\u00cen \u201eSingura cale\u201c (Editura Contemporanul, 2011), roman exemplar simili-istoric sau roman istoric \u00een spirit si nu \u00een act, localizat \u00een epoca stalinismului autohton, transgres\u00e2nd si totodata \u00eenglob\u00e2nd realismul, scrierea, \u201edecolarea\u201c poetologica, \u00eencep, fireste, de la cuv\u00e2nt. Mai precis de la unele, anumite cuvinte. Aici sunt numite \u00eentr-un paragraf doua: legenda si mit. Inventia epica e initiata ca de la sine, devine un fel de turbion, atrag\u00e2ndu-l si pe locutorul textual. Redau pasajul care, dupa geneza verbala, retorica, stilistica, explica poetica narativa, deopotriva pe palierul narativitatii si pe cel al personajelor. \u201eSi mai ales cuv\u00e2ntul legenda, precum si un alt cuv\u00e2nt, notiune, concept, cel de mit, ma faceau sa visez, adica sa pun pur si simplu la o parte cartea pe care o citeam, manualul, tratatul din care-mi scoteam fise si sa produc, sa construiesc, sa imaginez zeci si zeci de scenarii, istorii, chiar si personaje, iar eu \u00eensumi nu rareori sa ma amestec printre aceste siluete, facute din vis si nerusinare. Dintr-o lene activa, din fuga de tot ce era \u00een jurul meu, din acel curaj special, care-i face pe unii sa se arunce \u00een golul imaginatiei, sa creeze alte si alte justitii, conflicte, forme ale demnitatii, josniciei umane, castele care nu se vad, femei-regine, precum Portia britului Will, femei dominatoare, calme femei-gigant \u00een sensul ca vor putea aproape totdeauna echilibra lucrurile nelinistite din jur care se afla \u00een perpetua miscare si dezordine.\u201c
\n\u00cen principal, citatul, crucial din mai multe motive, arata cum se face trecerea de la document spre fictiune. Constatam si alte lucruri: scriitura ca vis, de care vorbea G. Genette; visul prin (si de) cuvinte, punct comun, totusi, cu onirismul estetic structural(ist), dar si textualist (noi nu visam, noi facem vise prin cuvinte \u2013 nota L. Dimov, \u00een acord deplin cu D. Tepeneag). Un detaliu: cuvintele care declanseaza epicul inventiv provin din lectura, din lectura unui volum stiintific (manual, tratat), nu fictional. Textul citit e cauza, textul scris e finalitatea. Parcursul e transcenderea scrisului, ceva mai mult dec\u00e2t transformarea acestuia, fara \u00eendoiala existenta si ea, ca o cale de parcurs narativ. Sau, cu termenul din roman: epic. Visul prin si de cuvinte e de asemenea comun onirismului deja, teoretic si pragmatic, canonizat, \u00een ceea ce credem unii dintre cunoscatorii sai. Ce particularizeaza poetica de aici si acum, dincolo de efectele sau rezultatele de ansamblu, se refera la constructie, personaj (\u00een care se include cazul oarecum aparte al naratorului), si sursa epica, diferita doar ca nuanta. Cum citim \u00een textul redat, visului i se adauga \u201enerusinarea\u201c. E o atitudine morala, a- sau i-morala, dar si de cutezanta, referitoare la denaturarea, transformarea sursei, care e realitatea globala. Autorul (cred ca nu doar cel din text, dar si cel real, constatare valabila pentru poetica generala a romancierului Breban) aplica legislatia visului (sintagma lui Dimov), lucid, deliberat, la limita transei, cu nerusinare, adica, sa spunem, fara inhibitie, dezvelind sau dezvaluind realitatea (ca punct de plecare, pentru ca altfel e negata) p\u00e2na la os. Descarn\u00e2nd-o, re\u00eencarn\u00e2nd-o.
\nUltima fraza, lunga, din citat \u2013 careia \u00eei lipsesc, strict gramatical, niste virgule \u2013 spune mai multe despre (de)mersul autorului (din text, dar faptul e valabil nu doar pentru acesta), starea si activarea lui \u00een scrisul care instituie lumea romanului \u00een raport cu lumea din afara acestuia. Starea auctoriala e deopotriva activitate. O exprima paradoxul, care devine obisnuinta, al lenei active. Se clarifica oarecum aspectul curajului, care nu e strict individual, ci categorial, apartine unora, evident ca nu tuturor. Creatia e recreare, inventie, iluzie. Demiurgie, \u00eentr-un sens, la care, reamintesc, apela si Dimov, explicit si implicit (Demiurgul oniric). Dintre personaje, referirea se restr\u00e2nge la \u201ezeite\u201c, cu roluri repersonalizate la Breban; dar exista la el si tipologia masculina similara. Gigantismul, pantagruelismul, rabelaisianismul tipologic, mediate mitic si (psih)analitic, se mai mentioneaza aici, au rostul de a da masura statica si ordonata a unei lumi care altfel se pierde \u00een dialectica si entropie. Lumea romanului instaureaza si cladeste lumea cosmosului. Perspectiva epica, scripturala, este a revenirii, a \u00eentoarcerii, a vesnicei re\u00eentoarceri a \u201erealitatii\u201c asa zis atestabile, \u00een irealitatea nu at\u00e2t imediata, c\u00e2t mediata, prin idee, forma, scriitura.
\nTranscriu \u00eenca un fragment, mention\u00e2nd ca imediat anterior exista si alti termeni cu relevanta poetologica: ornare, jocuri posibile, spectaculosul, fantasmaticul. Continuarea dezvolta tocmai fantasmarea \u00een marginea trecutului. \u201eTrecutul poate fi astfel, mai stii, salvat, daca nu pe de-a \u00eentregul, macar \u00een buna parte, asa cum unii chirurgi lipesc la loc madularele smulse, sau, ca sa fantasmam \u00eenca o data, cum fac autorii de basme, de proza fantastica care (trecem peste cacofonia asta, nu e singura, v. si \u201efrica care\u201c, p. 167, idem la p. 313, n. MVB) \u00eentregesc, completeaza mereu realitatea banala, previzibila, cu tot felul de actiuni miraculoase, care se pot \u00eent\u00e2mpla, desi, evident, nu se \u00eent\u00e2mpla mai niciodata. Basmele celor adulti si lacomi de a retrai o copilarie schiloada, infirma pe sfert sau pe jumatate. C\u00e2nd li s-a furat magia, fantasticul la care aveau dreptul dupa o lege nescrisa, veche de milenii, o fuga \u00eentr-un fals trecut al mintii, \u00eentr-o \u00eencapere iluzorie, enorma, \u00een care legile noastre si ale naturii se largesc deodata si se fluidifica, fac bolti si culoare pe unde pasim \u00eenca o data, ne\u00eencrezatori, fericiti ca viata \u00eesi \u00eentoarce pentru un ceas fata ei rigida, ne\u00eenduratoare, seaca, si ne lasa sa ne bucuram, sa ne \u00eembaiem \u00eenca o data \u00eentr-o candoare pe care altadata nu am trait-o p\u00e2na la capat. Sau n-am stiut sa o iubim, nebanuindu-i precaritatea, singularitatea, enorma ei fragilitate si nevoia de a fi protejata.\u201c
\nImaginarea realitatii trecute, precare, fragile (termeni din text!), prin legea fantasmarii (apropiata, repet, de legislatia onirica a lui Dimov), e un fel de act candid recuperator, la modul extensiv (dar si intensiv), hiperbolic, deopotriva retoric (epic) si ontologic. Transformarea prin legea imaginarii, iluzionarii, fantasmarii si fantasticului e aparenta. Reala e recuperarea, dezvaluirea a ceea cu a fost trait partial, limitat si \u00eenvaluit.
\nRealitatea este mult mai brutala dec\u00e2t imaginatia. Realitatea este doar brutala, imaginatia ajunge bl\u00e2nda, candida, salvatoare. Realitatea ram\u00e2ne \u00eendepartata, tinuta la distanta, ea nu este apropriata si nici apropiata. Dec\u00e2t cu masura, limita, distanta. Posesia creatoare o domoleste, \u00eei atenueaza fundamental potentialitatea irepresibila. Fapt imposibil pe deplin. De aceea, autorul intradiegetic constata, \u00een treacat, ca \u201ea navalit \u00eenca o data existenta sau realitatea\u201c. Daca realitatea exista, viata e negata: \u201eviata e ceva care nu exista!\u201c. E afirmat viul. \u00cen capitolul III citim ca realitatea se afla \u00een\u2026 irealitate. Si, tot aici, realitatea e identificata mitologic cu seductia \u00eenselatoare si cruda: \u201eacea nimfa numita realitate\u201c. Creatia exista doar \u00een real. E notata si o \u201e\u00eent\u00e2rziere \u00een real\u201c. Realul este viul, posibilul si mai ales necesarul.
\nNu stiu c\u00e2t de (in)voluntara este coincidenta referintei la onirismul ca elipsa cu doua focare, lamurit de D. Tepeneag. La Breban, \u00eensa, focarele se multiplica: \u201eUn cerc, o elipsa cu mai multe focare, un labirint, se zice, dar, cel mai probabil, un cerc desenat de un copil \u00eencapat\u00e2nat\u2026\u201c Visarea apare aici ca deformare cauzata si motivata de vanitatea omeneasca incontrolabila: \u201eCine poate amenda sau controla vanitatea noastra? Dreptul ei de a \u00eengrosa, rasturna, falsifica, \u00eenalta lucrurile, ca unele oglinzi sau prisme \u00eenselatoare care reflecta ceva, e adevarat, dar suprafata si forma lor pot predispune\u2026 la visare! Oare nu viseaza si lucrurile, despre care latinii spuneau ca sunt apte de a avea lacrimi?\u201c Mai departe e invocat Don Quijote, care da realitatea pe legenda si neverosimil, cu viclenie histrionica. Un rol visat joaca si (anti)activistul stalinist: \u201eun vis \u00een care faptura mea trebuia sa joace un rol\u201c; \u201eerau momente c\u00e2nd mi se parea ca plutesc cumva, ca visez\u201c. \u201eMi se parea ca visez.\u201c, notase, \u00eentr-un moment \u00een care \u00eel asculta pe Steiner, cel care se recunoaste drept o \u201efire fantasmatica cum eram\u201c.
\n\u00cen felul sau, diferit de cel al oniricului Tepeneag, Breban uzeaza si el de textualism. E vorba de intra-textualism. Un procedeu, sa recunoaste, mai frecvent dec\u00e2t e asteptat, chiar de autorii \u00eensisi. \u00cen acest fel, intra-textualism, numesc repetitiile, parafrazele, pastisele, parodiile, ironia, critica prin referire la propriul corpus textual fictional. Sunt numeroase retrimiteri implicite la propriile romane anterioare. Dar sunt si unele explicite.<\/p>\n
Dau doar c\u00e2teva exemple, retinute numai prin memorie, fara un \u2013 necesar \u2013 studiu de inventar si functionalitate. \u00cen cap. III, apropierea sau identificarea dintre personaj si sobol o reia pe aceea a personajului Ovidiu Minda din \u201e\u00cengerul de gips\u201c, aflat si el \u00een decadere, detracare, metamorfoza regresiva. \u00cen cap. IV: \u201e\u00cen absenta stap\u00e2nilor\u201c: \u201eO realitate \u00een alta realitate.\u201c Semnalez si confuzia prin \u201eamnezie\u201c a doua personaje, Gherga si Farca, din \u201eAnimale bolnave\u201c, respectiv din \u201eBunavestire\u201c.
\nTotul \u00eel atrage \u00een dictatura ideologica pe t\u00e2narul care intra \u00een contact cu ea, plec\u00e2nd din familie la 17 ani. Limba de lemn nu mai putin, poate chiar mai \u00eent\u00e2i. Raiul ideologic, terestru, i se arata prin chiar \u201eraiul cliseelor care ma fascina\u201c.
\nBreban se \u00eentoarce mai mult la scriitura dintru \u00eenceput, originara, aurorala, bazata pe imaginatia declansata de si prin cuv\u00e2nt, concret, material, variabil, de la evanescenta la duritate. La vechiul lirism asadar, ca \u00een acest pasaj: \u201erespectul cuv\u00e2ntului, care, \u00een miile de ceasuri si nopti ale adolescentei mele productive crease \u00abmonstri\u00bb\u201c, adica fapturi de fum, de nichel, prinse \u00een articulatiile de bronz si de sticla, cu fete calde de z\u00e2ne ispititoare ale apelor, ale arborilor, ale tinerelor paduri\u2026\u201c etc.
\nLimbajul, \u00een replica, e facut memorabil. Organizatorul diegetic din \u201eSingura cale\u201c admira pe \u201ecinicii moralisti ai secolului al optusprezecelea, care, st\u00e2ngaci ca si mine, probabil, aveau \u00eensa flerul, s\u00e2ngele rece sau, mai simplu spus, darul replicii sc\u00e2nteietoare\u2026\u201c. Nu doar darul replicii \u00eel are, dar si pe acela al discursului.
\nLimbajul apare doar pretextual memorabil sau al memoriei, de fapt el este inventiv sui generis. Scrierea devine act pur personal, nu transcriere. E ceea ce D. Tepeneag noteaza despre vis, si el intranscriptibil. E, \u00een fapt, o veche constatare a lui Freud. Transcrierea, nu doar pe un suport material, dar si \u00een memorie, devine cu totul partial sau limitat posibila. Punct de declansare a scrierii. Despre o urma verbala mnezica, naratorul noteaza si analizeaza \u00een roman: \u201eAsa ca nu-mi ram\u00e2ne dec\u00e2t sa inventez eu \u00eensumi pe marginea ei, asa cum facem (toti, caz general, n. MVB) de altfel cam cu tot ce ni s-a spus de-a lungul anilor de catre unul, altul, sau asa cum procedam cu propriile noastre amintiri. Pe care le botezam memorii, desi sunt, aproape toate (exista exceptii, n. MVB), mici romane\u2026\u201c Aici e vorba de natura si nu de cultura (conventia) limbajului, textului, genului, speciei etc. Chiar si natura nu e unica, perfect omogena, am vazut ca se crede aici. Ram\u00e2ne relevanta tot decizia de atribuire a tipului de text. Sunt secundare trucurile de transformare si camuflare: schimbarea (permutarea, interferarea, substituirea etc.) numelor, locurilor, subiectelor, rolurilor.
\nSa subliniez neaparat si caracterul acestei marturisiri, de un frapant autenticism. Deformarea, fictiunea sunt imperative ale limitatei constiinte omenesti. Omul doar le urmeaza, nu le genereaza. El le poate numai reforma sau reformula, c\u00e2t poate de liber, pe c\u00e2t posibil \u00eenfr\u00e2ng\u00e2nd conventiile, chiar prin ele \u00eensele. Gasesc frecvent aici termenul rol pentru personaj ori narator. Personajele sunt numite \u00eentr-un loc pur si simplu \u201eghemuri\u201c (cf. p. 371). Un personaj este privit ca \u00eentr-un tablou impresionist (p. 503).
\nIntroduc acum un scurt comentariu despre numele personajelor. Trec peste consideratii onomasiologice, de semantica a numelui, dar constat ca unele functii ale numelui se vad numaidec\u00e2t. Numele este ceea ce posedam si aparam mereu, permanenta noastra fatisa reprezentare si autentificare. Sau, cum citim acum, \u201enumele este sediul permanent al orgoliului nostru\u201c. Cel care acorda numele este \u00eentr-un fel stap\u00e2nul. Personajul care-si dezvaluie \u00een trepte, cu mari \u00eent\u00e2rzieri, numele propriu, autorul intradiegetic al romanului (aflam numele complet al protagonistului, Calistrat B. Dumitrescu, abia la pagina 87, e repetat la p. 153, dar chiar si prenumele, Calistrat, i-l cunoastem abia la p. 21), spune despre Adela zisa si Sempronia: \u201ei-am pus un alt nume, ceea ce \u00eeti da obligatia de proprietar\u201c. Nu dreptul, obligatia. El \u00eensusi, la sf\u00e2rsitul romanului, c\u00e2nd ajunge tot mai retras, desi primeste mereu functii activiste, \u00eesi ia \u201eun nume de \u00eemprumut\u201c, vr\u00e2nd sa fie un oarecare si umilindu-si astfel orgoliul.
\nNumele poate reflecta o contradictie \u00een termeni: \u201etovarasul Fagi Laszlo, rom\u00e2n \u00een ciuda numelui\u201c. El include si inexplicabilul: \u201eTovarasul pe care \u00eel chema nu stiu de ce Ispas si Vartolomeu\u201c; \u201eeu, nea Stefan si nu mai stiu cum\u201c; \u201eCum spunea nea Alecu (habar n-am cine era acest nea Alecu, dar nu l-am \u00eentrebat niciodata, poate nici nu exista!)\u201c. Iata si numele nesigur prin multiplicare: \u201eAcest nea Stefan \u2013 care, mai t\u00e2rziu c\u00e2nd s-a vorbit de cazul lui a aparut sub trei nume diferite \u2013 Vintila, Mihalcea si Locear, Loncear mai ales!\u201c; \u201e\u00cel chema Vitregu, tovarasu’ Vitregu, unii \u00eei spuneau Gigel sau Guta.\u201c
\nVariabilitatea nominala ajunge pitoreasca si imprevizibila p\u00e2na la inexplicabil, \u00een cazul fratilor Buzila: \u201eFrederic sau Friedrich\u201c, \u201eConstantin sau Const sau Costica, pe care \u00eel chema si Sever\u201c.
\nExista si un joc cu numele si o joaca de-a numele. Un posibil joc (auto)biografic angajeaza numele B. N., Barbu Ene sau Nae. Unul de o gratuitate puerila se enunta \u00een: \u201eElvira sau Luiza sau Luizica sau Ira, dulcea mea Ira-ira\u201c, \u201eElvira sau Ira-ira, sau Lica-cea-mica sau Rita (de la Margarita!) si altele\u2026\u201c, \u201eVali sau Valentina sau pur si simplu Ve, cum m-am obisnuit sa-i spun eu, uneori chiar Ve-Ve\u2026\u201c.
\n\u00cen rezumat, functiile onomastice, nominale, exprima orgoliu, proprietate, schimbare, ascundere, ambiguitate, ludic cu sau fara sens. Acestea sunt si unele din temele si procedeele adecvate ale fictiunii.
\nActivistul care acum abjura, \u00een felul sau, constata, critic, dar \u00eentelegator, farsa (\u201ece farsa e viata\u2026\u201c), \u00een care pare ca se complace, dar o ia cu amuzament (\u201edesucheata farsa\u201c), pentru ca-i ofera premisele extensiei si intensificarii, hiperbolizarii recuperatoare si aparent transformatoare. Crede ca el si Grete-Ligia fac din existenta \u201ecreatie\u201c. Altundeva spune (scrie!) ca \u201enu poti poseda cu adevarat, afund, dec\u00e2t ceea ce ai creat tu \u00eensuti\u201c. Creatia ca apropriere dar si ca apropiere, desigur. Posesia creatoare ajunge temeinica, ea e temei si finalitate a fiintei. Relatia existentiala relevanta este doar creatoare. \u00cen ultimul capitol, ideea e \u00eentarita: \u201eeu nu cred \u00eentr-o existenta \u00een afara creatiei\u201c. Or, \u201eExista si o singuratate tare, aceea a creatorilor\u2026\u201c<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
\u00cen \u201eSingura cale\u201c (Editura Contemporanul, 2011), roman exemplar simili-istoric sau roman istoric \u00een spirit si nu \u00een act, localizat \u00een epoca stalinismului autohton, transgres\u00e2nd si totodata \u00eenglob\u00e2nd realismul, scrierea, \u201edecolarea\u201c poetologica, \u00eencep, fireste, de la cuv\u00e2nt. Mai precis de la unele, anumite cuvinte. Aici sunt numite \u00eentr-un paragraf doua: legenda si mit. Inventia epica e… Cite\u0219te mai mult »Departe de realitate, aproape \u00een real<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[8],"tags":[7017],"class_list":["post-10322","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-cultura-literara","tag-singura-cale"],"views":1349,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/10322","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=10322"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/10322\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=10322"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=10322"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=10322"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}