata nu merita sa fie tratata asa cum o face Rodion, cel cu capul imbuibat de lecturi prost digerate, rau asimilate, catastrofic aplicate: \u201eLasa-te in voia vietii fara sa mai stai pe g\u00e2nduri; n-ai grija \u2013 o sa te scoata la liman si o sa te puna si pe picioare. La ce liman? De unde sa stiu eu? Eu doar cred ca mai ai mult de trait\u201c. In cinismul sau apoftegmatic, pe jumatate real, pe jumatate jucat, Porfiri emite c\u00e2teva g\u00e2nduri stranii, ce contin un s\u00e2mbure de adevar, dobor\u00e2nd dintr-un foc c\u00e2teva popice esentiale: \u201eA scornit o teorie si acum ii e rusine ca a dat gres si ca ce a iesit nu-i tocmai original! A iesit o ticalosie, asta-i adevarul, dar dumneata nu esti totusi un ticalos la care nu mai ai ce spera. Nu esti deloc un ticalos de-asta! Cel putin, nu te-ai pacalit mult timp singur, ai ajuns repede la ultimele consecinte. Drept ce te iau eu? Te iau drept unul de-acela care, daca i se baga cutitul in burta, sta si se uita z\u00e2mbind la calau, numai sa gaseasca el o credinta ori un dumnezeu. Ei, si-ai sa gasesti si ai sa traiesti. Ai nevoie, in primul r\u00e2nd, sa schimbi aerul\u201c.
\nSchimb\u00e2nd aerul, se va schimba, evident, si suferinta, care \u201ee si ea un lucru bun. Sufera\u201c. Din ferocea experienta raskolnikoviana, atotstiutorul Porfiri, enigmaticul duhovnic fara voie, extrage radacinile binelui: \u201eTot e bine ca n-ai facut altceva dec\u00e2t s-o omori pe batr\u00e2na. Ia sa fi scornit alta teorie si sa fi facut ceva de un milion de ori mai sc\u00e2rbavnic!\u201c Ba chiar mai mult dec\u00e2t at\u00e2t: \u201ePoate chiar trebuie sa-i multumesti lui Dumnezeu; n-ai de unde sa stii, poate Domnul te si pazeste pentru ceva anume. Dar cu c\u00e2t o sa ai mai mult suflet, cu at\u00e2t ai sa te temi mai putin. Ti-e frica de pedeapsa mare care te asteapta? Nu, in privinta asta e chiar rusinos sa-ti fie frica. Daca ai facut un asemenea pas, asta trebuie sa te intareasca. Aici e deja vorba de dreptate. Asa ca fa ce cere dreptatea. Stiu ca nu crezi, dar, zau, viata o sa-si spuna cuv\u00e2ntul. Poate chiar ai sa prinzi drag de ea. Acum iti trebuie doar aer, aer, aer!\u201c Citind si recitind, in repetate r\u00e2nduri, scena indemnului profetic porfirian, ne intrebam din nou: aerul ii lipsea lui Rodka? Evident ca nu. Mai exact, nu numai aerul. Rodion cauta dezlegarea mereu in alta parte. Niciodata in sine insusi! Si, iata, vine, apare, ca din senin, Porfiri \u2013 omul terminat, ultimul dintre oameni \u2013 care simte acest t\u00e2nar, vede inlauntrul lui cel mai ascuns, cel mai ad\u00e2nc. Porfiri e constient de faptul ca Rodka a gresit primul pas. Gresind primul pas, oare, Rodka are dreptul s-o ia de la capat, e adevarat, de la mii de kilometri distanta, caci s-a p\u00e2ngarit prin omor? Oare are acest drept? Dreptul de a face primul pas adevarat, fara sa greseasca, fara sa alunece iarasi? Oare este exclus ca, fiind at\u00e2t de aproape de ideea napoleoniana, locuind craterul incins al acestei teme obsesive, oare acest t\u00e2nar anarhist, acest om josnic, acest nemernic, acest ucigas demn de tot pl\u00e2nsul, de tot dispretul, care a cobor\u00e2t la josnicia de a curma viata aproapelui, acest ultim om dintre oameni… este exclus sa contina germenii unui om superior? Si daca… Desi a gresit, in realitatea subterana a duhului sau, ii contine, totusi? Aceasta este intrebarea capitala, de zidul careia s-a lovit subteranistul Porfiri Petrovici, ultimul om dintre oameni, caruia Fiodor Mihailovici ii lasa gura sloboda, ah, at\u00e2t de sloboda!
\nDe zidul aceleiasi intrebari s-a lovit, de fapt, Fiodor Mihailovici insusi! Si-atunci, ce-i de facut cu Rodion Romanici? Ce-i de facut cu acest individ neobisnuit, care a gresit monstruos. A calcat porunca a sasea. Si-a pus la incercare puterea de a calca limita, exers\u00e2ndu-si independenta la modul cel mai josnic, in numele unei idei. Pentru nici o idee nu se cuvine, nu se poate sa ucizi aproapele. In urma infamiei prin care s-a p\u00e2ngarit, Raskolnikov a parcurs un iad greu de descris. Iad provocat, intr-o anume masura, de el insusi. Iad a carui victima, inainte de toate, este Raskolnikov insusi. Caci, ucig\u00e2nd cele doua batr\u00e2ne, omul dinlauntrul sau l-a ucis Raskolnikov. Pe sine insusi s-a exterminat, inainte de toate. Pulveriz\u00e2nd inceputul curat.
\nSi-atunci, tocmai el, tocmai acest t\u00e2nar domn, sa aiba dreptul la o viata noua? Rodion cauta raspunsul in sine insusi si-l gaseste acolo, la ocna, unde descopera libertatea si unde va suferi pentru enormitatea grotesc-monstruoasa comisa. Lectia lui Porfiri Petrovici este insusita cu brio, demonstr\u00e2nd astfel caracterul profetic al acesteia: problema e in Raskolnikov insusi. Problema este Raskolnikov. Inainte de toate, Raskolnikov. Tot Porfiri i-a dat cheia: \u201eFa-te soare, si o sa te vada toata lumea. Dar soarele trebuie sa fie mai int\u00e2i soare. Iar z\u00e2mbesti, de ce: ca fac pe Schiller?\u201c
\nRodion va cauta si va gasi, poate. Pentru a ajunge sa luminezi, sa fii urmat pentru darul de a rasp\u00e2ndi lumina \u2013 e nevoie de at\u00e2tea si at\u00e2tea lucruri. Tot Porfiri, zanaticul, falsul zanatic, p\u00e2ndacul metafizic, ascuns dupa sapte masti, i-a marturisit lui Rodka, ca la spovedanie, ca este ferm convins de faptul \u201eca \u201eai sa te hotarasti sa primesti suferinta\u201c; acum nu ma crezi, dar ai sa ajungi singur la vorbele mele. Fiindca, Rodion Romanici, suferinta e un lucru mare; nu te uita ca eu am pus os\u00e2nza pe mine, eu n-am avut nevoie, dar stiu; sa nu r\u00e2zi, in suferinta sta ideea. Mikolka are dreptate\u201c. (s.n.) Suferinta, in concluzie, asadar, e un lucru mare. In teribila suferinta sta totul. In drojdia ei sta ideea. Meister Eckhart are dreptate atunci c\u00e2nd afirma ca \u201ecel mai iute animal care va poate duce spre desav\u00e2rsire este suferinta!\u201c Si Nietzsche, pozitivistul de voie, de nevoie, are dreptate \u2013 si nu numai at\u00e2t \u2013 c\u00e2nd sustine ca \u201esuferinta profunda innobileaza; ea izoleaza\u201c.
\nCeea ce nu-l va ucide, il va intari pe Rodion Raskolnikov, atunci c\u00e2nd va face, poate, cel de-al doilea pas, care va fi cel adevarat. Norocul lui Raskolnikov este, spuneam, ca i-a dat viata Dostoievski, care l-a urmarit, clipa de clipa, prin bolgiile infernului, incerc\u00e2nd sa-l descrie prin ocheanul iubirii. Si vaz\u00e2nd ca progenitura lui de litere, tratata ca un egal, a stat, de c\u00e2teva ori, ochi in ochi, cu zeii, vaz\u00e2nd ca privirile lor nu l-au ars, Autorul-Dumnezeu a iertat, d\u00e2ndu-i o sansa. O sansa unica.
\nOare se mai poate iubi ca in Dostoievski?
\nAsa cum statea nemiscat, infipt in contemplare, la ocna, acolo unde si-a gasit libertatea, gasindu-se pe sine insusi de fapt, Raskolnikov era, la un moment dat, \u201etulburat si chinuit de tristetea unui dor\u201c. Sa fi fost dorul de destin? S-ar crede ca schimbarea s-a produs c\u00e2t ai clipi din ochi. Moartea, se stie, este ingrozitoare. Ca si viatamoartea, ca si suferinta, moartea e mare. Invierea insa e aidoma unei silabe, care misca, intr-o fractiune de secunda, munti, temple. Pe Rodion l-a readus \u201ela viata dragostea\u201c. Dar si nevoia de destin. Nevoia de maestru. Iubirea ii va da, probabil, puterea de a trece prin cei sapte ani de ocna; \u201esi p\u00e2na atunci, c\u00e2t chin infiorator, at\u00e2ta nemarginita fericire! Dar el inviase, si stia asta, o simtea cu toata fiinta lui renascuta\u201c. Fiinta renascuta din realitatea-i abisala il va ghida prin viata, dezvelindu-i treptat \u201eadevarata pulsare a vietii\u201c enorme. Viata enorma, familiara falsului idiot \u2013 Lev Nikolaievici Miskin.<\/p>\n

 <\/p>\n

Fragment din volumul \u201eDostoievski \u2013 Nietzsche. Elogiul suferintei\u201c, in lucru<\/strong><\/em><\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Oare nu invatase Rodion, dragul, nefericitul, ratacitul Rodka, lectia nr. 1 a subteranei, si anume: 2 x 2 nu este egal cu 4? Viata nu este, nu poate sa fie exclusiv ceea ce este, ceea ce se arata a fi. Constiinta nu este ceea ce pare a fi. Oricum, viata este incomparabil mai mult dec\u00e2t… Cite\u0219te mai mult »Dostoievski \u2013 Nietzsche. Elogiul suferintei<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[7067,4123],"class_list":["post-10410","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-dostoievski","tag-nietzsche"],"views":4345,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/10410","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=10410"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/10410\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=10410"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=10410"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=10410"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}