{"id":10319,"date":"2012-01-12T17:52:22","date_gmt":"2012-01-12T15:52:22","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=10319"},"modified":"2012-01-12T17:52:46","modified_gmt":"2012-01-12T15:52:46","slug":"oglinda-si-paravanul-reflectare-si-izolare-in-secolul-al-xvii-lea","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/oglinda-si-paravanul-reflectare-si-izolare-in-secolul-al-xvii-lea\/","title":{"rendered":"Oglinda si paravanul. Reflectare si izolare in secolul al XVII-lea"},"content":{"rendered":"

Contrastul dintre cele doua obiecte decorative se delimiteaza la nivel simbolic printr-o antinomie care se revendica de la un joc al suprafetelor si al materialelor: putem sa vorbim despre disimulare sau reflexie a chipului per se, despre \u00eenchiderea si \u00eentunecarea spatiului intim prin paravan si, \u00een contrapondere, despre oglinda ca obiect specific feminin, care, prinz\u00e2nd spectrul luminii \u00een cristalul ei, \u00eel difuzeaza \u00een interiorul unde este amplasata, scald\u00e2nd camera \u00eentr-o dispersie de raze, ce pun \u00een evidenta detaliile celorlalte obiecte intime: podoabe, piepteni, cutii de bijuterii si sticlute cu parfum. Paravanul Byobu, compus din textile pictate \u00een tus si pigmenti naturali, vibr\u00e2nd de arabescuri orientale detectabile at\u00e2t scriptic c\u00e2t si pictural, si \u00eencadrat \u00een rama de bambus aleasa cu grija de lucratorii \u00een lemn dulce din Japonia, trimite la o semnificatie antinomica oglinzii, prin traducerea practicilor casnice si decorative \u00een care era folosit: \u00eenchiderea spatiilor, delimitarea salilor de ceai sau a acelora folosite pentru odihna de zi si de noapte, \u00een care meditatia se alatura miresmelor florilor si frunzelor pisate, cufundate \u00een apa fierbinte. Pornim asadar la drum \u00eensotiti de doua obiecte decorative specifice Europei si Japoniei secolului al XVII-lea, pentru a deriva din felul \u00een care erau folosite la nivelul societatii diferentele \u00eentre culturi, pun\u00e2nd \u00een relatie sensibilitatile colective deslusite \u00een pliurile vietii cotidiene. <\/strong><\/em>
\n\u00centre mimesis si semiosis<\/strong>
\nEuropa secolului al XVII-lea este marcata deopotriva de ostentatia idealului clasic, care apropie eul individual de societatea \u201eretusata\u201c p\u00e2na la ultimele fire ale perucii si ale \u00eembujorarilor candide ale domnisoarelor, si de \u201eproclamarea\u201c putrezirii carnii discretului Domn si a discretei sale Sotii, \u00een reprezentarile Vanitas-ului din arta flamanda, provoc\u00e2nd astfel tensiunea interioara si supliciul traiului \u00een s\u00e2nul unei lumi cuprinse de desertaciune. Sub raportul unei duble ipostazieri la nivel sensibil, oglinda \u00eencheaga \u00een aceasta perioada o conjunctie \u00eentre mimesis si semiosis, prin faptul ca surprinde \u00een interiorul societatii clasiciste de la Versailles sau \u00een reprezentarile picturale adumbrite de cranii si semne ale decompunerii, concretizari \u00eentr-o semnificatie mimetica, caci reflecta societatea asa cum apare ochiului din realitate, dar are si caracter de semn al unei conceptii pesimiste care b\u00e2ntuie omul secolului al XVII-lea. Astfel, aspectele realitatii sociale europene pot fi transpuse, la nivelul semantismului conceptual, sub \u201eumbrela\u201c terminologica a oglinzii, sau, dupa un termen al lui Gilbert Durand, scufundate \u00een \u201ebazinul semantic\u201c al oglinzii. Logica reala si fenomenologia estetica a oglinzii ar impune existenta unei zone de semnificatie arhetipala de care nu ne putem \u00eendeparta, \u00een legatura directa cu marjele filosofice ale secolului al XVII-lea: prin reflectare putem concepe lumea exterioara, putem da propriului corp o noua geografie, care, delimit\u00e2ndu-se de oglindirea esentei divine, sa trimita catre revolutionarea perceptiei spatiului. De la mitul lui Narcis la descoperirea constiintei de sine sub dublu raport, corporal si mental, trec\u00e2nd prin simbolistica si limbaj al misticii, deci prin dialectica esenta-aparenta, oglinda reclama legatura cu realitatea, cu gustul pentru surprinderea unui adevar, fie el de ordin estetic sau pur si simplu social. Sunt sesizabile legaturile care se pot stabili \u00eentre sentimentele, dorintele, pasiunile si ierarhiile sociale ale europeanului veacului al XVII-lea si oglinda, \u00eentruc\u00e2t de la caracterul decorativ la jocul aparentei \u00een colectivitate, oglinda dimensioneaza luxul aristocratic, dar si conurile de umbra flamande, \u00een care lumina si \u00eentunericul relatiilor sociale se \u00eentrepatrund. Acest instrument decorativ, de dimensiuni reduse atunci c\u00e2nd este \u00eencrustat \u00een cutiile cu cheita unde se pastreaza pudra si bijuteriile, sau, dimpotriva, acoperind dulapuri si saloane regale, vine sa \u00eentregeasca realitatea singulara a unui fenomen social, de la care se revendica deopotriva personajul apartin\u00e2nd elitelor, dar si omul paturilor medii, care \u00eencepe sa resimta, \u00een aceasta perioada, gustul pentru podoaba.
\nReguli diferite ale intimitatii<\/strong>
\n\u00cen Japonia secolului al XVII-lea, productia de paravane \u00eenfloreste cu prisosinta, acest gen de obiecte fiind folosit la delimitarea camerelor, favoriz\u00e2nd intimitatea si meditatia Zen. Fragile si pictate detaliat, trimit\u00e2nd catre linistea \u00een s\u00e2nul naturii sau spre asceza simturilor, paravanele se afla \u00een contrast direct cu oglinda europeana. Ele \u00eenchid spatiul intim si invita la un cult al singuratatii senine; dimpotriva, oglinda augmenteaza spatiul privat, pentru ca omul sa se poata privi din toate partile, sa-si poata studia \u00een detaliu trupul si postura \u00een cadrul adunarilor mondene. Paravanul este folosit contre le vent, \u00eempotriva unei adieri care vibreaza la \u00eent\u00e2lnirea dintre corpul uman si cadrul exterior, pentru a conserva igiena estetismului din ritualul ceaiului, \u00een timpul caruia \u00een gospodarie abia se vorbeste, pentru ca numai asa se poate pastra tihna simplicitatii, fara decoratia \u00eencarcata si costisitoare. Observam lesne c\u00e2t de diferite sunt cele doua obiecte si functiile asociate lor. Sa ne g\u00e2ndim bunaoara la motivele vegetale, la \u00eencrengaturile si \u00eengerasii care se agata, ostentativ aurite, de oglinzile franceze. Sa comparam \u00een imaginatie saloanele palatului de la Versailles si camera japoneza impregnata de odoratul cu esenta de magnolie, \u00een care mama si fiica desfasurau pergamente pe care, din c\u00e2nd \u00een c\u00e2nd, \u00eentre o sorbitura delicata din cani fara m\u00e2ner, mai desenau cu penita batr\u00e2nului bunic din neamul samurailor. Deosebirea este cov\u00e2rsitoare, practic cele doua culturi se situeaza la antipozi \u00een secolul al XVII-lea, caci intimitatea se traieste si se construieste pe alte coordonate. Camera domnisoarei pariziene va fi \u00eentesata de obiecte destinate \u00eenfrumusetarii si nu ne va fi greu sa descoperim oglinda pe masa de toaleta. Pe fereastra ei vom deslusi freamatul vietii urbane, care tulbura lectura romanelor pretioase, sau vom auzi rumoarea vitelor si a negustorilor, a oalelor jup\u00e2neselor cu sorturile murdare. Camera domnisoarei din Japonia, cu parul negru str\u00e2ns \u00een jurul unei tije de bambus, va fi izolata de paravane, iar pe fereastra ei vom vedea ramurile copacilor cu frunzisul des si aranjamentele florale din gradina; aici vom auzi doar un imperceptibil zanganit de tavi, lingurite si farfurioare, ce ne va conduce simturile catre ospetia femeiasca a elegantei, fiindu-ne astfel usor sa \u00eentelegem caracterul social menit infuziei florale. Paravanul vine sa contureze o cultura si o practica sociala a camuflajului, a proiectarii \u00een sine a tuturor dispunerilor exterioare.
\nInstrumentul care intensifica privirea amoroasa
\nPrin re\u00eennnoirea bazelor opticii, secolul al XVII-lea este marcat de teoriile stiintifice ale lui Johannes Kepler, care se concretizeaza \u00een legi fizice de propagare a luminii, ce anticipa si descoperirile referitoare la functionarea ochiului uman. \u00cen acest sens, raporturile omului cu cadrul exterior se schimba si ele. De statutul dat reflexiei \u2013 icoana, mimesis, semn \u2013 depinde si modul de cunoastere a sinelui. Oglinda arata realitatea asa cum este, nelas\u00e2nd nimic \u00een umbra, caci galeriile \u00eembracate \u00een oglinzi ale palatelor europene contureaza o vizibilitate de temut. Astfel, societatea clasica poate fi descrisa printr-o domnie a limpezimii imaginii de sine, fiind proclamata o lume stralucitoare si slefuita, care izgoneste \u00eentunericul, cel putin \u00eentr-o prima faza, \u00eenainte de introducerea temei Vanitatii. Replica simetrica a realitatii, acest obiect decorativ trimite catre semnificatii mai profunde, omul fiind \u00een veacul al XVII-lea locul de \u00eent\u00e2lnire a asemanarii cu Dumnezeu si a asemanarii cu alti oameni, dupa logica ierarhiei sociale. Oglinjoara tainuita \u00een sertarele meselor de toaleta ale doamnelor si oglinda de dimensiuni mari, care \u00eempodobea locul unde se desfasura viata mondena, trebuie \u00eentelese ca instrumente de \u00eengrijire a aparentelor, de adaptare si armonie sociala. Ghicim aici si o modificare a constiintei de sine, vizata de masurarea exacta a convenientelor si a conformitatii cu un cod monden prestabilit.
\nSocietatea \u201ecu greu poate sa ascunda umbrele\u201c (avertizeaza, \u00een epoca, Domnisoara de Scud\u00e9ry \u00eentr-una dintre scrisorile sale, \u00een care initiaza un moment speculativ pe tema oglinzii), iar imaginea ei este aceea a unei vitrine frumos aranjate, dupa legile stratificarii si ierarhizarii. Nu uitam ca \u00een aceasta perioada vorbim despre idealul \u201eomului de lume\u201c; el \u201espera sa instituie un acord perfect \u00eentre oameni \u00eenlocuind amorul propriu si interesul personal prin chipul impersonal al bunei-cuviinte\u201c (Sabine Melchior-Bonnet, \u201eIstoria oglinzii\u201c, trad. de Luminita Braileanu, Bucuresti, 2000.). Dezvaluirea celor mai mici riduri, a cutelor insesizabile ale costumelor, ba chiar a unei str\u00e2mbaturi nepermise de societatea pariziana, este \u00eencurajata de privirea omniscienta a aristocratilor, care apara un ideal de sociabilitate. Se consolideaza, astfel, bunele maniere. Individul nu se poate hazarda la uzante sociale nepermise, astfel \u00eenc\u00e2t, sf\u00e2siat \u00eentre pulsiunile sociale si constr\u00e2ngerile grupului, el ajunge sa recunoasca, prin \u00eembinarea celor doua forte, limitarile eului.<\/p>\n

Stap\u00e2nirea intimitatii este datorata posibilitatii de a purta tot timpul o oglinda la tine, pastrata adesea \u00eentr-un \u00eenvelis de catifea, brodat cu o initiala caligrafiata. Un asemenea port-oglinda era destinat mai ales barbatilor, fiind primit cadou de la cele carora le faceau curte, ca niste veritabile choses du coeur. Oglinda intra treptat \u00een r\u00e2ndul acelor objets-reliques, dintre care fac parte biletul de amor, scrisoarea lunga cu o caligrafie pasionat-crispata, bijuteriile delicate de dimensiuni reduse si colierele de perle \u2013 daca afacerea de amor este oficializata \u00een cadrul social \u2013, batistele cusute cu forme vegetale si chiar bucatele de lenjerie intima, daca amantii au avut parte de erotism. Mai mult, oglinda devine, \u00een cartografia sentimentala a timpului, \u201einstrumentul care intensifica privirea amoroasa\u201c (Daniel Roche). Pentru sesizarea acestei semnificatii, nu trebuie dec\u00e2t sa ne g\u00e2ndim la tabloul lui Diego Vel\u00e1squez, \u201eToaleta lui Venus\u201c. Oglinda tinuta de Cupidon este simbolul vanitatii, dar devine, prin oglindirea care-i este proprie amorului, simbolul frumusetii exterioare care atrage privirea si incita simturile. Venus este surprinsa etal\u00e2ndu-si splendorile trupului, ale carui mladieri prevestesc manifestarile iubirii carnale.
\nDincolo de legaturile cu trupul si meandrele pretiozitatii feminine, oglinda este un instrument de precizie prin care se verifica \u00een primul r\u00e2nd curtoazia, favoriz\u00e2nd dialogul interior si, implicit, sentimentele conflictuale ale pudorii si rusinii. \u00cen tratatul sau moralizator, Balthazar Graci\u00e1n face apologia controlului de sine, amintind ca \u00een oglinda te privesti pentru a \u201ete purta mai cuviincios, pentru a-ti ascunde si a-ti stap\u00e2ni mai bine pasiunile, sau pentru a drege defectele persoanei, curteanul fiind \u00eenzestrat cu puterea data de natura de a-si folosi m\u00e2inile si picioarele cu smerenie\u201c. Arbitrarea \u00eentre eul moral si eul social epurat de vicii si vanitate \u00eei revine tot oglinzii, caci studierea propriului corp duce catre desav\u00e2rsirea educatiei si catre actiunea corecta.
\nCabinetele cu oglinzi<\/strong>
\nReprezentarile spatiului sunt propice aranjamentelor decorative, obiectul specular constituindu-se ca ancadrament sau ca punct de interes deosebit \u00een arhitectura interioara a caselor. Interiorul clasic face loc cabinetului decorat cu lambriuri si oglinzi de cristal. Suprafetele rasfr\u00e2ng luminozitatea, care provoaca un bun ambient pentru odihna de dupa-amiaza, mobilierul fiind si el adaptat intimitatii. O referinta la acest fel de cabinete gasim \u00eentr-un fragment din romanul \u201eLe chien de Boulogne\u201c (1668), semnat de abatele Antoine de Torche: \u201eCeea ce desfata ochii la culme erau trei mari oglinzi splendide care \u00eenmulteau frumusetile acestui cabinet: cea din mijloc avea o margine de cristal, care parea ca aduna laolalta o mie de oglinzi felurite\u201c. Exista si alte tipuri de cabinete, sobre de aceasta data, \u00een care oglinda vine sa \u00eentregeasca reprezentarile spatiului de lucru, tocmai pentru ca ea este emisarul unei instante exterioare, arbitrul purtarilor corecte \u00eentr-o societate care supradimensioneaza galanteria. Un astfel de cabinet este cel din castelul de la Beauregard, proprietate a unui functionar statal, sau cele proiectate de arhitectul de curte Le Vau si decoratorul-pictor Le Brun, care transforma cabinetele lui Fouquet \u00een adevarate opere de arta baroca, spatii \u00een care maestrul poate deopotriva sa-si duca viata si sa se contemple. \u00cen cabinetul lui Ludovic al XIV-lea \u2013 distrus, din pacate, oglinzile \u00eei permiteau acestuia sa-si arunce privirile catre sine cu religiozitate si narcisism.
\nSpatiul este mai mult dec\u00e2t laicizat, el apare profund erotizat. Obiectul nu este perceput doar ca o simpla decoratie, ci se manifesta ca alteritate, este personificat si privit ca un fel de \u201eom de lume\u201c plin de atentii, rivalul amantilor indiscreti, cel de la care cer cochetele cele mai intime sfaturi, un posibil confident sau un judecator impartial. \u00cen romanul mentionat al abatelui de Torche gasim o poveste care explica p\u00e2na unde poate duce erotizarea introdusa de oglinda \u00een intimitate. Doi \u00eendragostiti \u2013 Hermione si Alexandre \u2013 se \u00eembratiseaza cu duiosie \u00een cabinetul cu lambriuri si vad \u00een oglinda un spectacol \u00een tacere al desfatarilor. Li se pare ca sunt \u00eenconjurati de o companie placuta si ca martorii conversatiei lor amoroase sunt tot at\u00e2tia c\u00e2ti apareau \u00eenmultiti \u00een oglinzi. Societatea fictiva nu-i supara cu nimic pe amanti, caci amorul nu mai este amor-pasiune, ci manifestare sociala.
\nTot \u00een ordine moralizatoare, oglinda reprezinta locul de convergenta al raporturilor \u00eentre \u201ea fi\u201c si \u201ea parea\u201c. Teoretiz\u00e2nd conceptul de \u201eom de lume\u201c, N. Faret insista \u00eentr-o lucrare din 1630 (\u201eL’Honneste Homme ou l’Art de para\u00eetre \u00e0 la Cour\u201c) asupra superioritatii adevarului sentimentelor \u00een detrimentul elegantei gratios-pretioase. Contempl\u00e2ndu-se \u00een oglinda, omul \u00eesi poate studia mersul, z\u00e2mbetul, modestia privirii. \u00cen plus, aceasta educare a galanteriei provoaca o atitudine reflexiva, studierea \u201enaturaletii\u201c nefiind permisa \u00een public.
\nAlaturarea conceptului de \u201ereputatie\u201c semnificatiilor oglinzii vadeste caracterul simbolic al acesteia: omul onest se reflecta \u00een ochii celorlati asa cum este, dupa principiul imitativ pe care se bazeaza si oglinda. Dupa cum avertizeaza B. Graci\u00e1n, \u201eceea ce nu se vede este ca si cum n-ar fi\u201c, artificiul primind partea lui adevar. Sufletul frumos, gatit p\u00e2na la firele pieptanate cu minutiozitate si grija femeiasca ale perucii, se acorda prin simtiri morale trupului. Francezul nu poate trai fara panglici, dantele si oglinzi, caci haina face omul, traduc\u00e2nd rang, pozitie si obiceiuri de viata, \u00een conformismul paroxistic al legilor galanteriei. Serbarile de la curte sunt exemple elocvente \u00een aceasta privinta. Jocul simetriilor, al oglindirilor care multiplica la nesf\u00e2rsit imaginile se observa \u00een modul \u00een care danseaza francezul; perechile se apleaca pe aceeasi fraza muzicala, \u00een gratia costumelor si a bijuteriilor care cad perfect pe pielea pudrata. Regele Soare prezideaza din \u00eenalt \u00een interiorul Galeriei Oglinzilor, ca \u00eentr-un spatiu \u00eenchis \u00een contemplarea propriilor r\u00e2nduri de \u201etesuturi\u201c, ce \u00eencheaga un singur corp \u2013 societatea: \u201eSi multele oglinzi \u00een care se rasfr\u00e2ng \/ Vestite frumuseti ce-aici se etaleaza \/ Si foc de nestemate ce Curtea-\u00eenvapaiaza \/ Din negrul hau al noptii a zilei stea o smulg.\u201c (versuri dedicate Doamnei de Maintenon de catre ducele de Saint-Aignan).
\n\u00centre stralucire si moarte<\/strong>
\nPrin chestionarea vizibilului, deci a realitatii concrete, oglinda reprezinta un instrument semiotic care conduce spre reflectie. Mimesis-ul se transforma \u00een semn al unei constiinte a privitorului care este \u00eendemnat, sub raportul simbolismului obiectului reflector, sa-si clarifice g\u00e2ndirea printr-un efort de introspectie. Aici apare motivul Vanitas. Este scos la iveala un adevar, iar acesta provoaca constiinta neantului existentei, reflexia mim\u00e2nd o identitate derizorie, care este \u00eensasi esenta omului. Tensiunea provocata de iluziile optice care se conjunga \u00een mod indirect cu inconstanta trairilor afective omenesti, descrise \u00een cheie filosofica de tratatul lui Descartes, Despre pasiunile sufletului, dezvaluie amorul propriu si fiinta contradictorie a omului. Astfel, pasiunile omenesti se retrag \u00eentr-un con de umbra, seninatatea devine falimentara \u00een fata \u00eenselaciunii care provoaca melancolia specifica veacului al XVII-lea. Nu este o \u00eent\u00e2mplare ca aceasta constiinta este \u00eent\u00e2lnita mai ales \u00een cadru iconografic, caci toata desertaciunea care \u00eel nelinisteste pe omul vremii se revendica de la un simbolism imagistic, provenit din zone geografice numite \u201eperiferice\u201c, acolo unde domneste \u00eentunericul, chiar pe plan climateric. Ne referim la Tarile de Jos, spatiu separat de \u201emarea calda\u201c a artei italiene, dar si de exuberanta elegantei de la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Vom vedea \u00eensa ca meditatia asupra punctelor de fuga ale vietii omenesti se transmite \u00een Franta, pe calea schimburilor comerciale si a legaturilor profunde de mentalitate pe care regatul francez le-a avut, \u00eenca din Evul Mediu, cu zona flamanda.
\nVom analiza, \u00een continuare, c\u00e2teva reprezentari iconografice ale oglinzii, \u00eencerc\u00e2nd sa derivam importanta pe care o constituie astfel de exemple pentru istoria mentalitatilor colective. Interiorul specific flamand din tabloul lui Ludolf de Jongh ne ofera c\u00e2teva interpretari interesante ale conjuctiei vanitas \/ precaritate si incertitudine a realului: oglinda plasata pe peretele din fundal este vizibila integral, suprafata sa fiind paralela cu cea a tabloului. Rama sa neagra dubleaza \u00een format redus cadrul reprezentarii, prin repetarea ancadramentului unei usi care tocmai s-a deschis, oferindu-i privitorului acces la imagine. Pe peretele din fundal, nu departe de oglinda, deasupra unui semineu, se gaseste un tablou din care nu se zareste dec\u00e2t rama: imaginea, decupata de limitele tabloului, este \u00een mare parte facuta inaccesibila privirii. Dedesubt se afla o pereche de suporturi metalice pentru lemne, alcatuite din doua protome de hipocampi, sustin\u00e2nd o mare sfera lustruita, ce reflecta spatiul camerei. Hipocampii \u00eesi sprijina labele pe alte doua sfere din metal, ce repeta functia reflectanta a celei dint\u00e2i, acestea fiind la r\u00e2ndul lor reflectate de podeaua ceruita care functioneaza tot ca un fel de oglinda: \u00een prim plan se vede o portiune din imaginea reflectata (si rasturnata) \u00een ansamblul sau (putem vedea pliurile rochiei tinerei fete). Ne gasim, asadar, \u00een fata unei reprezentari care, \u00een ciuda aparentei sale comune, de interior intim, se ofera privirii ca un labirint specular. Totusi, toate obiectele din camera, care se repeta simetric-rasturnat sau pe orizontala sunt \u00eenscrise \u00een spatiul reprezentarii. Astfel, putem spune ca acest fel de oglindire ofera privitorului posibilitatea de a vedea un fragment al interiorului dintr-un alt punct de vedere. Prin manipularea diferitelor planuri si perspective, pictorul ne reaminteste, daca g\u00e2ndim tabloul la nivel semiotic, ca orice identitate este, \u00een primul r\u00e2nd, fac\u00e2nd abstractie de esenta ei spirituala, un \u201epunct de vedere\u201c relativ si o punere \u00een situatie.
\nReflectia subiectului asupra lui \u00eensusi, contrastul fiintei care \u00een-sine se percepe ca deja diminuata din punct de vedere spiritual, o vom regasi si \u00een tablourile lui Johannes Vermeer. Lucrarea \u201eDoamna la spineta cu un gentleman\u201c ofera privitorului un joc optic: femeia \u00eentoarce capul, parca vr\u00e2nd sa se opuna simetriei, desi activitatea pe care o desfasoara este calma, cotidiana, fara implicatii profunde. Interiorul este scaldat \u00een lumina galbena, dar aceasta nu atinge oglinda, nu provoaca stralucire, ci sugereaza sobrietate, pentru a stabiliza gravitatea sugestiei precaritatii realitatii. Mai mult, \u201epictura ca act\u201c constituie obiectul reflexiei, secolul al XVII-lea fiind momentul de verificare a spiritului critic la nivelul actului artistic. Portretele lui Rembrandt, de pilda, comunica proteismul presupus de identitatea artistului: el apare sub masca de cersetor, soldat sau preot. Prezenta umana serpuieste, se t\u00e2raste pe drumul sinuos al aparentei.
\nOglinda functioneaza ca semn si ca imagine totodata. Ea \u00eesi sporeste caracterul de semn atunci c\u00e2nd imaginea reflectata va fi capabila sa ne ofere ceva care nu se gaseste \u00een limitele tabloului: reflexul unei realitati exterioare. Este cazul Vanitas-ului creat de Jacob de Gheyn, \u00een care nu apare propriu-zis o oglinda, ci o sfera reflectanta, care se da drept \u201eimaginea\u201c lumii. L\u00e2nga craniu observam simbolurile materialitatii pe care se pune prea mult pret: banii.
\nDin modelele estetice prezentate derivam sensul Vanitas-ului la nivel social: oglinda atrage critici \u00een s\u00e2nul societatii franceze, devenind simbolul unei comunitati care apreciaza ostentatia \u00een detrimentul cumpatarii. Desfr\u00e2u, invidie, amor propriu, curiozitate vinovata sunt tot at\u00e2tea pacate \u00eencurajate de acest obiect cu caracter diavolesc. \u00cen tablouri, ea sta l\u00e2nga cranii, lum\u00e2nari si nisiparnite, iar spatiul \u00een care apare depusa este eminamente obscur, suger\u00e2nd pacatul si viciile.
\n\u201eCartografia\u201c sociala a Frantei secolului al XVII-lea se compune din doua paradigme care fuzioneaza: pe de o parte, exuberanta stralucirii reflectarii, ca modalitate de a trai sub semnul unei aparente placute si armonioase, pe de alta, indicii mortii, ai viermuirii, \u00eentr-o lume centrifuga si neslefuita spiritual.
\nSeninatate si armonie japoneza<\/strong>
\n\u201eAsezam\u00e2ntul este cel care conteaza la o casa\u201c, afirma Lao-Tzu, \u00eentelept chinez contemporan cu Confucius, \u00een cartea lui de \u00eendemnuri morale, \u201eCele Cinci Mii de Caractere\u201c, opera de arta a caligrafiei, care a influentat constiinta religiei la vechii japonezi. \u00cenainte de a-si contrui casa, japonezul trebuia sa apeleze la un vrajitor feng shui (literal, \u201eomul cu v\u00e2ntul si apa\u201c), care va determina arhitectura casei \u00een functie de curentii energetici ai spatiului. Locul paravanului \u00een aceasta constructie de lemn dulce se revendica de la nevoia de tainuire a unui cadru care are mai multe straturi: exista o \u00eencapere pentru ceremonia ceaiului, una pentru odihna, alta pentru primirea oaspetilor, iar \u00een subsolul casei se pastreaza diferite obiecte de cult si cele de \u00eentrebuintare zilnica. Daca oglinda europeanului se conforma preceptului din Logica de la Port-Royal din secolul al XVII-lea \u2013 \u201eimaginea care apare \u00eentr-o oglinda este un semn natural al celui pe care ea \u00eel reprezinta\u201c \u2013, arat\u00e2nd astfel realitatea asa cum apare, paravanul este un obiect functional si decorativ care permite camuflarea, izolarea, delimitarea unui spatiu armonios care sa \u00eencurajeze meditatia. Fluxul lumii exterioare este cel care dicteaza \u00eempartirea geografiei, conjug\u00e2nd corp si minte \u00eentru acordul cu nervurile corespondente ale lumii naturale. D\u00e2nd seama de configuratia pam\u00e2ntului, japonezul taoist si supus meditatiei Zen \u00eesi modeleaza simturile dupa tiparele comportamentale ale fenomenelor naturii, conform unei discipline numite neidan, care s-ar traduce prin sintagma \u201ealchimie interioara\u201c. Arta pictarii paravanelor care apare \u00een perioada Momoyama , corespondenta cronologic a secolului al XVII-lea european, se leaga de o religie a estetismului care vorbeste despre neprihanire si armonie, despre taina iubirii dintre oameni si despre romantismul vietii sociale. Gasim \u00een reprezentarile artistice ale acestui obiect nenumarate informatii iconografice despre caminul japonez, ba chiar despre coloratura si croiala \u00eembracamintii, a portelanului si a evantaielor. Ceremonialul asiatic al ceaiului este transpus, pas cu pas, \u00een pigmentii care acopera tesaturile mladios-\u00eendoite, dorinta omului de a se contopi cu naturalul apar\u00e2nd de asemenea. Femeia japoneza este pictata asa cum era \u00een realitate, acoperita de matasuri cu fir de aur pe margini, zugravita ca o floare de lotus cu degetele-frunze subtiri care sustin castronasul de ceai, aproape eterata, totusi vie prin buzele pictate \u00een rosu strident, revigorant.
\nAnaliza cadrului social din perspectiva \u00eenscrierii unor figuri umane pe p\u00e2nza paravanului este justificata de faptul ca arta japoneza este menita sa arate concretul, sa puna \u00een valoare faptul vizual \u00een sine, epur\u00e2nd spatiul destinat reprezentarii picturale de abstractiunile si de idealizarite artei chinezesti. Omul concret si particular este preferat \u00een Japonia, \u00een opozitie cu universalismul artei din China, acest fapt permit\u00e2ndu-ne sa observam modul de viata \u00een intimitatea spatiului familial.
\nSimplificarea formelor este menita sa surprinda \u00eenr\u00e2uririle naturii care trebuie sa se reflecte \u00een modul uman de viata, precum si frumusetea esentializata \u00een tuse delicate si subtiri. Explicatia acestei maniere de a \u00eentelege arta rezida \u00een \u00eendepartarea de transcendentalismul calugarilor Zen, prin faptul ca noua or\u00e2nduire sociala aducea la conducere o categorie a militarilor, care preferau muzica, razboaiele si pictura, \u00een detrimentul meditatiei \u00eensotite doar de caligrafie.
\nParavanul este str\u00e2ns legat de ceremonia ceaiului, iar un paravan din 1618 ne aduce sub priviri o imagine a casei ceaiului si descrieri vizuale ale vietii tihnite, recomandate \u00een s\u00e2nul familiei japoneze. Stilul japonez de a construi case din lemn si bambus poate parea straniu \u00een ochii arhitectilor europeni, crescuti \u00een datina claditului din piatra si caramida.
\nParavanul drept ne \u00eenfatiseaza o casa a ceaiului pe marginea malului unui r\u00e2u, l\u00e2nga care stau c\u00e2tiva barbati ce se bucura de placerile fumatului, ale muzicii si ale jocului sugoroku (un fel de joc cu zaruri specific japonez). Scena se petrece primavara, caci se vad dansatori cu flori de cires \u00een m\u00e2na. Paravanul st\u00e2ng ne arata intrarea \u00een asa-numita yuko kabuki sau, \u00een traducere, \u201ecasa prostituatelor\u201c, un teatru special pentru aristocratie. Audienta este asezata pe scaune matlasate rosii si priveste o piesa de teatru, care o are \u00een rolul principal pe una dintre actritele faimoase ale vremii, Okuni Kabuki. Interpretarea acestor imagini are o valoare deosebita, \u00eentruc\u00e2t trimite la legaturile profunde dintre arta si societate. Mai \u00eent\u00e2i, sa vedem care este conceptia despre casa ceaiului. Oferim spre analiza, pentru un mai bun suport material si c\u00e2teva stampe din secolul al XVII-lea ale unor artisti necunoscuti, \u00een care sunt desenate femei b\u00e2nd ceai \u00een \u00eencaperile specifice. Frumusetea ascunsa a ceainariei este pretuita tocmai pentru ca ofera izolare. Este o casa taraneasca (Sukiya), chiar o coliba de paie. \u00centelesul etimologic al cuv\u00e2ntului Sukiya este acela de \u201ecasa a \u00eenchipuirii\u201c, alti maestri ai ceaiului traduc\u00e2ndu-l prin \u201ecasa a Golului\u201c sau \u201eloc al Nesimetriei\u201c. Lacas al \u00eenchipuirii ar fi pentru ca este o constructie trecatoare, facuta dintr-un imbold poetic. Este deopotriva un lacas al Golului, deoarece este lipsit de decoratiuni ostentative, \u00een afara acelor obiecte care \u00eencurajeaza trairea estetica a clipei. Este un lacas al Nesimetriei, pentru ca \u00een el cei care pastreaza cultul Nedesav\u00e2rsitii Zen se pot \u00eenchina Totalitatii. Preferinta pentru astfel de constructii se traduce \u00een caracterul linistit al vietii sociale, care nu reclama acordul cu un conformism social, ca \u00een Europa, ci se revendica de la conceptiile taoiste, pentru care omul trebuie sa asculte mai ales de \u201evocile interioare\u201c.
\nUnui japonez, deprins cu simplicitatea ornamentarii si cu schimbarea deasa a metodei decorative, un interior apusean, plin adesea cu o vasta colectie de picturi, statui si maruntisuri, \u00eei lasa impresia unei expozitii vulgare de bogatii. Paravanul, ca instrument de separare a golului meditativ de viata cotidiana, se situeaza la antipodul oglinzilor slefuite de mesterii venetieni cu \u00eencrustari c\u00e2t mai pompoase, care reflecta capodoperele at\u00e2rnate de peretii aristocratilor, \u00eentr-o apasare de aur si cristal. Dimpotriva, paravanul, \u00een geometria lui casnica, este pictat de artist \u00een culori care realizeaza un plan echilibrat (de regula, verde, combinat cu nuante pale de maro), fara iluzoria multiplicare data de oglinda din interiorul european.
\nUrmarind contrastul dintre un interior european al acelor vremuri si unul japonez lucrurile vor deveni si mai clare. Interiorul domestic pe care \u00eel putem zari, de pilda, \u00een tabloul \u201eVizita la ferma\u201c al lui Jan Brueghel este \u00een contrast direct cu cel pictat pe paravane. Simtim o rumoare care strabate \u00eencaperea \u00een imaginea lui Brueghel, vedem un mobilier saracacios si nu foarte bine finisat, o corvoada a pregatirii mesei, dar, \u00een mod special, remarcam promiscuitatea trairii \u00een comun, si \u00een prim plan, ceaunul care domina camera, comunic\u00e2ndu-ne o caldura apasatoare. Ferma flamanda este un loc \u00een care domneste dezordinea, \u00een care t\u00e2narul cuplu traieste \u00eempreuna cu \u00eentreaga familie, iar copiii sunt neglijati de adultii absorbiti de treburi. Tot o scena din viata rurala ne \u00eenfatiseaza si imaginile de pe paravan, doar ca aici ne frapeaza armonia organizarii spatiului intim, tacerea \u00een care pare sa se desfasoare ziua, ramurile de dimensiuni reduse care se vad \u00een josul \u00eencaperii venind \u00een acord cu o natura prielnica, poate cu o vreme primavaratica care reclama bucuria trairii \u00een comun.
\nPunerea \u00een relatie a celor doua obiecte se petrece \u00eentr-un asa-zis kairos, timp propice al diferentierilor culturale. \u00cen vreme ce oglinda arata, pune \u00een lumina, \u00eencheaga o imagine aparenta a omului concret, paravanul camufleaza, permite recluziunea si se leaga mai degraba de sufletul care r\u00e2vneste esentele, placerile estetice ale contemplarii fericite. Daca ne amintim si de motivul Vanitas-ului care \u00eencadreaza oglinda \u00eentre obiectele semnificante ale mortii, vom vedea c\u00e2t de \u00eendepartata este arta paravanelor de acea descompunere si desertaciune pe care arta europeana o reprezinta. Ar fi, \u00eentr-un fel, diferenta dintre o contemplare a sinelui \u00een conformitate cu normele jocului social \u2013 oglinda \u2013 si o contemplare a neantului interior, un vid care nu produce tensiune, nu este centrifug, ci este \u00eensusi centrul r\u00e2vnit \u2013 \u00een cazul paravanului. Secolul al XVII-lea, \u00een cadre geografice \u00eendepartate unul de celalalt, cuprinde aceasta \u201eschema sensibila\u201c constrastanta, care provine din fuziunea unor paliere ale vietii sociale aflate la antipozi. Cele doua obiecte au scos la iveala semnificatii interesante, ce \u00eencheaga constiinta omului european si japonez de a se raporta la lumea \u00eenconjuratoare, la actul artistic, la amorurile, fricile si excesele lui, dar si la seninatatea unei priviri rasfr\u00e2nte \u00een interior.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Contrastul dintre cele doua obiecte decorative se delimiteaza la nivel simbolic printr-o antinomie care se revendica de la un joc al suprafetelor si al materialelor: putem sa vorbim despre disimulare sau reflexie a chipului per se, despre \u00eenchiderea si \u00eentunecarea spatiului intim prin paravan si, \u00een contrapondere, despre oglinda ca obiect specific feminin, care, prinz\u00e2nd… Cite\u0219te mai mult »Oglinda si paravanul. Reflectare si izolare in secolul al XVII-lea<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[7015,7016],"class_list":["post-10319","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic","tag-despre-oglinzi","tag-oglinda-in-secolul-al-xvii-lea"],"views":2191,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/10319","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=10319"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/10319\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=10319"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=10319"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=10319"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}